Continuare din numărul precedent
Revenind la sensul termenului de eutanasie, şi anume de procedură, metodă, gest, manoperă prin care se provoacă moartea demnă şi fără chinuri unei persoane, pentru a pune capăt suferinţelor sale, aceasta se poate prezenta sub mai multe forme:
1. în funcţie de implicarea (modul de acţiune al) medicului:
– eutanasia activă (pozitivă), ce presupune intervenţia activă a medicului, printr-o acţiune pozitivă sau comisivă cum ar fi, spre exemplu, administrarea unei substanţe letale şi
– eutanasia pasivă (negativă), respectiv întreruperea sau neacordarea tratamentului necesar menţinerii în viaţă a pacientului aflat în stadiul terminal al unei boli incurabile, deci o acţiune negativă sau inacţiune. Despre eutanasia pasivă se susţine că absenţa sau întreruperea tratamentului de supravieţuire constituie un act fundamental, distinct de eutanasia activă; faptul de a nu trata un pacient sau întreruperea tratamentului echivalează cu lăsarea pacientului să moară de moarte naturală, în timp ce numai eutanasia activă cauzează moartea înaintea termenului natural. La polul opus, se consideră că absenţa sau întreruperea tratamentului sunt forme ale eutanasiei întrucât, moral, este vorba de intervenţii active (nu face, deşi poate şi trebuie să facă) şi injecţia letală. Se poate distinge şi o a treia categorie de opinii, conform căreia trebuie să se aştepte ca moartea naturală să survină, atunci când ea este inevitabilă şi când nu mai există nici o raţiune clinică sau morală să se intervină, asigurându-se însă o medicaţie paliativă. Faptul de a nu administra sau de a întrerupe tratamentul medical ori debranşarea de la aparatul care menţine în viaţă un pacient este considerat ca un act de eutanasie pasivă.
2. în funcţie de rezultatul intervenţiei medicului:
– eutanasia directă sau eutanasia vero în care medicul, prin acţiunea sau inacţiunea sa, provoacă în mod direct şi nemijlocit moartea pacientului (administrarea substanţei letale, neadministrarea oxigenului etc.);
– eutanasia indirectă sau pseudoeutanasia atunci când activitatea medicului nu are ca finalitate producerea directă şi nemijlocită a decesului, ci se adresează unor simptome sau semne (tusea, voma, febra etc.) ce traduc apariţia unor complicaţii, fără a se adresa patologiei de bază (spre exemplu cancer metastatic care ar beneficia de radio- sau chimioterapie).
3. în funcţie de implicarea pacientului:
– ortoeutanasie – eutanasia la rugămintea pacientului care întrevede şi conştientizează suferinţa îndelungată şi chinuitoare, agonizantă, pe care ar trebui să o suporte;
– paraeutanasie – eutanasia realizată cu acceptul informat al pacientului, căruia medicul i-a explicat iminenţa deznodământului infaust, datorită inexistenţei unor mijloace terapeutice adecvate, a limitării posibilităţilor de tratament, considerată şi eutanasia prin resemnare.
4. în funcţie de suferinţa pacientului:
– patoeutanasie – eutanasia care se adresează persoanelor cu boli organice (fizice) grave, nevindecabile, cu evoluţie certă spre deces;
– maleutanasie – eutanasia rezervată persoanelor cu malformaţii imposibil de corectat.
5. în funcţie de persoana care provoacă în mod nemijlocit decesul:
– heteroeutanasia – în care medicul este cel ce intervine tanatogenerator, ce reprezintă forma cunoscută de eutanasie;
– autoeutanasia sau sinuciderea asistată când moartea, deşi este provocată de subiect, în mod activ sau prin neacceptarea tratamentului recomandat (deci o veritabilă sinucidere), este asistată de medic care, în această situaţie, nu intervine (nici direct, nici indirect) în declanşarea morţii, dar supraveghează instalarea decesului putând interveni dacă moartea nu se produce.
Dezbaterile asupra eutanasiei confruntă două grupuri de valori: unul care susţine dreptul individului de a lua decizii referitoare la propria viaţă şi implicit asupra momentului şi felului morţii, în acord cu propriile credinţe şi sisteme de valori, evident în măsura în care nu-i afectează pe ceilalţi, în opoziţie faţă de celălalt grup care, negând acest drept, consideră prohibită intervenţia medicului asupra momentului morţii unei persoane, şi în consecinţă acesta nu va putea să aplice eutanasia fără a se expune la urmări punitive.
Şi medical, dar şi juridic suntem ferm adepţii primului grup, deci optăm pentru libertatea de alegere a individului atât timp cât acordul său nu este viciat şi nu încalcă drepturile celorlalţi.
De altfel, pretutindeni în lume, medicii pun capăt vieţii pacienţilor incurabili, într-o formă sau alta, dar în secret şi căpătând în mod nejustificat sentimentul de culpabilitate, care-i va expune puniţiei eriniilor, născute de Gaia din sângele lui Uranus (mutilat) tocmai pentru a pedepsi. Dreptul se pare că a demisionat în faţa acestei realităţi, deşi ar trebui să aibă curajul să o înfrunte. În pofida demersurilor şi a implicărilor socio-juridice pe care le incumbă, eutanasia continuă să rămână ignorată în drept, dar consacrată în fapt. Prin comparaţie, „suicidul nu este nici un drept, nici o libertate, este o simplă stare de fapt”. Iar justiţia nu consideră că trebuie să recunoască un drept la
sinucidere, dar nici să reprime tentativa la suicid. Depenalizând eutanasia, în locul menţinerii interdicţiei şi clarificând, printr-o lege organică, situaţiile în care s-ar putea aplica moartea demnă şi fără durere, considerăm că s-ar respecta libertatea deciziei unei persoane lucide, dar a cărei soartă a fost deja hotărâtă de neînduplecata Tyhe şi nu s-ar mai crea situaţii stânjenitoare între medic şi pacientul incurabil.
Numai printr-o procedură corectă şi amănunţită împletită cu definirea precisă a domeniului de aplicare a eutanasiei se poate permite înlăturarea arbitrarului care există, încă, în majoritatea ţărilor, referitor la aceasta spinoasă problemă.
Actuala dilemă existenţială dată, pe de o parte, de obligativitatea conservării vieţii oricărei fiinţe umane, indiferent de rasă, naţionalitate, sex, vârstă, apartenenţă politică sau religioasă etc., inclusiv de starea de sănătate/boală, iar pe de altă parte de neomeneasca atitudine pasivă, de neimplicare în faţa suferinţei grave şi irecuperabile pe care o constatăm la un semen, dar pe care nu vrem, din diverse considerente, să o şi curmăm, deşi putem face acest lucru, cu respectarea demnităţii celui care se află deja pe necunoscutul drum al eternităţii, ne obligă la o profundă cugetare asupra variantei care ar trebui să predomine.
În opinia noastră, actul medical, în amploarea şi măreţia lui, trebuie să-şi aducă aportul şi la alinarea suferinţei celui pentru care speranţa vieţii a murit demult, ajutându-l, dacă vrea, să nu devină o povară pentru cei din jur, un paria căruia, de fapt, ceilalţi îi doresc decesul. Cine are de câştigat spre exemplu din distanasie, din încrâncenarea terapeutică prin care se încearcă sfidarea strategiei , abil aleasă de natură petru a realiza schimbarea, înlocuirea individului uzat sau devenit inapt, în vederea asigurării perenităţii evoluţiei speciei? Poate numai experimentul ştiinţific care, în astfel de împrejurări, se realizează asupra unui individ ale cărui funcţii vitale, monitorizate cu precizie, sunt forţate să existe, să pâlpâie, în vântul stârnit de suflul sideral al morţii care îl împinge spre implacabila îmbrăţişare a lui Hades, în pofida sorocului care, deja, s-a împlinit.
Mentalitatea oamenilor s-a schimbat, gradul de cultură este tot mai înalt, credibilitatea unor percepte religioase tot mai contestată, tabu-urile de altădată se năruie sub simplitatea realităţii demonstrabile şi, ca o consecinţă firească în legătură cu subiectul supus discuţiei, tot mai multe persoane acceptă sau cochetează cu ideea că eutanasia nu este atât de neagră (deşi este o cale spre întuneric… sau spre o altă lumină?) şi oricum preferabilă abandonării în pustietatea sălbatică a unui destin inexorabil, a celui care a ales de bunăvoie, înaintea văleatului, să călătorească în ţinutul infernal al umbrelor (dar şi al comorilor!) în condiţiile unei legislaţii limitative.
