Limbajul este, probabil, una dintre cele mai importante şi fascinante “unelte” ale politicii, iar capacitatea de a transmite prin intermediul acestuia valori şi atitudini este fundamentală vieţii publice, devenind cu atât mai relevantă în timpul campaniilor electorale.
Limbajul prezintă realitatea şi, reprezentând-o, o reconstruieşte. Această reconstrucţie este legislaţie deoarece, aşa cum spune Roland Barthes: “Limbajul este o legislaţie, limba este un cod. Nu sesizăm puterea care există într-o limbă pentru că uităm că orice limbă este un clasament şi că orice clasament este opresiv. A vorbi şi, mai mult decât atât, a ţine un discurs nu înseamnă doar a spune şi comunica. În limbă, aşadar, servilitatea şi puterea se confundă … Limba, ca performantă a unui limbaj, nu este nici reacţionară, nici progresistă: este pur şi simplu fascistă, deoarece fascismul nu înseamnă să împiedici spunerea, ci să obligi pe cineva să o facă.”
Or, omul politic, fiind purtătorul de cuvânt în mai mare măsură decât pot fi alţii, este cel care deţine ponderea în această reconstrucţie “fascizantă”. După părerea lui Olvier Reboul, nu limbajul este un cod ideologizant, ci utilizarea lui. Diferenţa pare să se localizeze, aşadar, în intenţionalitatea utilizării, ceea ce la rigoare înseamnă că în limbaj şi mai ales în limbajul politic există un potenţial ideologizant care poate sau nu să fie utilizat. Cum însă scopul politicii este cucerirea şi influenţarea puterii, iar prin manipularea limbajului acest scop este mai uşor de atins, este foarte probabil ca această practică să fie permanent folosită.
M. Edelman, în “The Symbolic Uses of Politics” – carte care avea să facă epocă printre teoreticienii politicii simbolice -, consideră: “Ceea de diferenţiază politica de toate celelalte mijloace de alocare a valorilor este utilizarea limbajului cu scopul sanctificării acţiunii.” Pentru Edelman, semnificaţia şi răspunsul nu sunt aceleaşi pentru toată lumea, ci depind de grupul de interese şi de asumarea reciprocă de roluri. Din această perspectivă nu avem de-a face cu o forţă ideologizantă a limbajului pentru că el diferă pentru fiecare grup social în parte. Însă este greu de precizat în condiţiile democraţiei reprezentative care este legătura dintre limbajul grupului dominant şi putere. Este evident că există un limbaj politic pentru fiecare grup în parte, pentru fiecare grup în parte însă este la fel de evident că puterea vorbeşte o limbă unică. Partidele socialiste nu adoptă limbajul claselor muncitoare pe care pretind că le reprezintă, după cum nici minorităţile etnice nu folosesc propria limbă în raport cu majoritarii şi nici partidele regionale dialectul specific zonei pe care o reprezintă. Pentru o analiză politică, studiul lui Edelman este foarte util dacă ne referim la perspectiva lui simbolică mai degrabă decât la cea sociologică: există o forţă simbolică unică a limbajului care este cu atât mai puternică şi mai ideologizantă cu cât este mai greu de perceput. Intensitatea acestei forţe este probabil mai mare în ceea ce priveşte fiecare grup social în parte, însă ea există la nivelul întregii comunităţi.
Foarte important pentru explicarea premiselor valorilor într-un limbaj este faptul că fiecare vocabular reflectă o serie de valori şi credinţe din trecut care atrag încă atenţia şi care genereazăanumite răspunsuri. “Diferitele ciudăţenii ale unui limbaj modern, civilizat vin dintr-o uriaşăniii nici partidele regionale moştenire de semnificaţii arhaice, semnificaţii magice şi incertitudini mistice.” (Malinowsky; 1956).
Asociaţiile magice care apar în limbaj sunt importante pentru comportamentul politic pentru că împrumută autoritate percepţiilor banale şi fac astfel dificilă sau imposibilă perceperea posibilelor alternative. Natura autoritară şi normativă a limbajului legii şi eticii nu poate fi explicată dacă nu ţinem cont de contextul magic din care au apărut şi de care rămân în continuare foarte apropiate.
Acest context magic rămâne identic, având pentru toţi aceeaşi încărcătură simbolică. Ceea ce se modifică este forma pe care o iau asociaţiile magice în funcţie de contexte diferite care resemnifică semnele şi simbolurile. Lasswel a arătat importanţa semnelor pentru procesele sociale, spunând că, aşa cum răspândirea geografică a icoanelor este un semn pentru cultul religios al acelei regiuni, la fel putem stabili prezumpţia integratoare sau dezintegratoare în sânul unei comunităţi prin observarea atentă a frecvenţei semnelor.
Edelman este însă de părere că semnele generează un răspuns doar din partea celor care şi-au asumat deja un rol şi care îi face permeabili la aprecierile care le sunt destinate. Problema este aceeaşi ca în cazul mai larg al limbii. Indiferent dacă există sau nu o structură de simboluri care să accentueze identităţile de grup trebuie să ţinem cont de faptul că la nivelul comunităţii ca ansamblu există o ţesătură mult mai amplă de semnificaţii care asigură pentru aceasta o funcţie integratoare şi pe care nu o putem ignora atunci când vorbim de puterea pe care un discurs ideologic o are asupra unei societăţi în ansamblu.
În fapt, abordarea de tip pragmatic a limbajului este o caracteristică mai degrabă americană, fiind consecinţa unei practici politice apărute în această zonă: votul pe problemă. Deşi se referă la un limbaj politic de tip “raţional”, Edelman recunoaşte că verbalizarea propagandistică cea mai des împărtăşită este cea care găseşte acele formulări care evocă şi sintetizează un număr cât mai mare de experienţe împărtăşite de audienţă. El identifica şi câteva caracteristici ale limbajului politic în democraţie, caracteristici care îl fac să apară foarte apropiat de discursul magic. Acesta este folosit ca ritual, pentru ademenire mai degrabă decât pentru stârnirea facultăţilor critice.
Repetiţia cronică a clişeelor şi frazelor răsuflate menite să evoce un răspuns necritic condiţionat este un obicei al politicienilor, care a căpătat girul timpului şi care odihneşte mintea audienţelor, făcând astfel discursul cât mai uşor accesibil şi mai puţin susceptibil să stârnească critici. O astfel de gratificare reciprocă între auditoriu şi vorbitori tinde să devină o piedică în calea discursului şi acţiunii raţionale.
O dată ce un cuvânt devine expresia unui interes de grup, el nu mai este descriptiv, ci numai evocativ. Sintaxa şi structura semnului dominant exprimă implicit ideologia unei comunităţi, facilitează acceptarea prezumpţiilor necritice şi împiedică exprimarea ideilor critice sau eretice. Această evocare este una ritualică, magică şi nu are nici o semnificaţie din punct de vedere raţional.
În cadrul ordinii politice existente elita poate câştiga atât beneficii materiale, cât şi simbolice prin apărarea structurii de simboluri dominante, câtă vreme celelalte grupuri nu pot acumula ambele tipuri de beneficii în cursul unei singure acţiuni. O astfel de perspectivă presupune, aşadar, un monopol de tip ideologic asupra semnelor şi mai ales al semnificaţiilor, monopol care face din orice structură de semne (mai ales limbajul) o entitate ideologizantă.
O posibilă critică la o astfel de poziţie ar fi aceea că nu surprinde mişcarea şi că, dacă orice limbaj este ideologizant, atunci în limbă nu s-a petrecut nici o schimbare de câteva sute de ani. Răspunsul la o astfel de critică se referă la poziţia de dominaţie a anumitor grupuri sociale în raport cu celelalte. Deşi structura de semne şi simboluri este împărtăşită de întreaga comunitate şi nu doar de un grup dominant, la un anumit moment ea este contestată de la periferie. Pe măsurăde la periferie. Pe masuraeasta ce acest grup reuşeşte să ajungă în centrul vieţii politice, el contestă ansamblul de semne care denotă autoritatea şi deci ideologia oficială.
Însă el pune în loc un alt sistem de semne pe care îl învesteşte cu autoritate şi care devine noua ideologie. Răspunsul neconvenţional la semnele care denotă autoritatea nu este, aşadar, importantdin punct de vedere politic decât în măsura în care face prozeliţi. Un contestatar care nu este urmat nu are nici o importanţă politică pentru că singur nu poate schimba un ansamblu de reprezentări .
Voi încerca în continuare să schiţez câteva din regulile discursului ideologic, în accepţiunea formulată mai sus:
l este o vorbire partizană, actualizată şi militantă. Decurge din situaţii politice date, cărora le răspund propunând un mod de acţiune în vederea creării unei suprarealităţi. Are din această cauză o funcţie normativ-organizatorică şi incitatorie,
l exprimă informaţiile într-un limbaj natural adaptat unor procedee maniheizante şi paradigmatice,
l este un fapt de gândire ce se vehiculează prin intermediul unor semne şi simboluri,
l încarcă cu sens unele cuvinte care nu aparţin sferei politice şi realizează o interferenţă între limbajul noţional şi cel emoţional. Aceasta îl face general, polivalent şi chiar ambiguu,
l se întemeiază pe anumite preconcepţii, pe idei acceptate fără a fi trecute prin filtrul raţional.
În general, limbajul politic modern, determinat de transformările economice şi politice (revoluţia industrială, emergenţa maselor şi votul universal), este simplificat până la caricatură, având mai degrabă funcţii magice şi rituale decât de informare. “Funcţia lui nu este de a face informaţia publică, ci mai degrabă de a o oculta sau distorsiona; nu de a atrage atenţia publicului, ci de a orienta spre altceva… Este un monolog izolat care nu are nici un conţinut şi nici o relaţie cu organizarea, coerenţa şi claritatea informaţiilor şi a ideilor.” (P. Corcoran).
Acest limbaj politic, transmis prin canale de masă şi cu adresabilitate maximă, nici nu poate fi altfel decât lipsit de conţinut, simbolic şi ritual, şi la rigoare acceptabil doar pentru că vine de la autoritatea politică, deci ideolgic. O posibilă schiţă de viitor în care limbajul politic să devină şi altceva decât ideologie semioficială este cea a politicii descentralizate, a democraţiei raţionale care se depărtează de modelul Westminster pentru a asigura dreptul real de expresie al minorităţilor. În acest fel, în centrul vieţii politice nu vom mai avea de-a face cu o ideologie dominantă care să impună la un moment dat un singur set de viitori posibili. Rămâne desigur, chiar şi în acest caz, problema controlului asupra limbii, căreia nu-i putem cere descentralizare. Însă atâta vreme cât acceptăm să definim limba ca un sistem de semne negociate social, cred că negocierea desfăşurată între mai multe centre de putere, nu neapărat formale, poate să asigure un grad mai mare de democraţie şi democratizare.
În loc de concluzie am putea spune că orice limbaj politic este, prin natura sa şi prin funcţiile pe care le îndeplineşte, un limbaj ideologic. Acest lucru este valabil în orice sistem politic, fie el democraţie sau totalitarism. Diferenţa esenţială între tipurile de discurs promovate în cele două tipuri de regim consta nu atât în forma lor cât în faptul că în vreme ce totalitarismele acceptă o singură formulă discursivă, în cazul democraţiilor avem de-a face cu o pluralitate de discursuri ideologice, alegerea fiind permisă. În acest fel este înlăturat monopolul politic asupra semnelor din limbaj.
