Unul din articolele publicate în numărul anterior, “Cadran Politic” argumenta în favoarea consolidării poziţiei de putere a lui Mircea Geoană ca soluţie de rezolvare a crizei interne din PSD.
La nici o lună după autosuspendarea lui Adrian Năstase din funcţia de preşedinte executiv al PSD, semnele unei reformări profunde şi rapide a partidului încă se lasă aşteptate. Mai mult decât atât, Mircea Geoană, care părea să fie în perspectivă liderul capabil să lupte împotriva corupţiei din partid, a fost el însuşi acuzat de tranzacţii imobiliare dacă nu ilegale, cel puţin imorale. După două reuniuni ale liderilor naţionali şi locali, în care s-a tot discutat despre schimbarea la faţă a PSD, singurul rezultat vizibil este schimbarea culorii partidului în roşu-portocaliu.
Nici revoluţie, nici reformă
După congresul din aprilie 2005 s-a discutat în permanenţă despre incapacitatea lui Mircea Geoană de a-şi impune autoritatea în partid. El a înregistrat un mare succes, învingându-l la puncte pe Ion Iliescu, într-o adunare pesedistă marcată profund de pierderea alegerilor. Această “revoluţie” în partid nu a fost însă urmată decât de iniţiative imagologice sterile (“Revoluţia Binelui”), prin care Mircea Geoană a încercat fără prea multă ambiţie (dar şi fără să fie susţinut de partid) să se transforme dintr-o negaţie a lui Iliescu în liderul de viitor al PSD. Deja, spre sfârşitul anului, ca urmare a perpetuării conflictelor cu Iliescu, poziţia sa era din ce în ce mai slăbită, iar Adrian Năstase se proiecta ca un posibil contracandidat la un apropiat congres extraordinar. Scandalul “Mătuşa” a fost, de aceea, pentru Mircea Geoană un nou prilej de a se impune în interiorul partidului, de a-şi legitima “revoluţia” de la congresul din aprilie prin “reforma” de după autosuspendarea lui Năstase din funcţia de preşedinte executiv. Ceea ce s-a întâmplat însă cu prilejul reuniunii de la Braşov şi apoi la Consiliul Naţional a demonstrat că Mircea Geoană nu este nici revoluţionar, nici reformator. El nu poate să învingă nici criptocomunismul iliescian, nici corupţia simbolizată de Năstase.
Nostalgie şi nelinişte
Faţă de congresul la care Geoană a fost ales preşedinte, Consiliul Naţional din 3 februarie a dezvăluit câteva modificări de accente. În primul rând, confuzia vinovată care a dominat atmosfera, de la un capăt la celălalt al reuniunii. La mai bine de un an de la ultimul scrutin electoral, PSD este incapabil să aleagă o direcţie clară de acţiune. Mai mult, dacă la începutul lui 2005 partidul mai credea că Alianţa este vinovată de pierderea alegerilor, acum nu mai crede acest lucru şi tinde să se învinuiască pe sine. De asemenea, a sărit în ochi revenirea lui Ion Iliescu în graţiile publicului pesedist. Nostalgiile bătrânului politician despre idealurile fesenismului au fost foarte aplaudate, în timp ce avertismentele tânărului Geoană privind necesitatea înlăturării corupţilor din PSD au fost primite cu răceală. Dacă Ion Iliescu şi-a recăpătat jovialitatea bine cunoscută, după acel mult prea sobru “Aveţi grijă pe mâna cui veţi lăsa partidul” de la congres, Mircea Geoană pare să fie tot mai crispat şi mai neliniştit: “Am să vă spun ceva care mă doare: atunci când aud românii cuvântul corupţie, două treimi din ei se gândesc la PSD. Asta este o piatră de moară CARE NE VA SCUFUNDA (s.n.), dacă nu tăiem lanţul.”
“Supraeul” portocaliu şi “subconştientul” roşu
Unul din cele mai ciudate aspecte ale Consiliului Naţional al PSD din 3 februarie a fost fundalul portocaliu al scenei. Printr-o acţiune de rebranding, coordonată de Vasile Dâncu, Mircea Geoană dorea să impună o nouă imagine a PSD, un PSD roşu după culoarea Internaţionalei Socialiste, şi nu după steagul partidului comunist. Este greu de spus dacă cel care a realizat scenografia a dorit să facă o farsă sau a avut o intenţie pozitivă precisă. O explicaţie ar putea fi dorinţa scenografului de a subsuma conceptual “revoluţia” anti-criptocomunistă şi anticorupţie a lui Geoană “marii revoluţii portocalii” a Alianţei D.A. 2004 ar fi considerat anul 0 al democraţiei româneşti, iar PSD ar dori să fie, alături de Alianţă, una din formaţiunile democratice. În mod sigur însă efectul a fost cu totul altul, şi anume acela de a accentua criza din interiorul PSD. Fundalul portocaliu pare “supraeul” dominant al Alianţei, care a complexat PSD, în timp ce roşul înseamnă dorinţa subconştientă de a reveni la Ion Iliescu, la comunismul său ascuns sub albastrul fesenist.
Cum poţi deveni altul rămânând acelaşi?
Într-un an şi câteva luni de la alegeri, PSD a făcut progrese, dar nu în identificarea unor soluţii de relansare, ci a cauzelor crizei profunde în care se află. Această criză este în mod sigur una de sistem şi ameninţă să conducă la implozia partidului. Se poate aprecia că Mircea Geoană, Adrian Năstase şi Ion Iliescu reprezintă trei aspecte diferite ale unei singure probleme, care ar putea fi formulată în aceşti termeni:”Cum se poate reforma PSD, cum poate deveni un partid de esenţă democratică, fără a se nega pe sine, fără a nega istoria sa postdecembristă, altfel spus, fără a dispărea?” Orice eşec arată incapacitatea de adaptare eficientă la realitate şi declanşează o inevitabilă criză în sistem. Până la identificarea cauzelor eşecului şi a soluţiilor reale, sunt căutate pseudosoluţii în ordinea anterioară, în trecutul de succes al sistemului (soluţia Iliescu) sau, dimpotrivă, în exterior, prin preluarea variantelor sistemelor care au avut succes (Alianţa D.A.-soluţia Geoană). Sistemul însă trebuie să găsească soluţii proprii şi actuale. Întoarcerea în trecut nu poate adapta organismul de partid la problemele noi ale viitorului.
Preluarea unor formule exterioare dăunează, de asemenea, sistemului, alienându-l, făcându-l să devină ceea ce el nu este. Soluţia internă trebuie însă să schimbe sistemul în profunzime, mai precis logica sa, modul său de funcţionare şi de conducere. Cu alte cuvinte, partidul are nevoie de o reinterpretare a trecutului, de un nou tip de management şi de o nouă organizare a structurilor de bază.
În anii 2002-2004 s-a putut observa că reformele iniţiate de fostul preşedinte al PSD, Adrian Năstase, au fost puternic contracarate de structură. Cu toate acestea, nevoia de a adaptapartidul la provocările prezentului nu a dispărut, şi asta mai ales după ce PSD a pierdut alegerile. Problema e că, în ciuda acestei nevoi, opoziţia la schimbare a continuat şi se manifestă din plin şi în prezent. După Năstase, Geoană este al doilea lider care eşuează în efortul de a transforma PSD. Aceasta arată că partidul nu se poate reforma din interior, schimbarea fiind văzută ca procedură a partidelor de dreapta. PSD nu găseşte o formulă proprie de reformare. De aceea, el nu se va schimba decât probabil printr-o ruptură internă sau printr-un eveniment major, care să implice schimbarea automată.
