Datele pentru trimestrul al IV-lea 2008 arată că economia românească a început decelerarea şi întrebarea care se pune este dacă avem de-a face cu o reducere a vitezei de creştere (soft landing) sau cu o prăbuşire (hard landing). Scăderea creşterii este neaşteptat de mare (6,2%), iar cifrele sunt asemănătoare cu scăderile încasărilor la buget pe primele două luni ale anului, de 8,68% şi, respectiv, 8%. Dacă ritmul se păstrează ne putem aştepta la o scădere accentuată, în jurul a 10%, ceea ce ar duce economia românească înapoi în 2007, anulând toate câştigurile din 2008.
Aceste scăderi ale încasărilor la buget ascund de fapt scăderi mai ample ale cifrei de afaceri şi nu este exclus ca raportul pe primul trimestru să indice o scădere cu 9-10% a PIB, într-un scenariu optimist. Dacă ne uităm la creşterea din T4, vedem că ea provine de la construcţii şi agricultură, în primul caz fiind vorba de terminarea unor lucrări, în cel de-al doilea de recoltele din octombrie/noiembrie, aportul în T1 fiind oricum redus. Retail-ul mai avea (inerţial, în opinia mea) o creştere, datorată cel mai probabil vânzărilor de Sărbători.
O contracţie de 10% în T1 va fi destul de greu de recuperat în T2, mai repede ne putem gândi la continuarea scăderii (să sperăm că într-un ritm măcar la fel de lent). Fiind deja în martie şi văzând că nu există nici un semnal de deblocare a activităţii, perspectivele nu sunt chiar pozitive, ci mai degrabă negative, împingând şansa redresării în T3. În aceste condiţii, deja o scădere de 1% din PIB devine scenariu optimist, 10% fiind o abordare realistă. Asta nu ar fi foarte rău, însemnând practic o întoarcere în 2007.
Chiar şi dacă punem acelaşi ritm de decelerare ca în T4 2008, am ajunge la o contracţie de -4%, deşi logic este să se accelereze, ianuarie şi februarie fiind oricum luni slabe (T1 contribuie cu doar 16% la PIB) şi ritmul decelerării să confirme ritmul scăderii încasărilor la buget, deci o cifră mai aproape de realitate ar fi -8-9%. În termeni anuali, scăderea din T1 va induce un -2% în PIB, care ar trebui recuperate în cele trei trimestre. Cum totul în jurul nostru scade în continuare, iar impactul emoţional restrânge dur cererea, astfel încât chiar şi cei care au bani reduc consumul (mă refer atât la firme, cât şi la persoane fizice), nu văd cum s-ar inversa trendul pe termen mediu.
Are nevoie România de un împrumut? Are nevoie în primul rând pentru a-şi recăpăta credibilitatea externă, în special în faţa agenţiilor de rating şi mai puţin din punct de vedere financiar. Dacă ar fi să luăm în serios condiţiile de împrumut, acestea ar fi însă ucigătoare pentru economia românească. Amintesc aici doar o aberaţie a Băncii Mondiale care cerea privatizarea sectorului energetic. Din fericire, autorităţile române nu au excelat niciodată în respectarea condiţiilor FMI şi nu se întrevede o modificare.
Comportamentul preşedintelui, culminând cu discursul din Parlament în care a anunţat necesitatea împrumutului extern, ne arată fără nici un dubiu cine conduce de facto guvernul, ceea ce ridică unele semne de întrebare în perspectiva alegerilor prezidenţiale de la sfârşitul anului, deoarece criza economică reprezintă şi argumentul perfect pentru neîndeplinirea promisiunilor iresponsabile din campania electorală, iar acordul cu Fondul Monetar Internaţional e scuza perfectă pentru unele măsuri nepopulare care trebuie luate chiar în an electoral. FMI (şi UE, ulterior) a fost dintotdeauna scuza perfectă pentru ca guvernanţii să impună orice măsură doresc fără a mai accepta comentarii. „Aşa cere FMI”, închide orice protest. Condiţiile dure pe care le va pune Fondul nu vor constitui însă o garanţie pentru o mai eficientă cheltuire a banului public sau pentru o creştere a eficienţei administrative, adică ceea ce are nevoie în realitate economia românească. Rămâne de văzut dacă electoratul va fi dispus să accepte încă o dată scuzele şi să-i ofere lui Traian Băsescu încă cinci ani la Cotroceni. Cu sau fără centură de siguranţă.
