Administraţia Obama diferă foarte mult de cea a predecesorului său din punctul de vedere al politicii externe. Spre deosebire de provocările cu care se confruntă acasă politicile economice ale lui Obama, strategia sa de politică externă progresează rapid, mult mai rapid decât ne-am fi aşteptat.
După preluarea mandatului la Casa Albă, preşedintele Obama a numit trei trimişi “super-speciali” în Orientul Mijlociu, Iran şi Pakistan, a început să sugereze cooperarea regională ayatollahilor din Teheran, şi-a exprimat interesul de a-l vizita pe Bashar Asad al Siriei şi îşi schimbă tonul faţă de Rusia, indicând în acelaşi timp dorinţa de a forma coaliţii pentru a rezolva probleme regionale. Potopul de diplomaţie a venit după ce Obama a păşit pentru prima dată pe scena internaţională ca preşedinte, cu speranţa de a revigora atât economia americană, cât şi reputaţia SUA în lume.
După opt ani de administraţie Bush, SUA sunt văzute peste tot în lume ca o superputere în declin. Ea foloseşte agresiv forţa militară, adoptă un ton arogant în dezbaterile internaţionale şi nu reuşeşte să îşi depăşească problemele interne. Este o superputere care reacţionează la probleme globale majore, de la protejarea mediului la lupta împotriva terorismului. Aceasta pe lângă deprecierea standardelor morale ale SUA, care s-au prăbuşit dramatic în timpul tragediilor de la Abu Ghraib şi Guantanamo, două cazuri de tortură şi abuz orchestrate de stat.
Pentru a depăşi provocările cu care se confruntă autoritatea morală şi legitimă a SUA, preşedintele Obama a început să se distanţeze curajos de predecesorul său. El a cerut închiderea închisorii Guantanamo şi interzicerea torturii. Primul său interviu pentru Al-Arabia a fost planificat în acelaşi scop. El respinge filosofia “Noi vs. Ei”/”Occident vs. Islam” şi invocă adesea în discursurile sale tema respectului reciproc; un termen uitat de SUA în relaţiile cu alte state.
Diplomaţia la pachet a lui Obama, sau încorporarea eficace a puterii regionale ca soluţie pentru a pune capăt blocajelor actuale, pare a fi metoda cea mai bună. Ea necesită angajarea Iranului într-o cooperare care să facă Irakul şi Afganistanul mai sigure, convingerea elementelor talibane moderate să joace un rol mai responsabil, facilitarea negocierilor între Siria şi Israel – angajamentul de a menţine susţinerea indiferent de rezultatele schimbărilor interne în ţările respective. Diplomaţia la pachet va determina de asemenea SUA să renunţe la ambiţia de a sprijini democraţiile prost administrate din ţările vecine Rusiei, dat fiind riscul deteriorării relaţiilor cu Moscova. În acelaşi timp, ea va încorpora programul nuclear al Iranului ca parte a unui acord cu Kremlinul.
Orice act de izolare a unei ţări – chiar şi a uneia ostile – şi de formare a unei coaliţii de presiune care să o îngenuncheze nu a produs prea multe schimbări pozitive ca element al politicii externe americane şi nu pare să facă parte din agenda de politică externă a preşedintelui Obama. El este conştient că distanţarea de George W. Bush necesită mai mult decât farmec personal şi o retorică plăcută, şi că trebuie urmată de adoptarea unei serii de politici şi decizii dure. De aceea trebuie să îşi asume responsabilitatea pentru elementele negative ale erei Bush. Poate că va trebui să îşi ceară scuze pentru pagubele produse de Washington în întreaga lume şi va trebui să fie dispus la compromisuri şi să arate respect celorlalte ţări suverane.
Recunoaşterea comportamentului greşit din trecut va ajuta administraţia Obama să recâştige încrederea celorlalţi. Lucru ce poate necesita înfiinţarea de comitete independente care să investigheze gestionarea ultimelor războaie, mai ales în ce priveşte tratamentul deţinuţilor.
Politica externă aleasă de Obama nu este uşoară, dar e necesară pentru a deschide o nouă cale Statelor Unite, cu toate că rezultatele poate vor întârzia sau nu vor fi întotdeauna satisfăcătoare.
