S-a încheiat, previzibil, și congresul PD-L, care a consfințit despărțirea de Traian Băsescu. Ca un copil, acesta s-a ofticat și și-a luat jucăriile certându-i pe cei care n-au mai vrut să se joace cu el. Dintr-o dată, PD-L nu mai era un partid democrat, ci tributar fesenismului. Cât l-a servit cu credință fusese bun. Până la urmă, este și asta o formă de recunoaștere a eșecului propriu, din moment ce în mai mult de un deceniu nu a fost în stare să schimbe acest partid.
Pentru democrat-liberali, principala problemă a acestui congres a fost că a fost un eveniment exclusiv intern. Nici unul din candidați nu se adresează electoratului, ci doar membrilor de partid. Nici unul nu a oferit un program adresat electoratului, ci „salvării partidului”. Însă la ce bun această salvare?
Vasile Blaga nu are charismă, nu are discurs, nu are vocație de lider ci doar de „responsabil cu organizatoricul” – vocație și funcție indispensabilă unui partid, însă nu doar de asta avea acum nevoie PD-L. Nu poate comunica nici măcar cu electoratul propriu, atâta cât o fi, ci doar cu activiștii de partid. Planul său pare să fie o colaborare deschisă cu PNL, cu sau fără dispariția partidului. Din punct de vedere pragmatic și logic este greu de înțeles de ce ar prefera PNL să se alieze sau să înghită un partid, cât timp îi poate lua liderii unul câte unul, după modelul deja probat cu Frunzăverde și Stănișoară. Sunt organizații întregi care au făcut deja pasul.
Elena Udrea este incapabilă să depășească nivelul de fantezie prezidențială. Și-a asumat curajos rolul de alter-ego prezidențial, o postură nu tocmai comodă, mai ales când îl ai alături pe Emil Boc ca exemplu de ce te așteaptă. Nu a pus foarte multă convingere în această corvoadă, însă s-a achitat harnică de sarcină. Este greu de spus cât anume din voturile obținute de ea sunt obținute de la persoane care încă mai cred în Traian Băsescu sau de la persoane care încă se mai tem de acesta. Se poate să conteze și farmecul și banii săi. Scorul de aproape 50% obținut arată că partidul se desparte greu de fostul său lider. Ambii au arătat însă că nu știu să piardă. Traian Băsescu își strânge jucăriile și anunță că își face alt partid, Elena Udrea acuză, fără prea multă substanță, fraude.
Pe de altă parte, însă, Elena Udrea a anunțat că rămâne în PD-L, și a dezmințit zvonurile că s-ar fi întâlnit cu președintele după anunțarea rezultatelor. Nici Emil Boc, cu care, într-un anume fel se aseamănă, nu pare grăbit să rupă partidul în două așa cum sunt convinși majoritatea analiștilor că se va întâmpla. Pentru Traian Băsescu, este posibil ca această candidatură să nu fi fost altceva decât un sondaj de opinie cu privire la susținerea pe care o mai are în partid și a vedea un potențial număr al celor care îl vor urma.
Pentru electoratul lui Traian Băsescu, susținerea deschisă a Elenei Udrea a fost o surpriză neplăcută. Speranța lor era o susținere pentru Monica Macovei sau, măcar, pentru o alianță (imposibilă în realitate) între cele două.
Elena Udrea este tânără și, cel puțin din discursurile sale, arată că își face planuri pe termen lung. Are perseverență și pare o supraviețuitoare. Este cel mai de vârf reprezentant al unui anume tip de politicieni. Poate părea surprinzător, dar este echivalentul de sex feminin al lui Victor Ponta. Amândoi au început ca „omul șefului”. Victor Ponta și-a încununat cariera, devenind șeful partidului și premier, posibil viitor președinte. Elena Udrea a ratat deocamdată. Victor Ponta s-a despărțit de șef. Elena Udrea încă oscilează.
Dacă ne uităm la modul în care posturile TV (că ziare nu mai avem) au reflectat bătălia în PD-L, Elena Udrea pare preferata PSD, Blaga al PNL.
Spre deosebire de cei doi, Monica Macovei nu e preferată de nimeni. Marea speranță a „reformatorilor” este la fel de lipsită de charismă ca Vasile Blaga și este blocată într-un discurs bruxelez cu o singură idee fixă: marea corupție. Problema este însă că electoratul nu este interesat de marea corupție. Faptul că Adrian Năstase moștenește milioane de la o mătușă sărmană sau organizează un concurs de la care „își trage partea” este privit mai degrabă cu simpatie. „Toți fură” e un concept unanim acceptat, care nu este considerat a avea legătură directă cu electoratul. Ceea ce îl interesează pe acesta este polițistul șpăgar, funcționarul de la primărie care nu-i dă autorizația decât în schimbul „dreptului”, vameșul care îl șicanează la ieșirea/intrarea în țară, acestea îl ating direct și-l deranjează. Corupția „mică” supără, însă ea nu este luată în serios de nimeni, toți fiind obsedați de lucrurile mari.
Se uită însă modelul de succes al lui… Traian Băsescu. Perioada atât de încărcată în evenimente a făcut să se uită faptul că acesta și-a câștigat popularitatea și susținerea publică făcând lucruri… mici. Demolarea chioșcurilor care sufocau străzile, bătălia împotriva câinilor „comunitari” (vă mai amintiți vizitele lui Brigitte Bardot?), acestea sunt lucrurile care l-au făcut popular și iubit inițial.
Monica Macovei nu reușește să scape de impresia că această temă a anticorupției este altceva decât o obsesie personală, o dorință de vendetă justițiară. În afara unui grup de talibani, mai băsiști decât Băsescu însuși, care se ferește să o „endorseze”, Monica Macovei nu are priză la nimeni. Grupul său pestriț de „reformiști” este însă lipsit de substanță, fără idei, fără pic de empatie pentru electorat. Simplul fapt că „noi o să facem opoziție serioasă, nu ca Blaga” nu reprezintă un proiect politic. Faptul că ei sunt „altceva” este discutabil.
Într-un anume sens, cele două sute de voturi obținute de Macovei sunt o mare surpriză. Nimeni nu se aștepta ca ea să câștige, desigur, dar nici șanse la mai mult de câteva voturi de complezență nu i se dădeau. Cele două sute de voturi arată o facțiune destul de importantă și mai degrabă pe ei îi văd, eventual, într-un alt partid, mai ales că PD-L nu cred că le va mai asigura sinecurile la Bruxelles.
Dar nu numai „reformiștii” sunt lipsiți de proiect politic. Nimeni din PD (și nici măcar Traian Băsescu) nu au un proiect sau măcar o direcție clară de mers. Ce va urma?
Cel mai probabil, partidul nu se va sparge, ci dezintegra, om cu om, organizație cu organizație. Cum nici Victor Ponta, nici Crin Antonescu nu mai iau în calcul un viitor prea lung pentru USL, nu există altă variantă pentru rămășițele PD-L decât în remorca PSD sau PNL (și pentru exotici, în partidul lui Mihai Răzvan Ungureanu). Este posibil ca munca și ambiția PD-L să-l păstreze undeva în 5-6 procente, fiindcă nu văd cum PNL ar putea absorbi pe Emil Boc, Elena Udrea sau chiar pe Vasile Blaga, Adriean Videanu & comp.
Partidul lui Traian Băsescu? Greu de depășit nivelul de idee sau fundație. La modul teoretic, Traian Băsescu poate conta pe circa trei milioane de voturi. La modul practic, aceste voturi au fost „produse” de organizațiile PD-L. Pentru un partid nou este nevoie de mulți bani, mulți oameni, iar Traian Băsescu nu are prea multe de oferit. Cel mai posibil, „Mișcarea Populară” va eșua într-un think-tank politic care să le inducă membrilor iluzia că fac ceva în politică.
Personal, nu mai cred în viitoare mișcări politice construite prin permutarea politicienilor de la un partid la altul. Se vede și din succesul mediocru al formațiunilor satelit ale PD-L, Forța Civică, Noua Republică sau zombiul politic numit PNȚCD. O forță politică nouă poate deveni semnificativă doar dacă pornește „invers”, de jos în sus, prin asocierea unui grup mare de oameni cu convingeri similare. Deocamdată, nu există o masă critică pentru a apărea așa ceva. Motive și explicații sunt multe.
Din punct de vedere politic, PD-L s-a pierdut în momentul în care a abandonat social-democrația trecând la „dreapta”. Partid de administrație, dreapta-bugetară a PD-L a fost tot timpul comică, când nu tragică în gândirea talibanilor mai băsiști decât Băsescu. Cât încă mai era condus de Petre Roman, PD era o alternativă interesantă și mai modernă la stânga iliesciană. Desigur, PD-L nu se mai poate întoarce la stânga fără a deveni complet ridicol. A rămas așa, suspendat, undeva între două lumi, fără a mai aparține cu adevărat vreuneia dintre ele.
