„
PUTIN S-A PLÂNS UNOR CONSILIERI CĂ SE VEDE MAI DES CU VORONIN DECÂT CU SOŢIA SA”
Domnule Nicolae Dabija, prin 2003, pare-mi-se, aţi publicat un pamflet de neuitat la adresa lui V. Voronin. Pamfletul, intitulat „Lupii – paznici la stână”, a apărut în săptămânalul „Literatura şi Arta” (de la Chişinău), al cărui redactor-şef sunteţi.
Spuneaţi, atunci, că Vladimir Putin, preşedintele Federaţiei Ruse, începuse să se plângă unor consilieri că nu mai scapă de Voronin, că vine prea des la Moscova. Pe scurt, Putin declara că se vede mai des cu Voronin decât cu soţia sa. În ce context aţi scris acel articol?
În contextul în care V. Voronin, aflat, la vremea aceea, în 2003, la cea de-a 88-a vizită la Kremlin, dorea, cu orice preţ, susţinerea „Ţarului” în intenţia sa de a revizui Constituţia Republicii Moldova. A fost un caz unic în istoria omenirii, când legea fundamentală a ţării trebuia rescrisă de către o bandă de separatişti, care, înarmaţi şi susţinuţi de armata Federaţiei Ruse, au declanşat un război fratricid şi au rupt o bucată din teriorul statului.
Ei bine, în acea împrejurare, am aşternut acele rânduri, ce se pot regăsi şi în cartea: „Harta noastră care sângeră”, unde aminteam că Vladimir Putin începuse, într-adevăr, să se plângă că nu mai scapă de Voronin, că se vede mai des cu acesta decât cu soţia sa.
În aceeaşi carte: „Harta noastră care sângeră”, apărută, în 2007, la Fundaţia „Scrisul Românesc” din Craiova, sub atenta supraveghere a eminescologului Tudor Nedelcea, aţi publicat şi eseul: „Animalizarea omului la Soljeniţân”, care m-a tulburat profund. Vreţi să-l explicaţi mai pe-ndelete?
Cel mai mare scriitor rus al secolului XX, Alexandr Soljeniţân a trecut prin lagărele staliniste, fiind arestat, în 1945, pentru că îndrăznise să critice regimul stalinist într-o scrisoare particulară trimisă unui prieten. Pentru o frază aprope nevinovată, depistată de cenzorii poştei, a fost nevoit să petreacă opt ani în închisoare şi în lagăre de muncă forţată şi încă alţi câţiva ani în exil. Ca dânsul au mai fost alte zeci şi zeci de milioane, inclusiv zeci de mii de români basarabeni.
În romanele sale, în mod special în „GULAG”, cartea pentru care i s-a acordat Premiul Nobel, în 1970, A. Soljeniţân se referă, adeseori, la concetăţenii noştri.
În nuvela „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”, pe care o publică în 1962 şi care-i aduce notorietatea, se vorbeşte despre un basarabean, numit de A. Soljeniţân „Moldoveanul”, rămas fără numele său adevărat, pentru că, în lagăr, i se zicea „K-460”. Era numele lui schimbat, cifrat, aşa cum erau şi numele celorlalţi deţinuţi, un nume asemănător având şi Ivan Denisovici Şuhov, eroul principal al nuvelei, dar şi A. Soljeniţân, pe când trecuse prin fabricile morţii din Siberia.
În nuvela scriitorului rus, ziua începe la 5 dimineaţa. Geamurile sunt căptuşite cu gheaţă de două degete. Baraca are, pe pereţi, înşirate pături de promoroacă! Afară încă e beznă. Deţinuţii sunt treziţi în sunetele unui ciocan lovit de o bucată de fier. Captivii sunt duşi la munci nespus de grele. După 11 ore de lucru în zonă, gardienii fac, de regulă, apelul. Lipseşte un om – „Moldoveanul”. Şi toţi cei cinci sute de deţinuţi aşteaptă în ger, până când gardienii din excortă îl găsesc pe intrus. Acesta, istovit de munca grea, adormise la o adiere mică a căldurii din cuptoarele unui atelier, undeva deasupra, pe o schelă.
În acele clipe, basarabeanul îşi visa (poate) satul natal, rudele din mijlocul cărora fusese răpit, soarele călduţ de la sud, libertatea care i se furase.
Reacţia colegilor întru suferinţă a fost una de condamnare. Aceştia, în loc să se revolte pe destinul lor, pe regim, s-au revoltat şi descărcat pe „moldovean”. De ce credeţi că au reacţionat aşa?
Condiţiile umilitoare, din lagăr, îl fac pe om să se degradeze. Aici ei asistă cu toţii la animalizarea omului. Pentru că, bănuim, a trebuit să treacă milioane de ani pentru ca animalul să evolueze până la a deveni om şi doar câteva luni – pentru ca omul să redevină animal.
Lupta pentru existenţă, voinţa de a supravieţui cu orice preţ şi prin orice mijloc, chiar cu viaţa celui de alături, îl fac pe om neom.
Răutatea, Foametea, Frica, Disperarea, Oboseala, Cruzimea, Umilinţa, Tortura etc., toate amestecate, se transformă în ură. Ura fiind, de regulă, reacţia celor fără de apărare. Numai că ura lor se reflectă nu atât asupra temnicerilor, cât asupra celor de alături, jertfe, ca şi ei, ale unui regim inuman.
Cine intră în închisoare, are impresia că intră într-un mormânt. Cei mai mulţi aşteaptă moartea cu o senzaţie de uşurare, lagărul fiind situat undeva la hotarul dintre viaţă şi moarte. Unii mai încearcă, chiar şi-n aceste condiţii, să rămână oameni. Dar nu toţi reuşesc. Cei mai mulţi dintre cei ajunşi aici având un singru scop: cum să supravieţuiască. Oricum. Câteodată, călcând peste trupul căzut al celui de alături.
E legea cruntă a junglei umane, despre care aminteşte şi Soljeniţân.
Consideraţi că, în nuvela lui Soljeniţân, „moldoveanul” apare ca un personaj negativ? Chiar dacă, aşa cum sublim şi totodată tragic scrieţi: „Cine intră în închisoare, are impresia că intră într-un mormânt…”
În nuvelă, „moldoveanul” nu e erou negativ, indirect fiind compătimit de scriitor, acesta descriind umilinţele şi torturile la care a fost supus. Soljeniţân, prin intermediul acestei scene, vorbeşte de degradarea umană la care ajungeau deţinuţii din lagărele sovietice.
Cei mai mulţi dintre cei închişi au murit, luând cu ei experienţa infernului pământesc. Aşa cum, probabil, a luat-o cu el şi „moldoveanul” – eroul nostru.
Cum credeţi că a supravieţuit Soljeniţăn?
Alexandr Soljeniţân a supravieţuit, în mod miraculos, pentru a scrie. Pentru a ne avertiza.
Auziţi-l, pentru că el vorbeşte pentru fiecare dintre noi, pentru a ne reaminti că cei mai mulţi dintre cei închişi s-au ridicat la ceruri, luând cu ei experienţa infernului pământesc!
