Pe 6 aprilie George W. Bush şi Vladimir Putin s-au întâlnit pentru ultima oară într-o reuniune la nivel înalt organizată în staţiunea rusească Soci la Marea Neagră, la invitaţia lui Putin. Această întâlnire marchează sfârşitul unei ere într-o relaţie complicată. Cei doi lideri au părăsit scena în momentul în care relaţiile SUA-Rusia sunt la cel mai slab nivel de la Războiul Rece încoace. În ciuda lipsei unui acord, a fost evidentă modificarea atitudinii Rusiei.
Cei doi lideri au semnat totuşi o declaraţie “cadru strategică” în urma convorbirilor din staţiunea Soci, declaraţie menită să pună bazele activităţii succesorilor lor. Securitatea faţă de ameninţările noi şi emergente, neproliferarea, terorismul global şi cooperarea economică sunt puncte din acest document.
Putin a confirmat că Rusia îşi păstrează obiecţiile faţă de planul de apărare anti-rachetă, declarându-se de un “optimism prudent” în ce priveşte un acord ulterior. Bush a admis că mai este de lucru în această privinţă. La întoarcerea la Washington după convorbiri, consilierul prezidenţial pentru securitate naţională Stephen Hadley a declarat că nu crede că este atât de important dacă nu se va semna un acord până la finalul mandatului lui Bush, pentru că acest lucru ar putea fi realizat de următorii preşedinţi american şi rus.
În ciuda lipsei unui acord, a fost evidentă modificarea atitudinii Rusiei. Cele două părţi au admis că este nevoie de un sistem “global” care să răspundă la posibilele ameninţări cu rachete, în care Rusia, SUA şi Europa să participe ca parteneri egali, a declarat Bush. Putin a afirmat că un astfel de sistem ar trebui să se bazeze pe principiile democratice ale egalităţii şi controlului comun.
O relaţie schimbată
Bush şi Putin şi-au început relaţia într-o notă optimistă: în prima lor întâlnire la nivel înalt, la Ljubljana, Slovenia, în 2001, Bush făcea faimoasa declaraţie conform căreia l-a privit pe Putin în ochi şi i-a văzut sufletul. La rândul său, Putin era interesat de relaţia cu SUA, pe care de altfel o susţinea după atentatele de la WTC. La acea vreme, Putin căuta să poziţioneze războiul Rusiei din Cecenia, care avea o dimensiune jihadistă, ca parte a războiului global împotriva terorismului.
În şapte ani s-au schimbat multe. În primul rând, Rusia s-a opus vehement deciziei lui Bush de a invada Irakul – fără să ajungă la o înţelegere cu Kremlinul. Moscova a prezis corect în primăvara lui 2003 că încleştarea va fi lungă şi sângeroasă şi nu-şi făcea iluzii privind dificultatea pacificării Afganistanului. O parte din elita Războiului Rece nu-şi putea ascunde bucuria văzând greutăţile SUA în Irak şi Afganistan, pe care le considerau o răzbunare pentru victoria în Războiul Rece.
Preţul petrolului a crescut de aproape patru ori de la 11 septembrie 2001, iar Rusia are foarte mulţi bani. Kremlinul a suspendat implicarea corporaţiilor internaţionale în exploatarea rezervelor bogate de petrol şi gaze ale Rusiei, a expropriat importante companii petroliere ruseşti private, în timp ce corporaţiile occidentale ca Exxon, Shell şi BP au fost excluse din proiectele cele mai profitabile.
Moscova a fost de asemenea dezamăgită de faptul că preşedintele Bush nu şi-a ţinut promisiunea de a ridica restricţiile Jackson-Vanik care împiedică Rusia să obţină clauza naţiunii celei mai favorizate, şi astfel întârzie aderarea sa la Organizaţia Mondială a Comerţului.
Proaspăta bogăţie a Rusiei şi problemele SUA au făcut Kremlinul să creadă că ar putea contrazice legea gravitaţiei politice. Putin învăţând repede lecţiile geopoliticii, Rusia s-a poziţionat ca lider al unei coaliţii anti-americane largi, “multi-polare” care a inclus Iranul, Venezuela şi uneori China. După 2003, Parisul, Berlinul şi Bruxellesul (sub Jacques Chirac şi Gerhardt Schroeder) au fost mai aproape de poziţia Moscovei privind Iranul decât de cea a Washingtonului, şi multe cancelarii europene sunt foarte reticente faţă de conflictul din Afganistan.
Dată fiind apropiata predare a puterii către succesorul ales al lui Putin şi pentru a spori popularitatea regimului, Kremlinul voia şi avea nevoie de un inamic atât credibil, cât şi sigur. Acest mesaj a reieşit foarte clar din discursul lui Putin de la Munchen, care a sunat ca o nouă declaraţie a unui al doilea Război Rece.
Resuscitând teama şi ura faţă de NATO specifice Războiului Rece, Kremlinul a dat un nou impuls xenofobiei şi paranoiei, stimulând simpatia opiniei publice faţă de administraţia Putin şi numind oponenţii democratici “trădători” şi “agenţi occidentali”.
Un început modest?
Participarea la convorbiri a preşedintelui ales Dmitri Medvedev este importantă pentru SUA şi aliaţii săi pentru că vor să se asigure că transferul de putere în Rusia este real şi că Putin nu rămâne “liderul naţional” de-facto al ţării, aşa cum au început să-l numească mass-media ruseşti din toamna trecută. Odată transferul Putin-Medvedev asigurat şi ţinând cont de insistenţa SUA în problema scutului anti-rachetă în Polonia şi Cehia, Moscova a decis să-şi îndulcească tonul şi a început să exploreze domeniile în care Rusia şi NATO ar putea colabora.
Deşi încă se opune statutului MAP pentru Georgia şi Ucraina, Rusia este dispusă să ofere colaborare pentru rutele de aprovizionare pe teritoriu rusesc spre Afganistan, posibil punerea la dispoziţie a unui număr de elicoptere şi un compromis legat de baza militară din Polonia, în schimbul staţionării acolo a unor ofiţeri ruşi.
SUA sunt interesate să coopereze cu Rusia în domeniul limitării programului nuclear al Iranului, în domeniul îmbogăţirii uraniului şi al programelor de rachete balistice, auditarea şi dezvăluirea livrărilor anterioare de către Rusia de sisteme şi tehnologii militare şi de dublă utilizare către Iran, şi intensificarea eforturilor comune în domeniul informaţiilor, în vederea identificării armamentului de distrugere în masă şi al tehnologiilor militare furnizate Iranului de terţe state, cum ar fi Coreea de Nord, China şi Pakistan.
Rusia are posibilitatea de a furniza armament şi instruire armatei şi personalului de securitate din Afganistan. Acestea ar putea include furnizarea de piloţi de elicopter, de operatori de tancuri şi de asistenţă tehnică pentru dezvoltarea economică în sectorare ca furnizarea de electricitate sau producţia de gaze naturale.
O altă temă de interes comun sunt termenii şi condiţiile pentru investiţii ale fondurilor publice ruseşti în SUA şi preocupările legate de limitarea investiţiilor străine în Rusia. Fondurile suverane ridică probleme speciale de securitate, deoarece în general nu sunt transparente şi pot fi utilizate în scopuri politice. Pentru a contribui la reducerea acestor preocupări, Rusia ar trebui să caute să încheie un acord de investiţii cu SUA care să specifice clar că principiile economice stau la baza operării fondurilor suverane (similar celor încheiate recent de SUA cu Singapore şi Emiratele Arabe Unite). O altă preocupare este legată de noua lege privind investiţiile în “sectoare strategice” adoptată de Dumă pe 24 martie, precum şi de amendamentele aduse legii resurselor minerale din 1992. Aceste două legi subminează accesul companiilor străine la 42 de domenii economice, între care resursele naturale, nucleare, media, telecomunicaţii şi altele, cu scopul de a promova dezvoltarea firmelor naţionale.
Elitele Rusiei, inclusiv preşedintele ales Medvedev, par să înţeleagă faptul că în prezent Rusia nu are aliaţi pe care să se bazeze (în afară de Belarus, Armenia sau Tadjikistan). Militând pentru o lume multipolară, Rusia ar putea descoperi că o astfel de lume este un loc dur şi singuratic, chiar şi pentru o ţară mare şi bogată. Odată scena părăsită de către Putin, îmbunătăţirea relaţiilor bilaterale este în interesul ambelor ţări, iar preşedintele Bush poate transforma acest lucru în moştenirea pe care să o lase în urmă.
