Ghaddafi poate că este oaspetele de onoare al capitalelor europene, dar o schimbare a liderului libian sau a regimului său este mai degrabă o iluzie.
În decembrie 2007, dictatorul libian Muammar Ghaddafi a efectuat un turneu triumfător în Europa. Fără a mai fi un paria internaţional, el a primit onorurile cuvenite unui şef de stat. Întâmpinat de preşedintele Nicolas Sarkozy la Palatul Elysée, el a ignorat rezerva ministrului de externe Bernard Kouchner. În fond, în ciuda răcelii lui Kouchner, Ghaddafi tot a obţinut contracte de aproape 15 miliarde de dolari.
Liderii europeni descriu reabilitarea Libiei ca pe o dovadă a faptului că politica lor de apropiere cu paşi mici dă rezultate. Pe 11 octombrie 2004, Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene a acceptat, în schimbul disponibilităţii Libiei de a-şi închide programul de armament de distrugere în masă şi de a acorda compensaţii victimelor actelor de terorism libiene din trecut, să ridice embargoul comercial şi militar asupra Libiei. Explicând decizia, ambasadorul Comisiei Europene Marc Pierini lăuda “dialogul permanent şi plin de încredere întreţinut de Colonelul Muammar Ghaddafi şi preşedintele Romano Prodi în aceşti ani decisivi.”
Apropierea europeană a durat un deceniu. În 1995, întâlnirea miniştrilor europeni de externe de la Barcelona lansa Parteneriatul Euro-Mediteranean cu scopul de a iniţia un dialog politic şi de securitate, de a crea treptat o zonă de liber schimb şi de a încuraja societatea civilă. Iniţial Uniunea Europeană a exclus Libia, dar patru ani mai târziu preşedinţia UE invita observatori libieni să participe la o conferinţă în Stuttgart. Acolo Libiei i s-a propus statutul de membru, în baza ridicării sancţiunilor ONU şi a aderării guvernului libian la protocoalele de la Barcelona.
Politica europeană are la bază mai mult dorinţa de a promova comerţul şi de a limita migraţia din Africa spre zona Schengen, şi mai puţin preocupările legate de drepturile omului sau de reforma politică. Ghaddafi poate că este oaspetele de onoare al capitalelor europene, dar o schimbare a liderului libian sau a regimului său este mai degrabă o iluzie. Deşi oficialii europeni şi omologii lor americani oferă Libiei o nouă imagine, de membru integrat al comunităţii internaţionale, atitudinea lui Ghaddafi faţă de terorism şi drepturile omului rămâne neschimbată.
Terorismul
În 2004, când oficialii europeni îl primeau pe Ghaddafi în prima sa vizită în Europa după 15 ani şi discutau despre reabilitarea sa, colonelul le-a amintit ce le va face dacă nu îi vor îndeplini solicitările. Stând alături de Prodi, liderul libian a avertizat: “Sperăm într-adevăr că nu vom fi obligaţi sau forţaţi într-o bună zi să ne întoarcem la acea perioadă în care ne bombardam maşinile sau ne legam centuri cu explozibili în jurul paturilor şi în jurul soţiilor.” Diplomaţii susţin că liderul libian şi-a schimbat viziunea, dar pentru Ghaddafi, terorismul rămâne în meniul opţiunilor acceptabile în caz că diplomaţia sau mita europeană se dovedesc sub aşteptări.
Denunţarea terorismului de către regimul de la Tripoli nu a fost niciodată reală. În timp ce negocia plăţile pentru victimele bombelor din zborul 103 Pan Am şi UTA 772, guvernul libian îi alimenta cu bani pe teroriştii Abu Sayyaf din Filipine, pentru ca gruparea să-şi îngroaşe rândurile şi să sporească frecvenţa şi gravitatea atentatelor. Mai recent, oficiali irakieni au anunţat că Seif al-Islam, fiul liderului libian şi reprezentantul reformei la coctailurile europene, a finanţat o grupare responsabilă pentru atentate cu bombă şi zeci de morţi în Mosul.
Nici convertirea lui Ghaddafi la teoria drepturilor omului nu a fost mai sinceră. El a eliberat cinci asistente bulgare şi un medic palestinian deţinuţi pentru acuzaţii inventate nu pentru că apropierea europeană ar fi încurajat o schimbare de comportament, ci mai degrabă pentru că oficialii europeni au aranjat plata unei răscumpărări de 400 de milioane dolari, iar Parisul a acceptat să expedieze în statul nord-african armament avansat şi chiar tehnologie nucleară. Faptul că aranjamentul i-a permis lui Ghaddafi să pună un semn de egalitate morală între atentatele cu bombă asupra avioanelor şi asistentele bulgare care încercau să-i ajute pe copiii Libiei ar trebui să reprezinte un motiv de ruşine pentru diplomaţii europeni câteva decenii.
Disponibilitatea Europei de a acorda mai multă importanţă legăturilor comerciale decât oricăror alte considerente subminează şi ea eforturile internaţionale de judecare a crimelor de război. În timp ce fostul preşedinte liberian Charles Taylor aşteaptă să fie judecat la Haga, Tribunalul Special pentru Sierra Leone a publicat dovezi că Ghaddafi a antrenat şi sprijinit forţele care i-au oprimat cel mai mult pe civili. Disponibilitatea europenilor de a scuza astfel de crime în schimbul unui beneficiu financiar umple de ridicol discursurile lor despre drepturile omului. Chiar în timp ce şefi de state şi de companii europene vizitează Tripoli pentru a semna contracte profitabile, Fathi Eljhami, principalul susţinător al reformei politice în Libia, rămâne încarcerat, neluat în seamă de Bruxelles.
Libia nu s-a schimbat, indiferent de declaraţiile americane şi europene. Astăzi, atât Bruxellesul cât şi Washingtonul prezintă Libia ca pe un succes, fie pentru politica de apropiere, fie pentru doctrina Bush. Ce contează este realitatea. Este periculos să trecem cu vederea absenţa unei reforme reale. Nu doar că Ghaddafi continuă să încurajeze terorismul şi să încalce drepturile omului, ci el poate folosi oricând infuzia de fonduri şi tehnologie europeană pentru a-şi relua programul de înarmare. Eşecul nu se va limita însă la Libia. Alte state-problemă, ca Siria, Iranul şi Coreea de Nord, înţeleg acum că ultimatumurile occidentalilor sunt trecătoare şi că amânarea este profitabilă.
