Ar fi un moment bun să explicăm politica lui George Bush privind armamentul nuclear în Orientul Mijlociu, ceea ce pentru cei neavizaţi ar putea părea mai greu decât să faci calcule noaptea, pe un calculator cu baterie solară, pe locul din faţă al unui montagne russe, purtând mănuşi.
Ca lider al lumii libere, şi-a asumat sarcina istorică de a împărţi lumea în două grupuri distincte: ţările suficient de raţionale şi lucide, capabile să gestioneze problema nucleară de o manieră matură şi democratică, aşa cum sunt SUA, şi toate celelalte fundături infecte de mâna a şaptea, care permit transportul vitelor în avioane de pasageri.
Şi ce facem cu cazurile la limită? Ştiţi voi, ţările acelea cu câte o mână de fast food-uri ieftine francizate, unde găseşti găini vii în compartimentele de bagaje de mână din autobuze? Simplu. Ţările care ne plac pot avea arme nucleare, iar cele care nu ne plac – nu. Pur şi simplu. Şi nu încercaţi să ne linguşiţi. Altfel vorbim cu băieţii de la Warren Buffett să vă retragă franciza pentru burgerul Imam.
Ca unic membru al clubului „Ce mamă de bombă le-am tras”, avem responsabilitatea uriaşă de a redacta politica privind adeziunea de noi membri la această breaslă. Nu-i o treabă prea plăcută, dar cineva trebuie să o facă. Şi cu cât semănaţi mai mult cu noi, cu atât aveţi mai multe şanse de a obţine ce doriţi. Cu condiţia ca ceea ce doriţi să fie ce vrem noi să doriţi. Cu cât sunteţi mai diferiţi de noi, cu atât sunt mai mari şansele ca ţara voastră să nu fie băgată în seamă.
Deşi avem bomba de peste 60 de ani, ne-am dovedit un popor de încredere şi sigur, nefolosind-o pe oameni adevăraţi decât de două ori. Sigur, am mai fluturat-o de câteva ori, dar dacă nu ai voie nici măcar să ameninţi pe cineva cu bomba atomică, ce rost ar mai avea să sacrifici viitorul copiilor pentru a o construi? George Bush face chiar un pas în plus să se asigure că orice aspirant la statutul de putere nucleară este la fel de hotărât ca el să caute soluţii diplomatice la problemele internaţionale complexe. Iar cei cărora nu le place n-au decât să înceapă să exerseze dormitul în pijamale de plumb.
Israel, Pakistan, India… sigur, nici o problemă, băieţi, daţi-i bătaie! VOI puteţi deveni puteri nucleare. Pentru că nu numai că semănaţi cu noi, ci sunteţi şi prieteni cu noi. Ne invitaţi la ziua voastră. Şi ne serviţi cu îngheţată. Purtaţi costume care ne plac. Siria, Irak şi Iran? Nu. Îmi pare rău. Purtaţi haine ciudate şi sunteţi răi cu noi şi nu ne-aţi invitat niciodată la ceai şi prăjiturele – aşa că fără arme nucleare pentru voi. Într-un cuvânt: nu ajunge să fiţi ca noi, trebuie să ne şi plăceţi.
În plus, toată lumea ştie că singurul motiv pentru care cei care nu văd lumea la fel ca noi vor armament nuclear este pentru a distruge echilibrul fragil al păcii din Orientul Mijlociu. Acest delicat echilibru în realizarea căruia am jucat un rol aşa important. De unde misiunea lui George Bush: de a-i împiedica pe băieţii răi să-şi atingă obiectivul declarat de a destabiliza Orientul Mijlociu. O destabilizare diferită de cea din prezent. Iată de ce trebuie să facă aşa un efort, încât probabil simte că-i plesneşte capul. Şi mie, dacă mă gândesc mai bine.
