La ultimul Congres internaţional de istorie, care a avut loc înainte de cel de-al doilea război mondial, la Zürich, în 1938, marele istoric român, Nicolae Iorga, a făcut cunoscută teoria privind rolul permanenţelor în istorie. În viziunea sa, permanenţele istoriei sunt pâmântul, rasa – dar nu în sens rasist, ci de neam/popor – şi ideea, ele reprezentând constante ale procesului istoric.
Altfel spus, permanenţele istoriei constituie – figurat vorbind – o infrastructură a evenimentelor istorice (textul comunicării în N. Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice, ed. a III-a, Bucureşti, 1944, p. 239-255).
Ideea-forţă şi politica externă rusă
În opinia noastră, fecunditatea teoriei lui N. Iorga constă în faptul că ea oferă istoricului posibile răspunsuri la întrebările pe care acesta şi le pune în legătură cu evoluţia unei anumite comunităţi. În ce ne priveşte, vom încerca – în continuare – să oferim o un răspuns la întrebarea: „Care a fost rolul jucat de permanenţa idee – avem în vedere acele idei-forţă – în istoria Rusiei/Uniunii Sovietice?”.
Potrivit lui Nicolae Iorga, cea de-a treia permanenţă a triadei formulată de el – ideea – „provoacă o stare de suflet generală, care, dacă încerci să o comprimi, izbucneşte în revoluţie (…) Prin ele (idei – n. n.) se înnoieşte umanitatea. Ideea însăşi, în întregimea şi cu toată strălucirea ei, este unul din elementele cele mai trainice din viaţa naţională a popoarelor“.
O sumară privire de-a lungul istoriei Rusiei ne arată că, în cel puţin trei rânduri, ideea a avut o însemnătate capitală pentru ideologie, modelând politica externă a statului rus/sovietic.
Este cunoscut faptul că, în Evul Mediu, Biserica confima puterea temporală, legitimând autoritatea conducătorului politic. Aşadar, confesiunea, pentru omul medieval dobândea o importanţă maximă, el recomandându-se, înainte de toate, prin confesiune, apoi prin statut social şi, abia, în ultimul rând, prin etnie.
Ortodoxia a influenţat profund mentalul colectiv al societăţii ruse, oferind ruşilor o viziune asupra lumii, care le-a permis să se raporteze la popoarele din jurul lor – musulmanii şi catolicii –, ambele percepute ca o ameninţare din punct de vedere religios.
Marii cnezi şi, ulterior, ţarii considerau că apărarea Rusiei ortodoxe reprezenta pentru ei o datorie sfântă, multe dintre acţiunile militare întreprinse de către aceştia împotriva populaţiilor de altă confesiune dobândind caracterul unor adevărate cruciade. Cu fiecare victorie, teritoriul rei publicae Christianae ruse s-a extins considerabil, iar în mintea ruşilor s-a născut ideea „mesianismului religios“. Componenta religioasă a fost dătătoare de forţă pentru poporul rus, într-unul din momentele importante ale istoriei sale: lupta împotriva dominaţiei mongole. Din acest motiv, în literatura medievală, o serie de momente importante – victoriile obţinute în faţa suedezilor (1240), a cavalerilor teutoni (1242) şi a mongolilor (1380) – au fost percepute ca lupte ale ortodoxiei împotriva prozelitismului catolic sau necredincioşilor (musulmani). Este semnificativ faptul că cei doi mari cnezi Aleksandr Nevski şi Dmitri Donskoi – eroi ai acestor bătălii – au fost trecuţi în rândul sfinţilor pentru faptele lor de vitejie, fiind consideraţi adevăraţi „apărători ai creştinătăţii”.
Procesul de unificare a cnezatelor ruseşti sub autoritatea marelui cneaz de Moscova a fost favorizat şi de apartenenţa la comunitate confesională (ortodoxă), cea mai mare parte din cuceririle ţarilor, fiind făcute în numele ortodoxiei, exemplele cele mai concludente fiind cucerirea Kazanului (1552) şi a Astrahanului (1554). Cel mai important dintre ţarii ruşi, Ivan cel Groaznic, creatorul statului rus centralizat, a fost perceput în epocă ca un apărător al dreptei credinţe.
Putem afirma, aşadar, că puterea temporală şi cea spirituală s-au completat reciproc, cea dintâi, învăluită în sacralitate, considerând că interesele statului rus cer ca ea să-şi pună autoritatea în slujba Bisericii. Astfel, realul – atributul puterii politice – şi idealul – al celei spirituale – s-au împletit în mintea marilor cnezi, a ţarilor, a împăraţilor şi, ulterior, a secretarilor generali, vreme de secole, favorizând apariţia unui idealism rusesc, adevărată forţă motrice a expansionismului Rusiei/Uniunii Sovietice.
Faţete ale ideii ruse
În aceste context, teoria călugărului Filotei – Moscova a treia Romă – formulată în 1510, nu constituie un moment singular, ea reprezentând rodul a aproape 500 de ani de civilizaţie şi trăire ortodoxă. În viziunea monahului de la Mănăstirea Eleazarov, după căderea Constantinopolului, Moscova – statul cel mai puternic şi mai întins din Commonwealth-ul bizantin – devenea moştenitoarea şi continuatoarea tradiţiilor ortodoxe bizantine, iar noua cetate a ortodoxiei avea să dăinuiască veşnic. În virtutea acestui fapt, la Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din 1561, se afirma că ţarii Rusiei erau „lideri creştini universali, împăraţi ai tuturor ortodocşilor din lume“. Graţie acestui nou statut „ei (ţarii ruşi – n. n.) au dreptul să-i conducă şi să-i apere (pe creştinii ortodocşi din alte ţări – n. n.) şi pot, de asemenea, să-i pună sub şi autoritatea lor“. Succesoare, aşadar, a Bizanţului, Împărăţia rusă a sperat să transforme ideologia într-o realitate geopolitică, încercând să făcă din Constantinopol un Ţarigrad.
La cumpăna dintre secolele XVIII-XIX, o altă idee avea „să agite“ nervii naţiunii ruse: panslavismul. Reprezentanţii acestui curent îşi propuneau să contribuie la constituirea unei solidarităţi etno-confesionale între toţi slavii, cu ruşi în calitate de conducători. Fără a fi ridicată vreodată la rangul de doctrină de politică externă, panslavismul a reprezentat, în a doua jumătate a secolului XIX, acel vector etno-cultural, cu ajutorul căruia Rusia a încercat să-şi atingă obiectivele geopolitice în Peninsula Balcanică şi în zona Strâmtorilor.
Mesianismul revoluţionar – „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!“ – a constituit ultima mare idee-forţă, preluată de elita politică sovietică din concepţia marxistă. Guvernanţi şi guvernaţi, conducându-se după „noul catehism“, au încercat, de-a lungul secolului XX, folosindu-se de această idee, să-şi atingă obiectivele geopolitice şi să-şi protejeze interesele de securitate ale Uniunii Sovietic.
Ortodoxia – factor unificator în spaţiul postsovietic
Biserica Ortodoxă Rusă, după întronarea noului său întâistătător – patriarhul Kiril – acţionează ca un centru al civilizaţiei ortodoxe în fostul spaţiu sovietic. Noul patriarh „patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii”, se manifestă într-o dublă calitate: „conducător al Bisericii din Federaţia Rusă şi al poporului rus”, şi de „lider spiritual” al ţărilor din ceea ce Biserica Rusă numeşte „Sfânta Rusie”, spaţiu care include, pe lângă Federaţia Rusă, Belarus, Moldova, Ucraina şi, într-un sens mai larg, întreaga comunitate creştin-ortodoxă.
În lumina excursului istoric mai sus prezentat, ni se pare semnificativ faptul că, din 2009, patriarhul Kiril şi-a asumat misiunea de păstrător şi protector al civilizaţiei slavilor răsăriteni, vizita sa din Ucraina, din august 2009, fiind o dovadă în acest sens. Aflat la Kiev, patriarhul Kiril a vorbit, nu de puţine ori, în cuvântările sale, în limba ucraineană şi a numit Kievul „capitala sudică a Ortodoxiei Ruse” şi „mamă a oraşelor ruse”. Se poate spune că, mai mult decât elita politică rusă, Biserica Ortodoxă Rusă reprezintă, în acest moment, singura instituţie capabilă să asigure unitatea dintre poporul rus şi o importantă parte a populaţiei din Ucraina, Belarus şi Moldova.
În comparaţie cu predecesorul său, patriarhul Aleksie, care făcuse din „credinţa rusă”, piatra unghiulară a politicii sale faţă de ţările creştin-ortodoxe din spaţiul rus, fapt care a dus la menţinerea şi adâncirea divizării spaţiului ortodox postsovietic, nou şef al Bisericii Ruse, patriarhul Kiril, doreşte să-şi asume rolul de lider al unei civilizaţii unitare din această zonă: cea ortodoxă. Deşi, la prima vedere, gestul poate părea nesemnificativ, considerăm, totuşi, că afişarea, în sala tronului patriarhal al Bisericii Ortodoxe Ruse, a steagurilor tuturor ţărilor asupra cărora se extinde jurisdicţia Patriarhiei Ruse, este o dovadă care atestă schimbarea de atitudine a Bisericii Ortodoxe Ruse. În plus, tot din 2009, Biserica Ortodoxă Rusă a început să se implice în dezbaterile privind identitatea rusă şi în cele referitoare la relaţiile Rusiei cu ţările vecine, dovedind astfel cât de puternică este această idee-forţă – permanenţă, ar spune N. Iorga – în istoria Rusiei. Se poate, aşadar, afirma că, în acest moment, Biserica Rusă reprezintă instituţia care se manifestă cel mai activ în direcţia consolidării unităţii civilizaţiei ortodoxe în spaţiul euro-asiatic.
Ortodoxia, ca factor unificator în spaţiul rus, constituie o idee-forţă adânc înrădăcinată în mentalul colectiv al societăţii ruse, care, de-a lungul timpului, a influenţat şi politica externă a Rusiei. De aceea, afirmaţia fostului secretar de stat al SUA, Henry Kissinger, ni se pare că poate sluji drept concluzie rândurilor noastre: „În mintea ruşilor, veacurile de sacrificii s-au transmutat într-o misiune [pusă] parţial în numele securităţii, parţial în slujba unei pretinse moralităţi superioare ruseşti“.
