Istoria va trece peste umorile prezentului şi îi va face dreptate lui Ion Iliescu. Deşi nu mai reprezintă un sens politic pentru PSD, fostul şef al statului continuă să marcheze un sens pentru România. Criza sa de inimă va lua sfârşit pentru că Ion Iliescu mai are de dus o bătălie, de astă-dată solitară, pentru realizarea consensului naţional.
Ion Iliescu a avut, în cei 15 ani cât a dominat politica românească, o înţelegere proprie a consensului naţional. Aceasta a presupus o anumită continuitate, în idei şi în practici, cu regimul comunist şi împotrivirea faţă de reîntoarcerea pe tron a Regelui Mihai. Ion Iliescu a respins ideea realizării unui proces al comunismului, a respins teoria reformei radicale, ca bază a democratizării rapide a societăţii, promovate de guvernul Petre Roman şi apoi de CDR, a respins, până la un punct, chiar pluralismul politic şi garantarea proprietăţii private. Din acest punct de vedere, se poate aprecia că Ion Iliescu a avut o idee pseudo-democratică privind realizarea consensului naţional.
“Cu picioarele înainte”
Fără a conştientiza pe deplin ceea ce face şi tocmai în momentul în care punea în operă propriul consens, Iliescu a făcut un viraj politic menit să-l deconspire. Pe de o parte, în ultimul său mandat (2000-2004) a lucrat la realizarea consensului. Unul din cele mai răsunătoare momente a fost împăcarea cu Regele Mihai. Pe de altă parte, a încercat o situare dincolo de propriul consens, atunci când a afirmat că va ieşi din politică numai “cu picioarele înainte”. Implicarea partizană în campania electorală anunţa deja eşecul proiectului iliescian: nu poţi să-i împaci pe toţi, fiind în acelaşi timp de partea unora. Este motivul pentru care un alt element important al consensului, anume eliberarea lui Miron Cozma, a fost respins aproape unanim de societate. Astfel, consensul iliescian a eşuat.
Iliescu revoluţionarul
În acelaşi timp, nu trebuie uitat că Ion Iliescu a fost personajul principal al revoluţiei din 1989. Într-un moment esenţial al istoriei României, el a avut un rol hotărâtor. Una din greşelile comise de guvernarea CDR a fost aceea de a-i nega acest rol, de a-l considera pe Iliescu omul care “a confiscat” revoluţia. Or, revenirea la normalitate a României implică şi asumarea acestei realităţi, că în 1989 a avut loc o revoluţie cu adevărat (ca dovadă că acum este democraţie) şi, ca o consecinţă, că Iliescu a avut rolul său. De fapt, problema dreptei româneşti a fost în permanenţă incapacitatea de a-l asimila pe Iliescu în rolul său de revoluţionar. Însă, în acest moment, când Iliescu nu mai reprezintă un pericol pentru nimeni, acest rol ar trebui să-i fie recunoscut.
Partea consensului
Iliescu însuşi a supralicitat acest rol, tocmai pentru a se legitima ca personaj politic, ajungând, până la urmă, ceea ce spunea că este, adică “ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră” (cu voia membrilor PSD). Este important pentru Iliescu să conştientizeze acest lucru şi, de asemenea, este important ca, din partea dreptei şi în special a actualului preşedinte, Traian Băsescu, să existe o deschidere faţă de fostul şef al statului.
Datorită rolului jucat la revoluţie, Iliescu rămâne parte la realizarea consensului naţional. O încercare a lui Traian Băsescu de a elimina din ecuaţie participarea PSD şi a lui Iliescu la consens va conduce la un nou eşec. Consensul, înţeles democratic, înseamnă punerea de acord a cel puţin două tabere. Iliescu a eşuat, dar şi Emil Constantinescu, pentru că înţelegeau prin consens impunerea numai a propriei voinţe politice.
Problema formei de guvernământ
Actuala putere a redeschis o serie de dosare, care vizează raporturile României de azi cu România comunistă. Pe rol se află un proiect de lege a lustraţiei, dosarul mineriadei din 1991 a fost readus în discuţie, se doreşte rezolvarea definitivă a problemei proprietăţii. Toate acestea trimit la un alt sens al consensului, la o rezolvare cu ochii deschişi a problemelor României. Aceasta nu ar trebui să ducă oare şi la repunerea problemei formei de guvernământ? Aşa-zisa împăcare dintre Iliescu şi Regele Mihai a fost de fapt o victorie politică a lui Iliescu în faţa Regelui Mihai. Urmarea a fost că regele şi-a recuperat o parte nu chiar neînsemnată din drepturi şi din avere. Dar, o dată cu eşecul lui Iliescu, nu ar trebui poate să ne reîntoarcem şi să vedem dacă acea împăcare a avut un rost politic profund, în sensul că România va rămâne republică, sau a însemnat de fapt deschiderea unei posibilităţi pentru schimbarea formei de guvernământ şi reîntoarcerea la putere a Regelui Mihai? Una din problemele actualului sistem constituţional, croit după chipul şi asemănarea lui Ion Iliescu, este generată de obligaţia preşedintelui de a fi independent politic. Nici unul dintre preşedinţii aleşi până acum nu au fost şi nu au putut fi independenţi. În altă ordine de idei, dacă tot a fost adoptată linia reparaţiilor istorice, poate că a venit timpul să ne amintim în ce mod a fost îndepărtat regele de la putere şi să ne întrebăm dacă a fost corect ce s-a întâmplat şi dacă nu cumva trebuie să schimbăm ceva acum.
Alegerea
Ion Iliescu a fost foarte supărat că a pierdut bătălia pentru preşedinţia PSD. A fost atât de supărat, încât a avut probleme destul de serioase cu inima. După o perioadă în care a lovit cu putere în partidul pe care l-a fondat, se gândeşte să-l părăsească. Există deja câteva semnale în acest sens, unul dintre ele fiind demisia din PSD a apropiatului său, Ioan Talpeş. Este posibil ca el să împărtăşească soarta de rătăcitor politic a lui Petre Roman. Formarea unui nou partid, numai din ambiţia de a fi din nou şef, ar fi o altă greşeală, de astă dată definitivă, în genul implicării în campania electorală a PSD sau a graţierii lui Cozma. Ajuns simplu membru de partid, Iliescu are acum şansa de a se reîntoarce la proiectul consensului, adică la Iliescu revoluţionarul, sau de a continua pe linia perdantă a personajului care va ieşi din politică “cu picioarele înainte”. În primul caz, el ar putea să mai joace un rol şi totul va ţine de înţelepciunea politică a lui Traian Băsescu de a-l include pe Iliescu în proiectul unui adevărat consens naţional. Poate că România va deveni democratică atunci când lui Iliescu i se va recunoaşte rolul pozitiv în revoluţie, iar el va fi fericit să fie doar “ultimul pe listă”.
Publicat în : Politica interna de la numărul 26
