PSD şi PD-L au avut ghinionul să ajungă la putere fix când e criza în toi. România n-a avut guverne competente poate niciodată în istoria ei. Ocazional a mai avut câte un ministru care ştia cu ce se mănâncă domeniul său, dar, dacă îi numeri, cred că nu depăşeşti degetele de la ambele mâini.
Până acum, incompetenţa guvernelor post-decembriste a fost acoperită ba de entuziasmul post-revoluţionar şi dragostea pentru Ion Iliescu, ba de FMI şi de organismele internaţionale, ba de creşterea economică, astfel încât prostiile au fost înghiţite mai uşor. Acum, măştile au fost forţate să cadă. Dacă nema putirinţă, geaba chichirez gâlceavă.
Ei au crezut că pur şi simplu ajung la putere şi fac şi ei un ban grămadă, iar plebea să fie fericită că primeşte 10% în plus la salariu şi la pensie. Mai o licitaţie, mai o atribuire directă, o mână spăla pe alta şi amândouă obrazul. Ţeapă. Nimic din toate astea nu este posibil. Nu doar că nu mai sunt bani, dar nici nu prea mai vin, fiindcă nesimţiţii de privaţi nu mai plătesc taxe şi impozite că nu prea mai au de unde, degeaba trimiţi Garda pe ei. De unde plănuiau să-şi fericească sponsorii cu 10 miliarde “investiţii”, se trezesc acum că n-au bani să plătească salarii şi dau din colţ în colţ, împrumutându-se cu sume imense (pe lângă banii de la FMI şi UE).
Acum, ei intuiesc că trebuie să facă ceva, şi chiar fac. Dar, neavând calificare în management, neconducând în viaţa lor nici măcar un sereleu sau având măcar vreo tangenţă cu economia reală, oamenii nu ştiu de unde să apuce şi ce să facă. Majoritatea măsurilor sunt în sine corecte: reducerea personalului din administraţie, reducerea salariilor, creşterea taxelor. Dar sunt făcute cu barda acolo unde trebuie să se folosească bisturiul. De aceea, impozitul forfetar produce mai multă enervare decât bani la buget şi pentru maxim 70 de milioane de euro te întrebi dacă merită tot acest circ (deşi, dacă judec după comentariile de pe majoritatea site-urilor, cel puţin o categorie e fericită că “şi bogaţii plâng”. Ministerul de Finanţe recunoaşte senin că nu are o bază de date şi că decizia impozitului forfetar şi palierele acestuia s-au luat arbitrar “în baza discuţiei cu patronatele”. Nu e de mirare că ei vorbesc de 650.000 de firme în vreme ce în realitate sunt 780.000. 130.000 de firme în plus. Un fleac.
Măcar, în prostia lui, Guvernul Tăriceanu a redus taxele şi rolul statului în economie, ajutând firmele să se dezvolte. Dacă ar fi combinat această măsură cu o întărire a disciplinei financiare, o reducere a birocraţiei prin care să se scadă costurile administrative (nimeni nu stă să calculeze câţi bani se pierd numai prin administrarea celor 8-9 declaraţii pe care trebuie să le depună lunar o companie şi pe dischetă, şi pe hârtie sau prin “timbre fiscale” de 1-4 lei), cu creşterea bazei de impozitare, altfel ar fi arătat finanţele publice.
Impozitul forfetar impus de Guvernul Boc, chipurile la presiunea FMI, a stârnit reacţii preponderent isterice. Ceea ce a frapat nu este însă introducerea unei poveri suplimentare la adresa firmelor cât mai ales tonul pe care s-a făcut. Este prima dată când reprezentaţii statului tratează pe faţă, fără menajamente, cetăţenii ca pe nişte infractori nedovediţi. Am fost de-a dreptul şocat de modul în care pun domnul Pogea şi doamna Graţiele Iordache, precum şi alţi reprezentanţi ai ministerului problema. Aroganţa lor depăşeşte orice limită de bun simţ. Asta ca să nu mai aduc în discuţie amănuntul penibil că firmele lui Pogea şi Videanu sunt restante la plata datoriilor către stat, iar Videanu este obligat să plătească despăgubiri pentru proasta administrare a banilor publici.
Nu am văzut până în momentul de faţă nişte calcule cu privire la numărul firmelor afectate de noua formă de impozit. Există circa 240.000 de firme care au raportat pierderi, dar din restul până la 780.000 nu se ştie câte au plătit impozite mai mici decât cele incluse în noua grilă forfetară. Chiar şi în cazul celor 240.000 rămâne de văzut pentru câte din ele noile sume reprezintă cu adevărat o problemă.
Există însă câteva date care trebuie luat în considerare. În primul rând, în România sunt surprinzător de multe companii raportat la numărul de angajaţi. Media europeană este de 27 angajaţi/întreprindere, la noi este de 6 (şase), deci de aproape patru ori mai multe firme decât la nivel european. (Spre comparaţie, în Franţa există cu doar 30.000 de firme mai mult decât în România, respectiv 810.000.) Este evident că viabilitatea economică a acestora este redusă. De exemplu, doar puţin peste 230.000 firme au o cifră de afaceri peste 100.000 lei, respectiv mai mult de 2000 euro pe lună. Dacă reducem limita la 1000 euro/lună, mai adăugăm 70.000 firme. Dacă o ridicăm la 3000 euro/lună – cifră care reprezintă, în opinia mea, pragul de la care un SRL devine capabil să stea pe propriile picioare (adică să plătească un salariu mediu, chiria şi cheltuieli curente) – ajungem la 190.000. Cifra de circa 200.000 de întreprinderi este mai aproape de media europeană, dar, dacă luăm în considerare un procent de circa 20% însemnând munca la negru, cifrele ajung să corespundă.
Un număr atât de mare de firme nu poate fi explicat prin simpla efervescenţă economică şi este, desigur, înşelător. Se ştie că o bună parte din ele sunt forme de mascare a salariilor, o parte dintre ele nu sunt active din cauza procedurilor greoaie de închidere, deci cifra pe care trebuie să o luăm în serios este cea de 200.000 de firme.
Dacă Guvernul Boc şi-ar fi respectat cu adevărat cetăţenii, ar fi trebuit să simplifice mai întâi procedurile de închidere a firmelor, pentru a se elimina acest întreg balast economic. Fiindcă el nu implică numai cheltuielile companiilor, ci şi statul cheltuie destul de mult. Una este să gestionezi 200.000 de firme şi alta 780.000.
Un impozit minimal nu este neapărat un lucru rău, atâta timp cât pragul de intrare în business este atât de jos şi permite intrarea cu uşurinţă în afaceri. Un capital social de 50 de euro şi cheltuieli totale de înfiinţare de maxim 300 de euro (inclusiv capitalul social) sunt foarte lejere – şi aşa şi trebuie să fie –, însă administrarea unei firme impune nişte cheltuieli pentru stat (că ele sunt prea mari din cauza sistemului prost gândit este o altă discuţie) şi nu este corect ca ele să fie pasate în spinarea firmelor care îşi plătesc taxele şi impozitele în mod corect. Spre comparaţie, în Bulgaria capitalul social minim este de 1500, iar în Ungaria de 7500 de euro, în Austria 10.000 şi în Germania 25.000.
Cât timp economia mergea, firmele profitabile economic puteau susţine şi acest „balast”, acum însă, fiind şi ele afectate de criza economică, încasările la buget au scăzut şi ele trebuie compensate într-un fel. Este evidentă aici cerinţa FMI de creştere nu a fiscalităţii, ci a gradului de fiscalizare, foarte scăzut în economia românească, din interese politicianiste. Există domenii protejate fie datorită intereselor economice ale politicienilor sau clientelei acestora, cum ar fi construcţiile şi imobiliarele, altele din populism, cum este zona rurală, practic nefiscalizată, ceea ce face ca o treime din terenurile agricole să rămână nelucrate. Mai devreme sau mai târziu, aceste domenii vor trebui să intre şi ele sub incidenţa fiscalizării.
Un număr atât de mare de firme a condus şi la un exces de ofertă pe anumite domenii, împiedicând firmele viabile economic să se dezvolte. Să ne gândim numai câte agenţii imobiliare apăruseră, câte firme de montat termopane sunt… Există o limită dincolo de care concurenţa nu mai este benefică, deoarece diluează resursele şi împiedică dezvoltarea. Noua conjunctură va permite o oarecare concentrare, benefică pentru economie, fără mare legătură cu impozitul lui Pogea.
Este problema moralităţii impozitării unei firme “pe 0” sau a uneia pe pierdere. Guvernul Băsescu pare să considere apriori că acestea sunt vinovate de evaziune fiscală.
Se mai pune problema dacă în vreme de criză creşterea taxelor şi impozitelor este cea mai bună măsură. Până acum, s-au impus două abordări, oarecum opuse. Varianta americană, care impune cheltuirea unor sume imense pentru ieşirea din criză, şi cea europeană, care presupune o întărire a disciplinei financiare şi un ajutor limitat. Desigur, americanii îşi permit având ca backup economia chineză, însă efectele pe termen lung nu pot fi decât dezastruoase.
România nu beneficiază de resursele americane, nici măcar de cele europene. Pentru a scăpa cu faţă curată, a trebuit să ne împrumutăm cu echivalentul a 15% din PIB, împrumut care va trebui şi returnat. De aceea, este de aşteptat ca fiscalizarea să continue să crească. România nu-şi mai poate permite să continue să fie atât de generoasă fiscal colectând doar 40% din potenţialul de taxe, mai ales că s-a ajuns la suprataxare pe anumite domenii, cum este zona salariilor, ceea ce a dus la apariţia de fenomene contrare. Atâta vreme cât la 21 de milioane de locuitori doar 4,7 milioane sunt angajaţi, povara pe care trebuie să o suporte aceştia nu are cum să fie decât ridicată, iar Guvernul Boc a mai adăugat 5% (practic s-a anulat scăderea înfăptuită de Tăriceanu în cei 4 ani de guvernare).
Important pentru economie ar fi ca fiscalizarea să nu crească exclusiv pe baza companiilor active şi viabile economic, ci să elimine inegalităţile de tratament fiscal între industrii şi regiuni, pentru a nu se mai petrece aberaţii de genul cartiere de locuinţe construite „pe persoană fizică” sau discrepanţele urban/rural.
Guvernul trebuie să întreprindă măsuri pentru readucerea în circuitul economic real a celor 20% din PIB care sunt în economia neagră şi a celor 30-35% din plăţi salariale aflate în zona gri. Taxarea mai aspră a microîntreprinderilor este doar o mică soluţie şi nici simpla reducere a poverii fiscale nu este suficientă pentru a creşte gradul de conformare voluntară. Guvernul Tăriceanu a redus semnificativ fiscalitatea, dar economia neagră a crescut.
Datorită crizei economice, nu dispunem de timpul necesar experimentelor, astfel încât soluţia trebuie identificată foarte repede. Este clar că veniturile la bugetul statului nu au cum să crească pe termen scurt, ci din contră, vor scădea (în primul trimestru s-a înregistrat o scădere de 7%) oricâte taxe noi ar mai inventa Guvernul Boc, deci devine obligatorie reformarea administraţiei pentru reducerea cheltuielilor. Mă îndoiesc însă că actualul guvern are capacitatea de a o face, deşi deţine o majoritate parlamentară de aproape 80%. (C. B.)
