Dreptul cel mai de preţ al omului, esenţial pentru însăşi existenţa societăţii umane, inclus în categoria drepturilor fundamentale, a inviolabilităţilor, este dreptul la viaţă. Pe cât posibil la o viaţă decentă şi, de ce nu, confortabilă.
În trecut, speranţa de viaţă a populaţiei primitive era de aproximativ 30 de ani, ulterior – o dată cu progresul societăţii omeneşti – a crescut la 50 de ani. În prezent, datorită posibilităţilor terapeutice, rezultat al dezvoltării tehnico-ştiinţifice cu aplicabilitate în medicină, dar şi al ameliorării condiţiilor de trai, speranţa de viaţă a unei persoane este de 75-85 de ani.
Şi va continua să crească până la maximul teoretic, estimat ştiinţific, în lipsa îmbolnăvirilor sau traumatismelor, pentru fiinţa umană, de 115 ani, ce ar constitui, conform determinării genetice, limita uzurii morale a organismului, prin epuizarea ciclurilor (aproximativ 50) diviziunilor celulare. (Sau omul este nemuritor – prin urmaşi?)
În paralel cu acest fenomen al creşterii duratei medii de viaţă a fiinţei umane s-a născut întrebarea pertinentă dacă este drept, moral şi chiar util să încercăm să prelungim viaţa unei persoane cu o morbiditate rebelă la tratament şi greu de suportat în detrimentul calităţii unei existenţe, cel puţin acceptabile, mai ales atunci când realitatea dură, crudă (inumană?) arată că nu mai este nimic de făcut şi finalul implacabil este iminent…, când un picior a trecut deja în apa otravită, tulbure şi nămoloasă a Styxului.
Şi iată cum, din criptica minte umană, iniţial sub forma unui licăr plăpând care, din ce în ce mai mult, a prins curaj transformându-se într-un filament incandescent, a apărut, ca posibilitate de a pune capăt suferinţelor chinuitoare ale unei persoane aflate în stadiul terminal al unei boli incurabile, eutanasia, deşi se recunoaşte şi se respectă caracterul sacru şi inviolabil al vieţii.
Cu toate că în majoritatea statelor dezvoltate, opinia publică se pronunţă în favoarea eutanasiei, această atitudine nu se oglindeşte şi în legislaţie, existând, putem spune, un vid juridic legislativ.
Prin demersul nostru încercăm să reaprindem flacăra discuţiilor asupra unui subiect incomod pe care majoritatea doctrinarilor epigoni preferă să-l arunce după uşă sau sub pat, atunci când se fac că nu-l văd.
Larg dezbătută, autorizată sub anumite condiţii (Olanda, Belgia), acceptată (eutanasia pasivă sau sinuciderea asistată – Anglia, Danemarca, Elveţia, Australia) sau subiect tabu, eutanasia este o problemă nu numai socială, pe care principiile morale, religioase, filosofice, juridice, medicale etc. încearcă să o explice prin reglementările extrem de diverse specifice fiecărei naţiuni.
Etimologic, ,,eutanasia” provine din grecescul ,,eu” bun, bine, fericit şi ,,thanathos” – moarte, deci s-ar putea traduce ca ,,moarte uşoară” sau ,,moarte fără dureri” ori ,,moarte dulce şi fără suferinţă” conform dicţionarului ,,Petit Robert”. Aşa cum se menţionează în ,,Tratatul de medicină legală” (1995) eutanasia presupune ,,provocarea de către medic a unei morţi precoce, nedureroase, unui pacient nevindecabil, pentru a-i curma o suferinţă grea sau prelungită, aflat în stadiul terminal”.
Dicţionarul enciclopedic de psihiatrie defineşte eutanasia ca ,,moartea uşoară (fără dureri) provocată intenţionat unui bolnav incurabil, în faza terminală, pentru a-i curma suferinţa”, iar în D.E.X. întâlnim următoarea definiţie: ,,metodă de provocare a unei morţi nedureroase unui bolnav incurabil pentru a-i curma o suferinţă îndelungată şi grea”. Conform legislaţiei belgiene, eutanasia reprezintă actul practicat de un terţ care pune în mod intenţionat sfârşit vieţii unei persoane, la cererea acesteia.
În opinia noastră eutanasia, sau moartea prin compasiune, ar putea fi definită ca fiind producerea, prin comisiune sau abstenţiune, de către medic, cu intenţie, în baza unei prevederi legale, a morţii demne şi fără chinuri, fizice şi/sau psihice, unor bolnavi incurabili sau malformaţi, dependenţi social, atunci când există acordul liber exprimat al persoanei în cauză şi diagnosticul medical de certitudine al afecţiunii respective şi indiferent de orice alte considerente sociale şi/sau politice.
Din definiţia menţionată se desprind următoarele elemente prin care se poate caracteriza eutanasia:
– eutanasia nu poate fi săvârşită decât de către medic, care are cunoştinţele biologice şi medicale necesare, referitoare la patologia incriminată, tratamentul curativ ce poate fi aplicat, stările terminale ale organismului uman, substanţele farmaco-dinamice ce pot fi folosite etc.; ori de câte ori eutanasia ar fi realizată de către o persoană (alta decât subiectul în cauză) care nu are calitatea de medic, ne vom afla în faţa unui omor calificat;
– moartea, indiferent dacă este consecinţa acţiunii sau inacţiunii, este produsă întotdeauna cu intenţie directă; nu se admite intenţia indirectă sau praeterintenţia deoarece persoana care săvârşeşte acest gest trebuie să prevadă rezultatul faptei sale şi să urmărească producerea lui;
– eutanasia trebuie să fie reglementată printr-o lege organică astfel încât medicul, care va provoca ,,decesul nedureros” pacientului, să nu poată fi sancţionat juridic şi nici blamat de societate;
– moartea prin eutanasie trebuie să fie considerată o moarte demnă, în sensul că persoana respectivă, având libertatea de voinţă, a ales singură calea finalului nehotărât încă de destin, bucurându-se de condescendenţă şi fiind scutită de dispreţul, de desconsiderarea celor de care a ajuns să depindă şi pentru care, în realitate, a devenit o povară;
– moartea prin eutanasie trebuie să fie nedureroasă („moarte dulce”), fără chinuri sau suferinţe inutile, fiind deci excluse procedeele brutale de curmare a vieţii: decapitare, strangulare, înecare, înjunghiere, sângerare etc.; considerăm că utilizarea în acest scop a substanţelor medicamentoase, indiferent de calea de administrare, este de natură să asigure o „moarte liniştită”;
– eutanasia se adresează bolnavilor incurabili (patoeutanasie) dar şi malformaţilor handicapaţi (maleutanasie), dependenţi sociali; în ambele situaţii se cer îndeplinite cumulativ două condiţii:
– să existe acordul neviciat, liber exprimat, al persoanei ce urmează a fi eutanasiată, deci persoana suferindă respectivă trebuie să aibă discernământ, eutanasia neputându-se accepta, în opinia noastră, în cazul persoanelor fără discernământ sau cu discernământul atenuat;
– să existe un diagnostic de certitudine al bolii incurabile sau al malformaţiei ce determină dependenţă socială, stabilit de o echipă medicală complexă, interdisciplinară formată din cel puţin 5 medici, cu gradul de medic primar, dintre care unul trebuie să fie medic legist, unul având specialitatea de terapie intensivă, unul expert în terapia recuperatorie şi neapărat un psiholog-clinician, ceilalţi fiind stabiliţi în funcţie de patologia incriminată (oncologi, neurologi etc.);
– eutanasia nu trebuie să fie determinată de diferite alte motivaţii cum ar fi cele politice, etnice etc., indiferent cât ar fi costul întreţinerii persoanei respective.
Ne punem întrebarea: poate să existe moarte fără suferinţă? Oare suferinţa apropiaţilor nu trebuie să fie luată în seamă? De ce trecem nepăsători pe lângă durerea, patima, năpasta, supliciul celuilalt? Iată numai câteva întrebări la care încearcă să răspundă actuala societate postmodernă.
După cum afirma, în antichitate, Seneca: „N-am să renunţ la bătrâneţe, dacă mă va lăsa întreg… Dar, dacă va începe să-mi scrântească sau să-mi ia minţile, dacă-mi va lăsa nu viaţa, ci numai suflarea, voi fugi din această hardughie putredă şi pornită la vale. N-am să-mi caut moartea, ca să scap de-o boală, să fie numai o boală care se poate vindeca şi care nu-mi întunecă mintea. N-am să ridic mâna asupra mea, ca să scap de dureri: a muri aşa înseamnă a te da bătut. Dar, dacă mă voi convinge că suferinţa mea nu are sfârşit, voi pleca… Este un nevolnic şi un ticălos cel care moare din cauza durerilor, dar este un nebun cine trăieşte numai ca să sufere dureri.”
Se poate remarca faptul că problema eutanasiei nu poate fi interpretată ca o simplă specificitate contemporană (şi afirmaţiile lui Seneca stau mărturie), ci trebuie abordată în complexitatea ei, în strânsă legătură cu filozofia existenţei individului privit ca o entitate unică bio-psiho-socio-spirituală, bine individualizată.
Continuare în numărul următor
