După luni de negocieri cu fostul Secretar General al ONU, Kofi Annan, şi deliberări extinse în Consiliul de Securitate al ONU ostilităţile din Siria continuă. Deşi violenţa generală a scăzut uşor, iar Consiliul de observatori ONU a crescut la 300, regimul dictatorial al lui Bashar al-Assad ignoră cererea de „încetare a focului”.
Lipsa unui impact real al prezenţei ONU în Siria l-a determinat pe secretarul de stat american, Hillary Clinton, să sugereze recent în Consiliul de Securitate că se impune un embargo asupra armelor în Siria dacă ostilităţile continuă. Rusia şi China nu au răspuns pozitiv. Având în vedere dreptul de veto al acestora, există îndoieli considerabile că ar fi de acord cu un embargo asupra armelor, cunoscând în special relaţia dintre Rusia şi Siria căreia îi furnizează de multă vreme arme.
Impunerea unui embargo al ONU necesită invocarea Capitolului VII al Cartei ONU pentru „restabilirea păcii şi securităţii internaţionale” pe care Moscova şi Beijing nu le vor agrea după episodul Libia. Acolo Consiliul de Securitate a acţionat aparent pentru a preveni tragediile umanitare, apoi NATO a folosit mandatul pentru a facilita excluderea lui Moammar Gaddafi. În cazul Siriei, cu siguranţă Rusia şi China nu vor repeta această greşeală. Mai mult decât atât, ele ar putea insista pe o interzicere totală a armelor, atât din partea lui Assad, cât şi de partea opoziţiei la fel ca embargoul asupra armelor în 1992 când fosta Iugoslavie s-au rupt. În lumea ONU, echivalenţa morală prevalează.
Administraţia Obama, în ciuda ineficienţei ONU, nu se va implica în Siria întrucât nu doreşte să se confrunte cu Iranul, care este hotărât să îl menţină în funcţie pe actualul preşedinte Assad. Siria este un satelit al Teheranului, parte a arcului său de influenţă regională care include şi Hezbollah, organizaţie politică şi paramilitară şiită islamică din Liban. Iranul furnizează arme şi asistenţă financiară pentru regimul Assad, şi ofiţerii Gărzii Revoluţionare iraniene sunt pe teren în Siria pentru a sprijini forţele guvernamentale.
Preşedintele Obama ştie că o confruntare cu Iranul în mod direct în Siria va conduce la dispariţia oricărei şanse privind negocierea unui acord pentru controlul armelor nucleare în Iran. Deşi ar fi putut înţelege până acum că diplomaţia nu va convinge Iranul să renunţe la obiectivul său de a deveni o putere nucleară. În ciuda rolului evident al Iranului (susţinut de Rusia şi China) în apărarea brutalităţii lui Assad, preşedintele Obama nu vrea să rişte aventuri străine care ar putea pune în pericol realegerea sa.
Preşedintele sirian Assad nu va pleca de la putere chiar dacă ar rămâne cu o ţară distrusă. Aceasta va fi o victorie pentru el şi de asemenea pentru Iran şi o înfrângere pentru opoziţia siriană şi pentru „prietenii” lor, în primul rând Statele Unite ale Americii.
Provocarea înlăturării regimului Assad înseamnă mutarea dincolo de sancţiuni şi diplomaţie, înseamnă schimbarea regimului de la Teheran. Israelul nu pare a fi dispus să aştepte o mână americană fermă care să se ocupe de Iran şi de programul armelor nucleare ale acestuia. Şi dacă conflictul din Siria se încheie în favoarea lui Assad şi implicit a Teheranului, aceasta ar putea avea implicaţii negative importante pentru Israel şi pentru pacea şi securitatea din Orientul Mijlociu.
Iranul nu vrea represalii din partea Israelului
Teama unor represalii din partea Israelului l-a determinat pe comandantul Gărzilor Revoluţionare Islamice din Iran să avertizeze Hezbollah să nu atace Israelul. Între Hezbollah şi Garda Revoluţionară Islamică (IRGC) a existat un dezacord pentru o scurtă perioadă de timp.
Generalul-maior Qassem Suleimani, comandantul IRGC, l-a avertizat pe secretarul general al Hezbollah, Sheikh Hassan Nasrallah, că se opune unui atac preventiv împotriva Israelului. „Orice atac ar descrie Israelul ca victimă şi pe noi ca agresori nedrepţi şi asta ar determina publicul să simpatizeze cu ei. Acest lucru ne-ar face rău” (publicat în ştirile pro-IRCG Botia News).
Temerile Teheranului arată că cea mai mică mişcare a Hezbollah împotriva Israelului – într-o încercare de a distrage atenţia publică de la Siria – ar putea fi utilizată de către Israel ca un pretext pentru a ataca Iranul.
Povestea reflectă disconfortul Teheranului faţă de independenţa în creştere a Hezbollah.
Teheranul poate să se teamă, de asemenea, că Hezbollah, nedorind îmbunătăţirea relaţiilor dintre Iran şi Occident, ar intenţiona să strice negocierile nucleare de la Bagdad între Iran şi Grupul 5 +1, prin lansarea unui atac preventiv împotriva Israelului.
Politica americană în Siria de astăzi pare a fi paralizată de teama de a intra într-un război asemănător celui din Afganistan sau din Irak. Dar nici sirienii nu-şi doresc o invazie americană şi ocuparea Siriei.
Experienţe asemănătoare
Experienţa din 1991, când tancurile lui Saddam Hussein şi elicoptere echipate cu mitraliereau sacrificat mii de şiiţi şi kurzi care s-au ridicat împotriva lui Hussein, la sfârşitul războiului din Golf.
A urmat experienţa din Bosnia 1992-1995, când musulmanilor bosniaci nu li s-au permis trei ani la rând să deţină arme pentru a se apăra, ceea ce a dus la moartea a aproximativ 200.000 de persoane, majoritatea civili, inclusiv a 8.000 în masacrul de la Srebrenica. În cele din urmă Statele Unite au intervenit printr-o campanie de bombardamente şi apoi au desfăşurat 28.000 de soldaţi NATO pentru menţinerea păcii. Această misiune care trebuia să dureze un an a fost predată unei forţe a Uniunii Europene nouă ani mai târziu. În micul stat Bosnia elemente extremiste din Orientul Mijlociu au câştigat un punct de sprijin pe care nu l-au avut înainte.
