Forumul desfășurat în România, la care delegația chineză a stat a la long, fără a se uita la ceas reprezintă indubitabil un mare succes politic. România s-a ales cu promisiunea atragerii a jumătate din fondurile alocate de China întregii regiuni. Provocarea este ca el să nu se transforme într-o mare dezamăgire economică.
În primul rând, România este membră a Uniunii Europe, de aceea trebuie să respecte proceduri stricte cu privire la proiectele publice, standarde de calitate, taxe și tarife. Nu poți pur și simplu să încredințezi un proiect de investiție publică unei firme. România a scos până acum la vânzare o mulțime de active – Oltchim, CFR Marfă, au existat proceduri de asociere pentru Cernavodă încă pe vremea guvernului Tăriceanu, astfel că, dacă exista vreun interes economic din partea chineză nu a existat până acum vreo opreliște.
România are un istoric de incapacitate de a produce proiecte viabile financiar care să intereseze potențiali investitori, de aceea este perfect posibil ca și cu cele 10 miliarde de dolari să se întâmple ce s-a întâmplat cu suma aproape triplă pusă la dispoziție de Uniunea Europeană. Cernavodă 3-4, Tarnița, sunt proiecte avansate și discutate de ani de zile. La fel și autostrăzile, Transilvania sau Brașov-Comarnic.
În momentul de față, România are deja excedent energetic cu care nu prea știe ce să facă. Sunt în construcție în diverse faze capacități de producție de încă 3000 de MW numai din eoliene (chiar dacă nu se mai finalizează toate după modificarea schemei de subvenționare, tot vor fi capacități excedentare suplimentare). Dacă proiectul Cernavodă 3-4 ar fi fost viabil economic (și, suplimentar, statul român ar fi avut ceva în cap cu el, că până acum fiecare guvern a avut altceva în cap), proiectul se finaliza demult, existând interes la un moment dat din partea unor companii, formându-se chiar câte un consorțiu pentru fiecare reactor.
Sunt de acord că o bună parte din aceste capacități energetice ale României sunt vechi (anii 50-60) și au nevoie de alternative flexibile (acesta este rolul hidrocentralei Tarnița, care trebuie să compenseze energia eoliană), dar nu-mi este clar de ce aceste proiecte nu se pot derula în mod normal, pe bani europeni și cu firme europene, dacă România are un proiect concret și coerent. Numai că „strategia energetică a României” va fi gata anul viitor, dacă va fi gata.
La fel și autostrăzile. Conform unor studii, cele mai aglomerate șosele din România abia depășesc 16,000 de mașini pe zi. Presupunem în mod optimist că 50% din acest trafic este cel comercial, dispus să plătească suplimentar pentru a circula pe autostradă. Avem, deci, 8000 de clienți, aproximativ două milioane de mașini/an (am luat în calcul doar zilele lucrătoare, fiindcă în weekend traficul comercial este neglijabil). Punem o taxă de 30 de euro/100 km. Pare puțin pentru un tir, dar pentru o firmă de transport, care are un parc auto de 50 de mașini înseamnă 1500 de euro pe zi și 30.000 de euro pe lună, ceea ce nu este chiar așa ușor de înghițit (și dacă unele mașini fac două drumuri – dus-întors…). Avem venituri de 60 de milioane de euro/an. Scădem de aici 20 de milioane, taxe, impozite și cheltuieli de operare – deszăpezire, curățenie, pază, mentenanță, salarii, utilități – rămâne anual 40 de milioane. Presupunând că am construit kilometrul de autostradă cu 10 milioane, recuperăm 4 kilometri din investiție în fiecare an. Întrebare: în cât timp se recuperează investiția la o autostradă de 100 kilometri. Exact. De aceea nu este coadă la Palatul Victoria a investitorilor care vor să facă autostrăzi în România.
Ce caută atunci „neamțu’-n Bulgaria”, vorba lui Caragiale?
Presupunerea mea este că ei caută un prim „success story”. În Polonia au dat greș. Alte țări din regiune sunt prea mici pentru anvergura chineză. În Africa, la fel, eșecuri și povești neplăcute. Or, asta le știrbește mult din aura de mare putere, în curând cea mai mare economie din lume. Este clar că au găsit în România un partener docil și elastic cu care ar putea experimenta succesul. Din aceste motive, succesul parteneriatului româno-chinez vine mai degrabă din determinarea lor decât din abilitățile politicienilor români și nu aș exclude varianta ca alte țări să profite de desantul estic al chinezilor și noi să rămânem cu bucuria organizării forumului economic.
China vrea să facă din România un showroom european în care să-și etaleze puterea economică, capacitatea investițională și capabilitatea de a duce la capăt proiecte de calitate. E o șansă pentru economia românească.
La „firul ierbii” este de remarcat creșterea numărului de firme chinezești din România. Personal, mi-aș dori mai multe investiții de genul acesta, fiindcă ele aduc bani concreți în economie, nu proiecte faraonice discutabile.
