Economia şi schemele de participare la profit NU sunt inclusive, adică nu se împart la toată lumea, de aceea mii de oameni au protestat pe străzile Londrei în perioada Summit-ului G20, de la începutul lunii aprilie. Sistemul economic dominant, în lumea de astăzi, îi exclude pe majoritatea oamenilor de pe această planetă. Deşi creşterea este generată de părţile mai sărace ale lumii sau “pieţele emergente”, profiturile adunate de corporaţii pleacă în Occident, iar dreptul de proprietate rămâne în mâinile lumii dezvoltate.
Atunci când sitemul economic dominant îi include pe săraci, îi abuzează prin credite, urmate de investirea banilor câştigaţi cu greu de aceştia în produse financiare abstracte vândute înapoi oamenilor până când totul se prăbuşeşte. Cine sunt cei mai afectaţi? Săracii!
“Oamenii nu sunt simple maşini de făcut bani!” spune Muhammad Yunus în cartea sa, Creating a World Without Poverty: The Future of Capitalism (“Creând o lume fără sărăcie: Viitorul capitalismului”). El compară lumea cu o autostradă de mare viteză, cu multe benzi, fără semafoare şi cu maşini rapide trecând ca fulgerul, unde vehiculele mai mici şi mai încete sunt aruncate de pe carosabil. Însă aceleaşi vehicule sunt perfecte pentru distribuţie locală, rurală (şi sunt în număr foarte mare), deservind o parte uriaşă a lumii. Comparaţia este posibilă, deoarece atât micro-economiile deservite cel mai bine de acest gen de ricşă şi de maşini mici, camioane, biciclete şi autobuze, cât şi infrastructura economică, ce include microcredite, făbricuţe şi săraci care operează ca micro-distribuitori, sunt incapabile să facă faţă economiei globale. Însă sunt mai mult decât capabile să funcţioneze bine la nivel micro.
De fapt, marile corporaţii îşi distribuie produsele prin sisteme localizate. Ţările bogate nu ştiu să facă bine micro-distribuţie; localnicii da. Ei îşi cunosc satele şi clienţii. Ei păstrează intacte legăturile inter-umane, ceea ce lumea “dezvoltată” a pierdut în mare parte, pentru că s-a dezvoltat foarte mult economic, a fuzionat, a schimbat, a rotit şi a închiriat, într-o economie căreia îi lipseşte elementul uman. Occidentalii au pierdut mult din această legătură cu economiile lor, chiar dacă participă la reţele sociale pe internet, de fapt au mai puţine legături inter-umane.
Dar firmele comerciale, acţionarii “din cealaltă parte a lumii” fac bani din această cunoaştere a micro-distribuţiei. Profită de legăturile lor inter-umane. Micro-firma este un domeniu cu un potenţial uriaş de creştere pentru aceste ţări şi, dacă este gestionat bine, ţările în cauză pot beneficia de cea mai importantă resursă: propriii oameni. Iar occidentalii pot învăţa/aminti că economia este făcută de şi pentru oameni, nu doar pentru a stoarce profituri. Companiile sunt făcute pentru a sluji oamenii, şi nu invers.
Dacă lumea în curs de dezvoltare ar şti să profite de elementul uman şi ar deveni proprietari ai propriilor companii şi ar crea propriile produse în loc să cumpere ceea ce vrea Occidentul să le vândă, atunci banii şi profiturile ar rămâne în statele lor. Ei ar fi proprietarii viitorului lor, în loc să fie dependenţi de firme occidentale care să furnizeze totul, de la conserve la produse farmaceutice sau să fie dependenţi de contracte occidentale impuse de Banca Mondială şi de datoria forţată faţă de FMI. De ce să nu se înfiinţezi mai multe firme locale? De ce să nu existe mai multe parteneriate şi afaceri sociale ca cele descrise de Muhammad Yunus, şi să nu se creeze şcoli de medicină, companii de telecomunicaţii şi mici fabrici de iaurturi tip Danone cu propria infrastructură de microdistribuţie şi salvând familiile de la sărăcie?
Acest lucru se poate realiza prin facilitarea accesului la microcredite. Statele în curs de dezvoltare pot deveni proprietare ale propriului viitor dacă vor produce şi vor distribui propriul conţinut prin propriile companii.
Pentru a face ce spune Yunus, pentru a “crea o lume fără sărăcie” şi a construi această versiune sustenabilă a “Viitorului Capitalismului“, trebuie ca lumea să se întoarcă la rădăcinile capitalismului, la acele legături umane, la încrederea în bănci şi în producţie concretă. Problema nu este capitalismul, ci lăcomia şi lipsa elementului uman. Ţările în curs de dezvoltare ar trebuie privite nu doar ca simple resurse de potenţial natural care să fie distruse de companii, iar profiturile să fie retrimise în părţile mai bogate ale lumii (sau autorităţilor locale corupte), ci ca locuri pline de legături inter-umane şi cunoştinţe locale… locuri unde oamenii sunt cei mai creativi.
Summit-ul G20
Summit-ul G-20 din Londra, de pe 2 aprilie, a mers bine. Nu la fel de bine cum se anunţa, lucru valabil pentru aproape toate evenimentele politice, dar mult mai bine decât majoritatea întrunirilor G-7, 8 sau 20. G-20 include, pe lângă ţările G-8 – Canada, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Rusia, Marea Britanie şi Statele Unite –, reprezentanţi ai următoarelor ţări: Argentina, Australia, Brazilia, China, India, Indonezia, Mexic, Arabia Saudită, Africa de Sud, Coreea de Sud, Turcia şi Uniunea Europeană. Această ultimă reuniune a venit într-un moment în care inactivitatea retorică obişnuită era de neconceput. În primul rând este recesiunea globală, cea mai gravă din ultimii peste 60 de ani, şi problema imediată a rezolvării sale prin stimulente fiscale şi monetare, precum şi printr-o posibilă acţiune coordonată menită să “repare” sistemul financiar global. Apoi este nevoie de reformă legislativă. Şi, din păcate ultima pe agendă, problema ajutorării ţărilor celor mai sărace, care, prin îngheţarea creditelor, reducerea exporturilor şi scăderea preţurilor la mărfuri, plătesc cel mai scump, în termeni umani, un dezastru provocat de cei mai bogaţi oameni din cele mai bogate ţări.
La conferinţa de presă comună cu premierul britanic Gordon Brown, în deschiderea Summit-ului G-20, Obama a spus, cu privire la criza economică globală: “Unii sunt de vină, dar toţi sunt responsabili.” Reuniunea a trebuit de asemenea să ia unele decizii privind Fondul Monetar Internaţional (FMI): câţi bani va primi şi care va fi rolul său în lunile şi anii următori? Obama nu a obţinut programul de stimulare globală de 2 trilioane de dolari pe care se spune că îl doreau el şi premierul britanic Gordon Brown, dar a obţinut peste un trilion de dolari pentru a ajuta statele în curs de dezvoltare şi pentru a oferi un stimulent economiilor mai mari aflate în dificultate, cum ar fi a Mexicului şi cele din Europa de Est.
FMI – o nouă politică?
FMI ar trebui să elimine condiţiile dăunătoare pe cale le impune adesea atunci când acordă împrumuturi. Acum aproape 10 ani, în ultima criză economică internaţională majoră – care a început în Asia – SUA au iniţiat o substanţială mărire de buget pentru FMI, iar rezultatele au fost dezastruoase. Fondul a adâncit criza din Asia, în special prin impunerea de condiţii economice şi structurale care au făcut mai mult rău ţărilor celor mai afectate de criză, care au împrumutat bani de la FMI (Indonezia, Thailanda, Coreea de Sud şi Filipine. FMI-ul a făcut cel puţin la fel de mult rău în Rusia şi alte ţări, mai ales Argentina, în aceeaşi perioadă.
Ţările şi-au învăţat lecţia şi şi-au strâns rezerve, astfel încât să nu mai aibă nevoie de FMI. Fondul, fără a-şi recunoaşte vreo responsabilitate şi fără a concedia pe nimeni (aşa cum au făcut recent şi unele corporaţii americane), susţine că a învăţat propria lecţie şi că şi-a schimbat politicile. Însă există prea multe semne îngrijorătoare, care indică exact contrariul.
De exemplu, cel puţin nouă acorduri negociate de Fond din septembrie 2008 încoace, între care cele cu ţări est-europene, El Salvador şi Pakistan, conţin unele elemente care induc contracţia economiei. Între acestea se numără politici de reducere a cheltuielilor bugetare, de mărire a dobânzilor, îngheţarea salariilor în sectorul public şi alte măsuri care vor reduce cererea totală sau vor împiedica programele de stimulente economice în actuala criză.
De multă vreme, FMI foloseşte standarde duble când este vorba de perioade de scădere economică. Pentru ţările bogate, poate fi de-a dreptul keynesian: se recomandă în prezent un stimul fiscal global de 2 % din PIB. Dar pentru ţările în curs de dezvoltare, obligate cumva să urmeze sfaturile Fondului, povestea e cu totul diferită: ele “nu îşi pot permite” astfel de politici expansioniste în timpul unei recesiuni.
Această atitudine poate submina scopul împrumutării de fonduri ţărilor în curs de dezvoltare în perioade de declin economic – acest scop fiind acela de a le permite să aplice politici de expansiune economică. Principalul motiv pentru care aceste state “nu-şi pot permite” să facă ce fac SUA şi alte ţări bogate în timpul acestei recesiuni – de exemplu să aibă deficite bugetare mari – este acela că îşi pot epuiza resursele valutare (în principal dolari). Cu alte cuvinte, dacă economiile lor cresc într-un ritm normal în timp ce alte economii scad, importurile lor vor creşte mai rapid decât exporturile, şi balanţa lor comercială va fi afectată. Scopul sprijinului extern este să permită acest lucru, în loc să facă economia să scadă pentru a regla balanţa comercială.
Într-un anumit sens, nu este tocmai corect să învinovăţim FMI pentru politicile sale greşite, deoarece Fondul are un şef: Departamentul Trezoreriei SUA. Deşi are 185 de state membre, în mare Washingtonul este cel care ia deciziile. Acest aranjament a fost agreat la înfiinţarea Fondului în 1944, când Europa era distrusă şi cele mai multe ţări în curs de dezvoltare erau colonii încă. Acum, China are a doua economie din lume ca mărime şi 1,3 miliarde de locuitori, dar doar 3,7 la sută din voturi în FMI – şi asta după o luptă de un deceniu pentru modificarea distribuţiei drepturilor de vot şi după ce China a beneficiat de una din cele mai semnificative creşteri a puterii de vot dintre statele în curs de dezvoltare, în cadrul “reformelor” de anul trecut. Europa, Japonia şi alte ţări bogate ar putea câştiga la vot împotriva SUA, dar preferă să nu clatine barca de teamă că orice ameninţare a controlului american asupra acestei instituţii (şi a Băncii Mondiale) ar putea da curaj economiilor în curs de dezvoltare.
Este de înţeles nemulţumirea stârnită de decizia administraţiei Obama de a numi în funcţii-cheie persoane cu o mare responsabilitate pentru criza economică actuală. FMI are aceeaşi problemă, dar mult mai gravă. Cei numiţi de Obama vor fi supuşi la presiuni şi forţaţi să demisioneze dacă dau greş, iar democraţii se vor confrunta cu noi alegeri. FMI nu are un mecanism asemănător de răspundere.
Şi atunci, ce speranţe de reformă există? Pentru reforme imediate, există presiunea societăţii civile, care în ultimul deceniu a reuşit să forţeze anularea unor datorii ale ţărilor sărace în valoare de 88 de miliarde de dolari. Coaliţii ca “Put People First“, din Marea Britanie, cu 138 de organizaţii membre, pun presiuni pe FMI şi BM să renunţe la impunerea de condiţii dezavantajoase asupra ţărilor sărace şi să le mai anuleze din datorii, iar pe ţările bogate să îşi respecte anga jamentele privind acordarea de ajutoare. În SUA, organizaţia religioasă “Jubilee USA” şi grupuri aliate fac lobby în Congres, cerând ca FMI să vândă o parte din rezerva de aur de câteva zeci de miliarde de dolari şi să folosească banii pentru a anula datoriile ţărilor sărace.
Propuneri mai ambiţioase de reformă pe termen lung vin din partea Comisiei ONU conduse de economistul Joseph Stiglitz, laureat al Premiului Nobel. Această comisie propune înfiinţarea unui Consiliu Economic Global, un sistem de rezerve globale extins şi alte aranjamente instituţionale – inclusiv ajutoare constante pentru ţările sărace – care să nu fie supuse veto-ului ţărilor bogate, aşa cum sunt în prezent FMI şi BM. Guvernul Chinei a anunţat recent susţinerea sa pentru înlocuirea dolarului, ca monedă a rezervei globale, cu o altă valută.
Între timp, cele mai importante reforme vor avea loc la nivel naţional şi regional, scurtcircuitând G-7 şi grupul G-20, extins doar formal. În ultimele luni, China a schimbat câteva miliarde de dolari pentru Coreea de Sud, Hong-Kong, Indonezia, Malaysia şi Belarus, după ce lipsa reformelor în organizarea FMI a determinat-o să refuze cererile ţărilor bogate de a suplimenta bugetul Fondului. Ţările ASEAN + 3 (cele zece din Asociaţia Asiei de Sud-Est plus China, Japonia şi Coreea de Sud) pregătesc înfiinţarea unui Fond Monetar Asiatic, cu un buget de 120 de miliarde dolari. Iar Banca Sudului din America de Sud va fi probabil deschisă în mai, cu un capital iniţial de 10 miliarde dolari, furnizat de Argentina, Brazilia, Venezuela, Bolivia, Ecuador, Paraguay şi Uruguay.
Dacă ţările în curs de dezvoltare vor să demonstreze membrilor G-7 că pot evita aranjamente care le dezavantajează, creând alternative la nivel naţional şi regional, poate că guvernele ţărilor bogate vor ajunge să înţeleagă faptul că este nevoie de reforme financiare internaţionale profunde.
G20 – noi reglementări financiare
Există de asemenea noi reglementări financiare, legate de paradisurile fiscale pentru firme şi de fondurile de risc, dar sunt foarte departe de regimul global centralizat pentru care insista preşedintele francez Nicolas Sarkozy. În loc de asta, există un Comitet pentru Stabilitate Financiară, care va monitoriza, dar nu va lua măsuri privind operaţiunile financiare trans-naţionale majore, aceste măsuri fiind lăsate în seama guvernelor naţionale. Rămâne de văzut dacă acestea vor fi capabile de aşa ceva. Este mult mai mult decât ce era şi cu siguranţă prea mult pentru vocile care doreau cu orice preţ un regim laissez-faire, dar nu este o schimbare radicală.
De fapt, Obama însuşi a intervenit când discuţiile s-au încins între Sarkozy şi preşedintele chinez Hu Jintao. Sarkozy dorea includerea unui raport european în care să fie nominalizate aceste paradisuri fiscale, inclusiv cele mari, cum ar fi China, în concluziile oficiale ale Summit-ului G-20. Obama i-a convins pe ambii să fie de acord cu includerea unei referinţe la raportul european, şi nu a raportului în sine.
Minisummit-uri de succes pentru Obama
Obama a avut un minisummit de succes la Londra cu preşedintele rus Dmitri Medvedev, care l-a numit ulterior pe preşedintele american „tovarăşul meu”. Obama va participa în iulie la un summit în toată regula la Moscova.
Întâlnirile la nivel înalt de la Londra între Obama şi liderii Rusiei, Chinei şi Indiei au părut să meargă bine. Premierul indian Manmohan Singh a fost de acord să aibă în continuare răbdare cu Pakistanul, în urma atentatelor din Mumbai din toamna trecută. Preşedintele chinez Hu Jintao a primit cu calm ideea trimiterii de distrugătoare ale Marinei americane care să protejeze misiunile de supraveghere americane din Marea Chinei de Sud şi a fost de acord cu o întâlnire la nivel înalt spre sfârşitul acestui an. Cei doi au convenit să stabilească un proces mai strâns de consultare regulată, cu întâlniri cel puţin semestriale între miniştrii de externe şi de finanţe ai celor două ţări. Prima întâlnire de acest fel va avea lor în iulie la Washington. Cel mai important, Obama pare să se fi înţeles bine cu preşedintele rus Dmitri Medvedev. Cei doi au stabilit să reducă numărul de arme nucleare, iar Obama va merge la Moscova în iulie pentru o întâlnire obişnuită la nivel înalt.
A mai fost factorul „celebritate”, care în cazul lui Obama este uriaşă. Primul ministru indian i-a cerut un autograf lui Obama pentru fiica lui.
