Încă de când BNR a anunţat anul trecut că intenţionează să adopte metoda de ţintire a inflaţiei, mi-am exprimat o serie de îndoieli. Iar trecerea efectivă la aplicarea ei vine într-un moment cum nu se poate mai nefavorabil, ceea ce face ca acţiunea de ţintire să devină mai degrabă una de… hăituire.
Principalele mele obiecţii se refereau atunci la dificultăţile pe care le presupune absenţa unor date pe baza cărora să se poată construi scenarii coerente. Acum, se adaugă altele, mult mai importante, de natură conjuncturală, care arată că nici că se putea ca BNR să aleagă un moment mai prost.
Moment neprielnic
Pe plan internaţional, preţul petrolului este pe o curbă ascendentă şi nimeni nu ştie unde se va opri. Poate la 80, poate chiar la 100 de dolari barilul. Inevitabil, creşterea preţului petrolului va influenţa şi economia românească amplificând creşterea generală a preţurilor.
De asemenea, raportul între cele două valute evoluează destul de imprevizibil, în funcţie de informaţiile care apar. Astfel, în doar două luni, dolarul a ajuns de la 1,17 euro la 1,25, pierzând practic tot ce câştigase. În continuare, previziunile privind evoluţia celor două valute, cu un impact major şi asupra economiei româneşti sunt totuşi incerte.
De asemenea, în toamnă este aşteptat raportul de ţară, care poate conţine unele critici ce pot duce la activarea clauzelor de salvgardare – sau măcar a uneia dintre ele -, ceea ce implicit va complica ecuaţia integrării şi poate avea darul de a speria din capitalurile speculative.
Pe plan intern, România a suferit în ultima perioadă dezastre naturale – recentele inundaţii – care deja au influenţat ţinta de inflaţie pentru acest an. De asemenea,în momentul de faţă situaţia fiscală pentru anul viitor este incertă şi avem variaţii mari la preţurile administrate. Mai nou, tocmai a fost schimbat ministrul de Finanţe, iar noul ministru va avea nevoie de o perioadă pentru a-şi intra cu adevărat în drepturi. Tot la circumstanţe interne nefavorabile trebuie inclusă variaţia cursului valutar, tratată pe larg mai jos.
Eşecuri pe plan intern
BNR a dat un chix major în operaţiunea de denominare, stârnind supărarea băncilor comerciale şi a mediului de afaceri. Pentru nişte economii meschine, BNR a reuşit să rateze unul dintre obiectivele importante ale denominării, şi anume cel psihologic, de creştere a încrederii în moneda naţională şi implicit de reducere a inflaţiei. Efectul psihologic este aproape nul. Dacă prin Bucureşti şi oraşele mari leul greu a mai fost văzut pe ici, pe colo, în rest el există exclusiv în mass-media sau în afişajele caselor de marcat. Mai degrabă s-a creat o confuzie, aşa cum arăta în “Ziarul Financiar” un turist străin aflat vremelnic în România, de exemplu termenul de “o sută” având acum mai multe semnificaţii: 100 lei noi, 100.000 lei vechi, un milion de lei vechi. Ca să nu mai vorbim de introducerea leului nou la mijlocul anului ceea ce va crea probleme suplimentare companiilor şi băncilor.
Modul de “funcţionare” a noii monede a României pune pentru prima oară sub semnul întrebării capacitatea Băncii Naţionale de a gestiona procese de anvergură.
Am fost categoric împotriva denominării, pe care am considerat-o un capriciu personal al guvernatorului. Era de aşteptat totuşi ca, o dată aprobată, procedura să fie bine pregătită. Nu s-a dovedit chiar aşa.
La o lună de la punerea în circulaţie a leului greu, tranzacţiile se desfăşoară încă pe baza vechii monede, procentul tranzacţiilor în lei noi fiind sub 20%. Cauzele principale sunt obişnuinţa, comoditatea şi pur şi simplu lipsa noii monede. Sunt bănci mari care au refuzat pentru moment să-şi modifice bancomatele (cazul Raiffeisen, de exemplu), în vreme ce altele au modificat doar un număr redus de aparate. Motivaţia lor se dovedeşte corectă, BNR refuzând să alimenteze piaţa cu bani noi. Acum se înţelege de ce BNR a ţinut ca denominarea să se petreacă pe o perioadă atât de îndelungată: pur şi simplu doreşte să amortizeze din costul emiterii vechilor bancnote, care, mai ales cele de 1.000.000, nici nu au avut prea mult timp să circule. De altfel, gradul de uzură al bancnotelor de 100.000, 500.000 şi 1.000.000 este de circa 20%, ceea ce înseamnă că leii vechi vor avea o viaţă lungă în continuare.
Atunci când am văzut că procesul denominării va dura un an şi jumătate, am crezut că, în practică, denominarea va avea loc în primele şase luni (atât cât a fost termenul mediu la celelalte ţări care au făcut denominări), restul perioadei având numai un rol de confort psihologic (inexplicabil, de altfel, cei care au fost traumatizaţi, eventual, de denominările şi stabilizările de la începuturile regimului comunist fiind acum persoane suficient de în vârstă ca să nu mai constituie decât o minoritate nesemnificativă). Se pare însă că BNR este hotărâtă să ţină leii vechi pe piaţă până pe 31 decembrie 2006, ceea ce face ca noua monedă să nu aibă o viaţă atât de lungă precum se părea.
Aşadar, BNR doreşte să economisească nişte bani pe spinarea băncilor şi a economiei, transferând asupra lor costurile procesului de denominare. Întinderea pe o perioadă atât de lungă va genera costuri suplimentare (mult mai mari decât cele prevăzute iniţial) pentru companii şi bănci. Aşa încât, pentru o economie meschină făcută de BNR, vor plăti, ca de obicei, băncile şi companiile.
Lipsa de cooperare cu mediul bancar
Cea mai recentă dovadă a raporturilor dintre BNR şi bănci a fost că, în vreme ce BNR a majorat dobânda, BRD tocmai a anunţat o scădere de o jumătate de punct la dobânda oferită la depozite; de altfel, toate măsurile luate de BNR pentru a descuraja consumul şi a încuraja în schimb economisirea au eşuat.
BNR nu comunică foarte bine nici cu băncile comerciale şi mediul de afaceri – ale căror feed-backuri sunt ignorate -, nici cu populaţia. Un exemplu asupra comunicării defectuoase vine tot din zona denominării, când BNR a făcut o campanie de doar două luni luni, cu nişte spoturi infantile iar câteva săptămâni bune mulţi ţărani din pieţe au refuzat noile însemne monetare. În general, problemele ridicate de oamenii de afaceri sau de bănci sunt tratate ambiguu. Este mai puţin important acum cine are dreptate, ci important este faptul că încrederea mediului de afaceri în deciziile BNR este scăzută.
Prin acţiunile întreprinse în ultima vreme – inclusiv denominarea -, BNR a arătat că nu înţelege care sunt nevoile pieţei şi reacţionează inadecvat.
Mesaje confuze pentru leu
BNR a reuşit să trimită mesaje confuze şi în ceea ce priveşte cursul valutar; după ce l-a lăsat să cadă cu aproape 2000 de lei într-o lună, a intervenit în trei zile cumpărând de pe piaţă circa un miliard de euro, după unele estimări, ori doar şapte sute cincizeci de milioane după altele, aducându-l înapoi de unde plecase, asta în condiţiile în care 3-4 luni îl apărase bine-mersi cu câteva zeci de milioane euro cumpărate pe zi. Este clar că variaţiile cursului nu sunt asociate fundamentelor economice sau politicilor monetare.
Adevărul este că moneda naţională se întărise prea mult şi prea repede, dealerii de pe piaţa valutară profitând de libertatea oferită de BNR şi testând praguri după praguri. Faptul că în numai două zile cursul a ajuns de la 3,4 la 3,53, aproape 1300 de lei vechi, ne arată că BNR are capacitatea de a apăra cursul şi de a-l aşeza în albia care îi convine.
Desigur, intervenţia brutală de joi, 11 august, vine în contradicţie cu declaraţiile oficiale ale BNR care anunţase că nu va mai interveni pe piaţa valutară. A fost una din cele mai agitate zile din ultima perioadă, caracterizată prin volumele de tranzacţionare extrem de mari, ca şi volatilitatea cursului, care a avut variaţii ce i-a luat prin surprindere pe jucătorii de pe piaţa valutară. Şedinţa s-a deschis la cursul de 34.250 de lei vechi pentru un euro, curs care a început să coboare brusc, până la 34.180. În momentul acela, probabil intuind că euro se va duce şi mai jos, chiar sub 34.000 de lei vechi, au venit ordinele de cumpărare în valuri care au dus cursul la 34.600 de lei/euro. A fost un volum al tranzacţiilor extrem de ridicat, cu un curs foarte volatil, dar până la urmă ziua s-a încheiat la cotaţia de 34.607 lei/euro.
A doua zi, scenariul s-a repetat, şi cursul a ajuns la 3,53 lei/euro. Intervenţia BNR poate fi explicată prin încercarea de a limita efectele pe care un leu prea puternic le poate induce economiei, chiar dacă, oficial, BNR a anunţat trecerea la ţintirea inflaţiei, ceea ce presupune neintervenţia în piaţă. A fost o intervenţie nesănătoasă, dar oarecum necesară. Exportatorii au primit o gură de oxigen, chiar dacă forţat, şi, în plus, leul nu devine periculos de puternic. Rămâne să vedem pentru cât timp.
Aprecierea bruscă a monedei naţionale din ultima perioadă i-a luat din nou prin surprindere pe majoritatea analiştilor care s-au şi grăbit să profeţească un curs de 3,3 lei/euro pentru sfârşitul anului, argumentând că nu există suficiente resurse pentru o depreciere. Şi eu personal cred că este posibil ca în intervalul următor euro să ajungă şi la pragul de 3,3, dar mă îndoiesc că el va fi unul sustenabil, ci, mai degrabă vom avea nişte dinţi de fierăstrău care au mai degrabă rolul de a mai tempera din zelul speculatorilor. Să nu uităm că în primăvară am mai avut o perioadă bruscă de depreciere care dusese euro la 3,5, după care intervenţia BNR l-a dus înapoi la 3,7 pentru a se stabiliza apoi circa trei luni la 3,6 lei. Cred că acelaşi scenariu va rula acum şi vom avea o perioadă mai lungă de stabilitate în jurul palierului de 3,5 lei/euro. În funcţie de evoluţia inflaţiei, este posibil să mai asistăm din nou la un astfel de dinte de fierăstrău prin octombrie-noiembrie, când se poate ca euro să ajungă aproape de 3,3 lei, pentru a-l găsi apoi sfârşitul anului undeva în jurul valori de 3,4.
Independenţa
Nu în ultimul rând, este greu de afirmat acum că BNR este total independentă şi-şi poate vedea de treabă (nu discut acum şi profesionalismul cu care îşi face treaba) luând orice măsură doreşte pentru a-şi atinge ţinta de inflaţie. Problema este că BNR a rămas singurul punct de echilibru macro-economic, aspect care-i limitează drastic independenţa.
BNR a jonglat – şi jonglează încă – doar pe cursul valutar pentru a mai tempera dezechilibrele produse de întârzierea sau chiar lipsa completă a reformelor. Majoritatea băncilor centrale utilizează politica de dobânzi. Numai că ele au atribuţii mult restrânse faţă de cele ale BNR care, vrea, nu vrea, trebuie să stingă de fiecare dată focurile din economie stârnite de incapacitatea politicienilor. Guvernul actual a declanşat o serie de reforme absolut remarcabile în sine. Din păcate s-a oprit sau mai bine-zis a fost oprit la jumătate şi în momentul de faţă există o ceaţă deplină în ceea ce priveşte politicile economice. Deocamdată, Guvernul pare să aibă probleme mult mai importante pe agendă decât mersul economiei…
Ficţionarii
Am lăsat ca ultim punct un aspect foarte important, sesizat şi de alţi analişti, şi anume faptul că la noi inflaţia este o ficţiune statistică, nu o realitate economică. Nu sunt singurul analist economic care a discutat această problemă, dar nici prea mulţi nu suntem. Ceea ce se uită la calculul inflaţiei este că, datorită structurii economiei româneşti, circa 40% din populaţie trăieşte cu inflaţie 0. Populaţia de la sate participă foarte puţin la schimburile economice, ca atare în zona rurală inflaţia este practic zero. Astfel, inflaţia anunţată de INS este o ficţiune – lăsând la o parte ponderea elementelor în calcularea indicelui preţurilor, ea însăşi discutabilă, dar totuşi nu într-o pondere atât de mare precum susţin unii – care nu există în realitate. De aceea, populaţia marilor oraşe resimte din plin minciuna statistică, care este mai degrabă o medie între inflaţia de la oraş şi inflaţia de la sate…
Astfel stând lucrurile, mă tem că, în loc să ţintească inflaţia, mai degrabă BNR o va hăitui pe coclaurile economiei româneşti, mai cârpind într-o parte, mai tăind în alta. Iar, dacă o va şi nimeri, va fi mai degrabă o întâmplare fericită decât calcul econometric.
Publicat în : Economie de la numărul 29
