Emil Constantinescu este unul dintre politicienii proveniţi din spaţiul universitar, fost rector al Universităţii Bucureşti şi profesor la Facultatea de Geologie. A apărut în politica românească în preajma alegerilor din 1992, când a fost desemnat candidat unic al CDR la preşedinţia României, deşi toată lumea se aştepta să fie nominalizat Nicolae Manolescu. Retragerea sa din politică în 2000 a însemnat intrarea într-un con de umbră. În ultimul an a început să fie tot mai activ în spaţiul public şi unele persoane îl consideră chiar un potenţial candidat la următoarele alegeri prezidenţiale. De altfel, el confirmă parţial în acest interviu că are această intenţie.
Domnule preşedinte Emil Constantinescu aţi anunţat de curând în mass-media înfiinţarea Forumului Academic. Ce este acesta?
Forumul Academic este o fundaţie înregistrată la tribunal în decembrie 2007 şi care va fi lansată public în ianuarie 2008. Conducerea executivă este asigurată de prof. dr. Nicolae Anastasiu membru corespondent al Academiei Române şi prof. dr. Octavian Duliu, preşedintele Solidarităţii Universitare. În prezent se constituie un board naţional şi internaţional şi se conturează coordonatorii consiliilor de conducere a departamentelor F.A.R. Consiliul de Conducere va include personalităţi consacrate din mediul academic – universităţi, institute de cercetări, societăţi ştiinţifice, literare, artistice din întreaga ţară şi din lume. Am să dau câteva exemple: prof. dr. V. N. Constantinescu, fost preşedinte al Consiliului Rectorilor Universităţilor din România şi al Academiei Române, unul din oamenii de ştiinţă cu o solidă recunoaştere internaţională, acad. Basarab Nicolescu, profesor la Universitatea Pierre et Marie Currie din Paris, preşedintele Comisiei de Transdisciplinaritate a UNESCO, iar din străinătate prof.dr. Butros Butros Ghali fost secretar general al ONU şi secretar general al Francofoniei, prof.dr. Ferenc Madl, preşedintele Ungariei 2000-2005, membru al Academiei de Ştiinţă Ungare (1993), membru al Harvard Academy of International Commercial Law (1995), dr. Vernon Bogdanor, profesor la Universitatea Oxford, membru al Academiei Britanice.
Forumul îşi doreşte să ofere o viziune asupra viitorului naţiunii române în cadrul Uniunii Europeane, o strategie de dezvoltare durabilă a României pentru următorii 20 ani şi un set coerent de politici publice pentru următorii 5 ani. Proiectul se adresează în egală măsură românilor din ţară şi de pretutindeni fiind în esenţă un proiect identitar, în cadrul unei lumi în schimbare rapidă.
Are România nevoie, acum după aderare, de un Proiect?
Mai ales acum. În istoria universală Toynbee distingea popoare capabile să realizeze un proiect istoric, popoare care au un proiect, dar nu reuşesc să-l îndeplinească până la capăt şi popoare fără proiect care dispar din istorie. Pentru români primul mare proiect istoric a fost cel al generaţiei intelectualilor de la 1848 de independenţă şi unificare a naţiunii române şi alăturarea ei Occidentului avansat. După 70 de ani în 1918, prima parte a acestui proiect s-a realizat în cadrul unui stat naţional şi o nouă generaţie a elaborat un proiect de modernizare economică şi expansiune culturală în Europa. Comunismul a izolat România şi a dezbinat naţiunea timp de aproape o jumătate de secol. Căderea bruscă a regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Sud-Est a surprins Occidentul fără un proiect pentru această zonă şi absenţa acestuia a fost compensată cu o politică pragmatică, care în cazul României a însemnat acceptarea celor care păreau că pot să ofere o guvernare stabilă. Până la conturarea proiectului lărgirii NATO şi UE în Europa Centrală şi de Sud-Est, în România au concurat trei proiecte. Primul dintre ele, cel naţional-comunist, care urmărea continuarea dominaţiei nomenclaturii comuniste la vedere printr-un stat autoritar, a eşuat din fericire în România, dar, aplicat până la capăt de preşedintele Slobodan Milosevici în Iugoslavia, a dus la destrămarea acesteia, la războaie şi crime abominabile. Cel de-al doilea a fost proiectul de tip gorbaciovist al unor reforme limitate, concomitent cu crearea unei oligarhii care să asigure nivelului doi al nomenclaturii şi securităţii acapararea economiei şi manipularea opiniei publice în interes propriu în condiţiile democraţiei. FSN a fost instrumentul politic al acestui proiect. El s-a scindat în momentul în care guvernul Roman a iniţiat reforme mai consistente. Cel de-al treilea proiect, iniţiat de profesori şi studenţi de la Universitatea din Bucureşti a fost adoptat şi dezvoltat în cadrul marelui miting popular din Piaţa Universităţii, ca o replică la tentativa de confiscare a revoltei populare din decembrie 1989. În iunie 1990 după atacul violent asupra forţelor democratice executat de către mineri şi forţele de represiune ale statului, a fost preluat de Solidaritatea Universitară care grupa elita intelectuală din universităţi, institute de cercetări şi uniuni de creaţie din întreaga ţară. El a căpătat amploare populară prin crearea în noiembrie 1990 a Alianţei Civice şi a devenit o forţă politică o dată cu constituirea în noiembrie 1991 a Convenţiei Democratice din România ca o uniune de partide istorice şi democratice şi un spectru larg de asociaţii civice. Ca preşedinte al CDR între 1992 şi 1996 şi în calitate de candidat prezidenţial al acestei alianţe în alegerile din 1992 şi 1996 am promovat prin Contractul cu România şi programul electoral prezidenţial Acum pentru România un set de reforme radicale care urmăreau construcţia unei democraţii consolidate de tip occidental şi a unei economii capitaliste funcţionale, pe baza restituirii in integrum a proprietăţilor confiscate de regimul comunist şi privatizarea accelerată a proprietăţilor de stat.
De ce există impresia că acest proiect nu a reuşit?
Pentru că niciodată până acum nu s-a reuşit o analiză obiectivă, bazată pe documente şi fapte concrete a Administraţiei Constantinescu şi a guvernării CDR-PD-UDMR (1996-2000), în contextul intern şi internaţional al acelei perioade, marcată de grave crize financiare, economice, sociale, interetnice, politice pe plan intern şi de instabilitate şi războaie pe plan regional.
Mulţi se consideră dezamăgiţi de neîmplinirea speranţelor lor şi de Contractul cu România pe care l-aţi lansat în 1995.
Este greu să dai un răspuns raţional la o stare emoţională şi mai ales la o îndelungă manipulare mediatică şi subterană a opiniei publice. Totuşi am să încerc să le răspund. Şi lor, şi celor care reclamă neîndeplinirea Contractului cu România. În ceea ce priveşte Contractul cu România precizez că acesta a promis adoptarea unor legi şi nu se referea la rezultatul acestor legi, care are nevoie de timp pentru a fi simţit. Toate legile promise au fost votate şi promulgate cu excepţia reînfiinţării judeţelor abuziv desfiinţate, care au fost înlocuite în contextul începerii negocierilor de aderare la UE cu regiunile de dezvoltare economică. Nu mai vorbesc că premisa esenţială a Contractului, obţinerea majorităţii în Parlament de către CDR nu s-a realizat. În aceste condiţii, a fost necesară formarea unui guvern de coaliţie cu PD şi UDMR, care aveau proiecte politice proprii.
Dumneavoastră aţi câştigat alegerile prezidenţiale, după ce alegerile generale fixaseră raportul de forţe între partidele politice în Parlament.
Între turul unu şi doi al alegerilor prezidenţiale, pentru a preveni dezagregarea CDR şi pentru conturarea unei majorităţi parlamentare am încheiat un acord cu domnul Petre Roman, care candidase din partea Partidului Democrat şi se clasase pe locul al treilea. La discuţiile din locuinţa mea au mai participat preşedintele PNŢ-CD Ion Diaconescu şi preşedintele PNL Mircea Ionescu Quintus din partea CDR, şi Adrian Severin şi Victor Babiuc din partea PD. PD-ul a acceptat din programul CDR partea privind integrarea în NATO şi UE, reformele economice şi privatizarea. Nu a acceptat restituirea in integrum a proprietăţilor confiscate şi condamnarea comunismului. Ulterior, prin cooptarea la guvernare a UDMR, aceasta a condiţionat acceptarea unor puncte ale programului CDR de satisfacerea unor revendicări proprii de natură etnică. Subliniez că PD şi UDMR şi-au îndeplinit corect angajamentele luate. În ultima parte a mandatului, în ciuda unor crize extreme şi a pierderii majorităţii parlamentare de către coaliţia guvernamentală, am reuşit totuşi să obţin în 1999 un suport politic pentru legile de restituire a proprietăţilor confiscate, să promulg Legea deconspirării Securităţii ca poliţie politică şi să condamn oficial crimele comunismului.
Care au fost domeniile în care aţi realizat proiectul dumneavoastră politic în perioada în care aţi fost preşedintele României?
Reformele din domeniul financiar-bancar şi economic, lupta pentru sancţionarea corupţiei, reconcilierea interetnică şi politica externă pe plan regional şi euroatlantic. Încă o dată mă simt obligat să amintesc că proiectele importante au un termen lung până la obţinerea unor rezultate palpabile pentru membrii societăţii, în timp ce costul lor social şi politic este plătit imediat. Aceasta m-a făcut să declar în Parlamentul European chiar în primele luni după alegerea mea ca preşedinte că mă voi concentra pe îndeplinirea unui proiect istoric şi nu pe obţinerea unui al doilea mandat, iar în iulie 2000 să declar că nu voi mai candida pentru un al doilea mandat, acceptând să plătesc un preţ politic pe care nimeni nu părea dispus să şi-l asume.
Cum a decurs restructurarea economică?
Revin la contextul din decembrie 1996 când sistemul financiar-bancar de stat şi privat românesc se afla de fapt în crah, datoriile externe ne plasau sub ameninţarea încetării de plăţi, agricultura şi industria, inclusiv sectorul energetic, erau neperformante şi subvenţionate de stat. Cea mai dificilă a fost restructurarea mineritului, cea mai radicală din toate ţările europene cu industrie minieră (amintesc Anglia, Germania, Franţa). Cu tot sprijinul financiar al Băncii Mondiale, ea a generat reacţii violente. Însănătoşirea sistemului financiar-bancar, astăzi solid şi profitabil, a plecat cu o inflaţie de 120% suportată cu stoicism de populaţie. Dar aceste suferinţe sunt greu de uitat. Profiturile realizate în ultimii ani de statul român prin privatizările din industria petrolului, oţelului, automobilelor pregătite în perioada 1996 – 2000 au fost plătite atunci din greu de populaţie.
Ce ne puteţi spune de lupta împotriva corupţiei în perioada 1996 – 2000, în comparaţie cu ce s-a întâmplat după terminarea mandatului dumneavoastră şi în prezent?
În 1996, dezastrul economico-financiar era strâns legat de reţelele mafiote din sistemul bancar, flota comercială, petrol, industria îngrăşămintelor chimice, contrabanda cu ţigări, alcool şi mai grav cu arme. În 4 ani s-a reuşit anchetarea, judecarea şi condamnarea definitivă a capilor structurilor mafiote din aceste domenii şi recuperarea către buget a unor mari sume de bani. Reamintesc că numai după 9 luni, în 1997, s-a transferat la buget echivalentul a un miliard două sute milioane de dolari, în condiţiile în care în ianuarie 1997 rezerva Băncii Naţionale în valută se cifra la 540 milioane dolari. În cartea mea “Adevărul despre România”, publicată în 2004, puteţi găsi sentinţele definitive în marile dosare de corupţie, rezolvate în perioada mandatului meu.
În general se acceptă contribuţia dumneavoastră personală la integrarea României în NATO şi UE, în special prin decizia de a sprijini NATO în intervenţia din Kosovo. Ce ne puteţi spune despre politica regională promovată de România în perioada mandatului dumneavoastră?
România a căpătat în perioada mandatului meu statutul unei zone de stabilitate şi furnizor de securitate prin cooperare regională, considerată în mod explicit în declaraţiile preşedintelui american Clinton şi ale altor lideri occidentali ca un model de rezolvare a relaţiilor interetnice interne şi a relaţiilor cu vecinii. De o apreciere deosebită s-a bucurat sistemul de cooperare trilaterală cu ţările vecine României, numit în terminologia Departamentului de Stat al SUA Triunghiurile Constantinescu. În timpul mandatului meu România a primit prin acord unanim preşedinţia tuturor organismelor internaţionale eligibilă în acea perioadă printre care OSCE, Conferiţa NATO – Ţările Parteneriatului pentru Pace, Cooperarea Economică la Marea Neagră (CEMN), Iniţiativa de Cooperare Sud-Est Europeană (SECI), iar toate iniţiativele noastre diplomatice au fost aprobate.
Cum caracterizaţi România la sfârşitul primului an după integrarea în Uniunea Europeană?
Ca o ţară dominată de o stare de confuzie generalizată, pentru că aceasta nu se referă numai la relaţiile confuze din cadrul clasei politice ci şi la elitele intelectuale şi practic la întreaga populaţie. Confuzia nu este numai la clasa politică, ci şi în societatea civilă, singura care trebuia să vină cu un proiect naţional post-aderare. Confuzia este mai periculoasă decât răul, deoarece răul generează o coagulare a forţelor pozitive împotriva sa, pa când haosul este paralizant pentru toţi. Criza morală prin care trece România nu se poate imputa numai clasei politice, deoarece aceasta nu are ca obiectiv morala în sens filosofic sau creştin, ci obţinerea puterii inclusiv prin compromisuri politice. Sectorul corporatist are ca obiectiv obţinerea profitului în condiţiile respectării legii. Elitele intelectuale din societatea civilă au responsabilitatea moralităţii publice şi este regretabilă pierderea statutului de reper moral de către o seamă de personalităţi care au preferat rolul de vedete mediatice, abandonând până şi criteriul adevărului, ca o valoare fundamentală. Deriva populistă este a doua mare trădare a intelectualilor după deriva naţionalistă de la începutul secolului XX care a generat cel de-al doilea Război Mondial. Deriva populistă a intelectualilor lipseşte societatea de o viziune şi de strategii pe termen lung şi fascinaţia lor pentru lideri autoritari este susceptibilă de a genera conflicte când eşecul acestor lideri va fi transferat asupra unor “duşmani” interni sau externi. O altă maladie în zona actualilor lideri de opinie este lenea intelectuală. Sintagma des uzitată în ultimii 18 ani “nu s-a făcut nimic” maschează incapacitatea de a elabora un proiect. Încremenirea în proiectul anticomunist este de fapt un alibi pentru a masca incapacitatea construcţiei ideologice atât de necesară azi.
Care este părerea dumneavoastră despre preşedintele Traian Băsescu care se doreşte a fi un reformator al clasei politice?
Reformarea clasei politice nu poate să înceapă decât o dată cu înlocuirea lui Traian Băsescu. Atâta timp cât un fost membru al nomenclaturii comuniste timp de un deceniu vorbeşte de condamnarea comunismului, atâta timp cât un fost colaborator al securităţii în întreaga carieră vorbeşte de deconspirarea securităţii, atâta timp cât o persoană inculpată penal la Curtea Supremă de Justiţie pentru grave acte de corupţie vorbeşte de lupta împotriva corupţiei, atâta timp cât o persoană care s-a dovedit incapabilă de orice realizare în calitate de ministru al transporturilor sau de primar al capitalei vorbeşte de competenţă, atâta timp cât o persoană needucată şi cu manifestări primitive propune un pact naţional pentru educaţie ne aflăm în domeniul absurdului total. Faptul că o astfel de persoană este acceptată de opinia publică ne arată că problema nu există numai la Traian Băsescu. În momentul în care mitul Traian Băsescu se va prăbuşi în derizoriu cei care l-au creat şi au asociat ideea generoasă a reformării clasei politice de persoana sa vor trebui să-şi asume responsabilitatea.
Domnule preşedinte Emil Constantinescu, veţi candida pentru un nou mandat la alegerile următoare?
Orice discuţie despre o astfel de opţiune atâta timp cât modelul de preşedinte este cel al “salvatorului”este inutilă. Doar atunci când opinia publică va îmbrăţişa conceptul unui şef de stat similar cu cel din celelalte 26 de state ale Uniunii Europene vom putea aborda acest subiect.
În ce relaţie sunteţi cu preşedintele Ion Iliescu?
Dialogul pe care l-am început cu preşedintele Ion Iliescu după 2005, la iniţiativa presei pune alături, dar în acelaşi timp faţă în faţă două persoane care se deosebesc categoric prin ideologie, prin unele din valorile în care cred şi prin toată istoria vieţii lor, persoane care s-au aflat în condiţii de confruntare încă din 21 şi 22 decembrie, cu proiecte politice diferite. Ceea ce ne aduce alături acum este opoziţia faţă de politica antisistem şi faţă de doctrina populistă pe care o considerăm cel mai mare pericol, dar şi preocuparea comună pentru proiecte de dezvoltare durabilă.
Ce credeţi că va aduce anul 2008 românilor?
Anul 2008 sper să aducă clarificările de care românii au nevoie ca o cale spre coeziunea necesară unui nou proiect istoric.
Un mesaj pentru cititorii Cadranului Politic?
Cred că în acest moment, societatea românească are nevoie nu numai de cei care repară ceasul, ci şi de cei care sunt capabili să construiască un ceas nou.
Interviu realizat de Virginia MIRCEA şi Cristian Banu
