Personalitate complexă, apreciat de foarte mulţi pentru o carieră prodigioasă în lumea filmului şi contestat de alţii pentru opţiunile sale politice, Sergiu Nicolaescu este una dintre cele mai de seamă figuri ale vieţii româneşti post-decembriste.
Prezentăm aici un interviu amplu, în care atât cei care îl apreciază, cât şi cei care îl contestă, găsesc suficiente argumente pro şi contra.
Domnule Sergiu Nicolaescu, de curând aţi aniversat 50 de ani de activitate ca regizor, actor şi om politic. Aţi realizat până în prezent 63 de filme (48 filme de lung-metraj regizate, 9 seriale, 6 scurt-metraje), 14 scenarii, 27 de roluri, aţi produs 12 pelicule şi aţi coregizat alte 5. Care dintre filme consideraţi că reprezintă apogeul creaţiei dumneavoastră?
Pot spune că de la începutul carierei mele m-am trezit pe culmi, cu filmul “Dacii”, în 1967. Mai mult decât am obţinut cu “Dacii”, ca debutul de lung-metraj, nu se putea. Presa a fost foarte bună în lumea întreagă. Eram şi foarte tânar, aveam 37 de ani la premiera filmului. Totuşi, în domeniul filmului sunt perioade mai bune şi perioade mai rele. Eu am avut noroc cu filmul “Dacii”, care a făcut record de spectatori, atât pe plan naţional cât şi pe plan internaţional. Este un film care a rulat in lumea întreagă, a avut o premieră la Paris, cum puţini regizori au avut, cu garda de onoare, cu miniştri, la cel mai mare cinematograf al oraşului. Au fost de faţă Eugen Ionesco şi Virgil Gheorghiu.
Când am început filmul “Mihai Viteazul” eram pe cele mai înalte culmi. Pentru “Mihai Viteazul” obţinusem acceptul unor actori fabuloşi: Orson Wells, Charlston Heston, Elizabeth Taylor, Richard Burton, Jean Marais. În 1968 am făcut patru filme de televiziune şi două de cinema, deci şase filme. În anul respectiv am câştigat 180.000 de dolari. Bineînţeles că trebuia să dau 75% impozit statului român. Cu toate acestea, pe vremea aceea am rămas cu cel puţin 50.000 de dolari, o adevărată avere.
A fost un moment când am crezut că “Mihai Viteazul” va fi unul dintre marile filme ale lumii. Şi cred că aş fi putut realiza cel mai mare film la acea dată. Imaginaţi-vă, cu banii pe care i-ar fi dat americanii pentru producţia filmului, nu pentru actori, aş fi putut lansa un film de patru ori mai scump decât a fost “Mihai Viteazul”. Am pierdut ocazia pentru că Ceauşescu nu a fost de accord ca în film să joace actori străini. Pot spune că un an extraordinar a fost pentru mine şi 1989, când am avut premiera filmului “Mircea”. Am jucat un rol foarte greu şi am făcut un film foarte important, care a fost interzis de Ceauşescu.
“Mircea” nu a fost singurul film interzis. Primul a fost “Osânda”. Am avut mult mai multe probleme cu cenzura pentru că eu făceam filme istorice. În filmele mele au apărut regii României (Carol I), s-a cântat pentru prima data în public “Deşteaptă-te române” (“Pentru patrie” – 1977), au fost folosite portretul regelui Mihai, al lui Ion Antonescu, sau al lui Zelea-Codreanu. Nu m-am plans niciodată, dar este vremea să spun toate acestea. Nu am avut niciodată în viaţă vocaţie de victimă. Deoarece nu am făcut toate aceste greutăţi publice şi am păstrat discreţia asupra acestor probleme, am reuşit să obţin un regim special faţă de şefii comunişti. De asemeni, succesul pe care îl aveam la public şi dragostea spectatorilor pentru filmele mele impuneau respect partidului şi securităţii.
Dacă cineva ar urmări acţiunile din cariera mea, s-ar minuna cum un regizor poate refuza “Visul unei nopţi de vară” de Shakespeare, film muzical care urma să fie făcut la Hollywood, pentru un film istoric, “Dacii”, făcut în România,e adevărat că în coproducţie cu francezii. Este evident că am dorit un anume film istoric cu un anumit scop. Lansat în lumea internaţională a filmului printr-un scurt metraj – model de simbolism cu filmul “Cahiers du Cinema”, am avut de ales între filmul “cult”, ca artă în vocaţia sa simbolică şi filmul istoric, în sensul larg, ca practică purtătoare de ficţiuni istorice şi de educaţie patriotică. Am optat pentru a doua variantă nu datorită faptului că filmul istoric ar fi reprezentat un proiect mai puţin ambiţios, ci pentru că îmi permitea o gestiune mai pragmatică şi atingerea unui scop, sub semnul căruia cred că a stat cea mai importantă parte a carierei mele cinematografice: să redau concetăţenilor mei, în măsura puterilor mele, conştiinţa existenţei sale în afara ideologiei marxist-leniniste şi a luptei de clasă. Am realizat acest lucru folosind exemple din trecutul nostru care ilustrau cel mai potrivit demnitatea, dragostea, curajul, vitejia, sacrificiul, loialitatea şi onorea. Succesul meu la public nu a fost o întâmplare ci un scop. La fel a fost şi lansarea mea în anumite roluri care făceau cadou spectatorilor un model de care aveau nevoie, altul decât “omul nou al ceauşismului”.
În 1972, am fost în URSS cu ocazia înscrierii filmului “Mihai Viteazul” în Festivalul de film de la Moscova. Acesta era al treilea festival de film ca importanţă pe vremea aceea. Sala în care rulau filmele era impresionantă, mult mai mare decât cea de la Paris, în care a fost premiera filmului “Dacii”. Primul şoc l-am avut când am văzut că filmul era programat la ora patru după-amiza. Erau două filme pe zi şi, de obicei, filmul mai bun rula seara.
Sala de cinematograf era plină ochi. Pe parcursul filmului, organizatorii ruşi nu au rulat bobina care prezintă cucerirea Moldovei de către Mihai. În dimineaţa prezentării filmului fusesem la cinematograf ca să văd cum are loc proiecţia unui film. În cabina de proiecţie a sălii existau 12 aparate de proiecţie, care funcţionau pe rând, fiecare rulând câte un act din film. În momentul în care am văzut că au “sărit” bobina, am urcat până la camera de proiecţie, am trecut de un bărbat care se afla la usă şi am intrat. Am apăsat pe un buton roşu şi am oprit proiecţia, s-a aprins lumina în sală, am apăsat butonul verde al aparatului de proiecţie anterior, care era rece, semn că nu fusese pus în funcţionare, s-a stins lumina şi a început rularea bobinei respective. La sfârşitul filmului, sala s-a ridicat în picioare şi m-a aplaudat de parcă aş fi fost în România. I-am şi iertat din acest motiv, pentru că atâta satisfacţie am avut în final, încât nu m-am mai simţit ofensat de ceea ce se întâmplase. Nu toţi ruşii sunt la fel. De altfel, spectatorii ruşi sunt extraordinari. Îi iubesc.
Eu reprezint o altă generaţie, nu generaţia pionierilor lui Ceauşescu, mânjiţi de falsul naţionalism ceauşist, care era o contradicţie totală a ceea ce înseamnă comunism, proletariat şi revoluţia proletară, adică întreaga teroie marxistă. După 1947, în loc de istoria României se învăţa istoria PCUS-ului, iar în loc de istoria universală se învăţa marxism-leninismul. Asta a adus comunismul la noi – desnaţionalizare forţată şi rapidă. Patriotismul ceauşist era o manipulare, care sprijinea independenţa pe care dictatorul şi-o dorea numai pentru el şi pentru puterea lui personală, nici decum pentru demnitatea sau independenţa poporului român, pe care îl ţinea mai asuprit decât orice străin. Nimeni nu şi-a bătut joc mai mult de români decât Ceauşescu. Niciodată nu am avut o situaţie mai umilitoare în întreaga noastră istorie, dar românii au suportat-o pentru că nu aveau de ales decât între Ceauşescu şi ruşi. Până într-o zi.
În momentul de faţă realizaţi filmul “Orient Express” (inspirat după romanul “Prinţul” al autorului Tudor Teodorescu Branişte). Acest film are o miză specială pentru dumneavoastră?
Filmul utilizează o parte din dialogurile lui Tudor Teodorescu Branişte, dar e cu totul altceva. Suspectam că mulţi, după ce vor vedea filmul, vor crede că m-am jucat pe mine însumi în film. De fapt, eu joc un personaj complet opus. Există un pasaj în film care sună cam aşa: “unii îşi construiesc viaţa prin muncă, luptă, dragoste, sau vise… alţii le amestecă. Există şi o altă categorie, din care fac eu parte”, spune eroul, “pe care o interesează numai banii: bani pentru femei, bani pentru călătorii, bani pentru jocuri, curse. Şi când nu mai ai aceşti bani, atunci ce să faci? Să-i înlocuiesc cu muncă, luptă, vise, sau dragoste? Nu-i pentru mine.”
Acesta este textul pe care-l spune Prinţul în film. În concluzie, nu sunt eu deloc. Eu sunt capabil să-mi dau viaţa pentru un ideal. În schimb, personajul din film nu este interesat de asta. A fost o provocare pentru mine, m-am simţit atras de idee şi am acceptat să joc rolul. Am făcut un film clasic, un film frumos, care are o poveste frumoasă, cu oameni frumoşi. Simţeam nevoia unui astfel de film care să îmbogăţească spectatorul. În acest fel, când iese de acolo, spectatorul nu se gândeşte cu ce maşină pleacă în Occident, sau cum să îşi determine prietenele să meargă în Italia ca să câştige mai mulţi bani. După părerea mea, filmul este clasic şi s-ar putea ca telespectatorii să răspundă pozitiv la un astfel de film. Îmi aduc aminte de un moment în care filmele americane de acţiune aveau un mare succes şi a apărut brusc “Love Story”. Era momentul să apară un astfel de film atunci. Eu cred că este momentul să vină şi în cinematografia românească un film ca “Orient Express”.
Ce înseamnă pentru regizorul Sergiu Nicolaescu filmul “Osânda”?
“Osânda” este filmul meu de suflet. Eu am fost primul regizor care a filmat îmtr-o biserică, pentru filmul “Mihai Viteazul”.În “Osânda” am mers cu lucrurile prea departe şi filmul a fost interzis. Terminat în primăvara anului 1976, el nu a ieşit decât târziu, în toamnă şi a avut premiera la Constanţa. Filmul a fost lansat după ce l-a văzut Ceauşescu, care a fost destul de cinstit încât să recunoască că i-a plăcut filmul.
În ultimii ani sunteţi preocupat de pictură. Tablourile dumneavoastră se vând bine. Pictura reprezintă pentru dumeavoastră un hobby sau a doua vocaţie?
Pictura reprezintă în mod sigur doar un hobby. Probabil că ar fi fost o vocaţie, dacă nu aş fi făcut film. Dar filmul pentru mine e totul, e nu numai viaţa mea, ci este singurul lucru pe care mi-l doresc, un domeniu unde am dat toată energia mea şi toată dragostea mea faţă de oameni şi ţara în care m-am născut.
Sunteţi un om bogat fără urmaşi. Într-un interviu acordat revistei “Cadran Politic” acum un an, aţi afirmat că averea dumneavoastră va fi lăsată moştenire Fundaţiei “Sergiu Nicolaescu”. Ce programe derulează în prezent fundaţia care vă poartă numele şi ce planuri există pentru viitor?
În momentul de faţă, fundaţia nu activează prea mult. Voi face filme cât sunt în viaţă. Mai am cel puţin două-trei proiecte, pe care sper să reuşesc să le duc la bun sfârşit. Prin intermediul unei firme am realizat casete şi DVD-uri, care vor fi în curând pe piaţă, deci las filmele mele istoriei cinematografiei româneşti. Trebuie ca cineva să se ocupe şi de ele şi de aceea am creat o firmă şi o fundaţie. Mă uit la ceea ce s-a întâmplat cu Ion Popescu Gopo şi nu vorbesc de el întâmplător. Îl consider primul român care s-a impus în domeniul cinematografiei pe plan internaţional. Iar, dacă Uniunea al cărei preşedinte sunt eu nu s-ar fi ocupat, în mică măsură, din păcate, cred că Ion Popescu Gopo ar fi fost dat uitării total. Am destui colegi invidioşi, unii dintre ei mă şi urăsc. Eu îmi iubesc toţi colegii, nu am făcut în viaţa mea nici un rău vreunui coleg. Toţi împreună am făcut şi vom face cinematografie românească. Dacă cineva vrea să mă întreacă, să muncească cât am muncit eu. Talent? Îi las pe alţii să se joace definindu-l. Eu ştiu numai ce este munca şi profesionalismul.
Revoluţia din decembrie 1989 a reprezentat momentul intrării dumneavoastră pe scena politică. Au fost multe voci care au susţinut că acest pas a condus la retragerea respectului şi a preţuirii de care vă bucuraţi. Dumneavoastră aţi perceput această pierdere de imagine?
Da, am perceput această pierdere. De fapt, eu nu am intrat în politică, eu am intrat în revoluţie pe 21 decembrie, încă de dimineaţă. Prin revoluţie, am intrat în politică şi într-un anumit grup. Fiind un om care lucra într-o profesie în care colectivul contează foarte mult, m-am alăturat anumitor oameni care au devenit camarazii mei de luptă, singurii care au venit acolo unde trebuia.Prin alegerea pe care am făcut-o, a existat, e drept, un moment de antipatie care s-a creat în jurul meu.
Astfel, am pierdut o parte din capitalul meu de imagine, dar cred că l-am recâştigat. Prin comparaţie, a durat un an să realizez filmul care m-a consacrat, “Dacii”, iar procesul de recuperare a încrederii pe care oamenii o aveau în mine se desfăşoară de 14 ani. Cred că şi-au dat seama acum de caracterul meu.
Spuneaţi despre camarazii dumneavoastră că au fost sigurii care au venit unde trebuia.Unde anume?
Aici (n.r. clădirea Senatului României). Cine a venit aici? L-aţi văzut pe domnul Paler aici? L-aţi văzut pe Pintilie? L-aţi văzut pe Ciulei? Nu! Pe cine aţi văzut aici? Au fost prezenţi oameni ca Verdeţ, Dincă, Postelnicu. Cu cine era să fac alianţe? Am făcut alianţe cu Iliescu, pentru că trebuia să fac acest lucru cu cineva despre care eu să cred în momentul acela că putea să conducă ţara. Eu pot să fac o revoluţie, dar nu pot să conduc o ţară de a doua zi, pentru că am bun simţ. Niciodată nu m-aş fi gândit să conduc eu ţara după revoluţie, pentru că trebuia un om potrivit pentru această sarcină. Dintre oamenii care au venit atunci, alături de mine, cel mai potrivit era Iliescu. Unde au fost ceilalţi? Ştiţi când au apărut ceilalţi? Vă spun eu când au apărut! O lună mai târziu! Şi Caramitru şi Dinescu au ajuns întâmplător pe tanc la Televiziune. Coloana de tancuri a fost oprită la Piaţa Română şi condusă de mine la Televiziune.
Revoluţia a fost făcută, în proporţie de peste 60%, de muncitori. Dintre care 10 – 12% necalificaţi. Mai departe, intelectuali – 4%, studenţi – 2%, elevi au fost 8 – 10%. Cum au venit oamenii aceia necunoscuţi, cei care au făcut revoluţia? Revoluţia nu a fost făcută nici de mine, nici de Iliescu, nici de Dan Iosif. Revoluţia a fost făcută de poporul român. În acest caz, a fost revoluţie proletară? Nu, a fost o revoluţie împotriva regimului, iar acest lucru eu l-am aflat de abia în după-amiaza zilei de 22 decembrie. O clipă nu m-am gândit, înainte de ora 17 a acelei zile, că va cădea regimul. Mi-am dat seama de această posibilitate doar în momentul în care Verdeţ a fost fluierat şi înjurat. Şi din clipa următoare am urmărit căderea regimului. Din scopul revoltei împotriva lui Ceauşescu s-a anăscut revoluţia anticomunistă.
Revoluţia în Bucureşti a însemnat 21 – 22 decembrie, până la ora când a plecat Ceauşescu. La Timişoara a fost debutul revoltei şi revoluţiei. Revoluţia înseamnă o schimbare radicală a regimului, chiar căderea lui forţată, iar lupta pentru putere se instaurează imediat. În capitală revoluţia s-a terminat în după-amiza zilei de 22 decembire, atunci când populaţia a zis “nu mai vrem comunism” şi, din clipa următoare, a început lupta pentru putere, care nu se ştie niciodată unde ajunge. Dovada e că am ajuns la lucrul cel mai absurd de pe lume, cel mai jenant din istoria ultimelor două secole, să îl avem pe Constantinescu preşedinte.
Pe de altă parte, Iliescu este un idealist consecvent: a fost comunist şi a rămas comunist, în sensul bun al noţiunii. Este un adevărat om de stânga, care are şi pregătire în domeniu, astfel încât nu întâmplător a ajuns astăzi unde este şi merită acest lucru. Cine ar putea să-i ia locul? Vedeţi? În mod clar, am avut fler, exact ca atunci când l-am ales pe Amza Pelea pentru rolul din “Mihai Viteazul”. Aveam nevoie de Iliescu, fără el nu reuşeam şi ar fi continuat haosul şi lupta pentru putere, care puteau să ducă la dezastrul României, dezastru pe care unii îl doreau. Revoluţia română nu trebuia să fie făcută de poporul român, trebuia să fie o lovitură de stat, care să ducă şi la dezmembrarea României, aşa cum s-a petrecut cu Iugoslavia şi Cehoslovacia. Iliescu, cu toate defectele lui, a impus cursul democraţiei actuale. Exista cineva mai capabil? Sigur, spuneţi-mi cine şi unde se afla atunci.
Ce părere aveţi despre faptul ca imagini din filmele dumneavoastră vor deveni în curând suport pentru clipuri electorale?
Nici nu se pune problema. Pe mine m-a bucurat faptul că Becali vrea să cumpere un film românesc. Milionarii români îşi fac televiziuni, îşi fac ziare şi pe urmă intră în politică. Asta înseamnă că îşi doresc puterea. De aceea m-am bucurat că un om fără şcoală, din domeniul sportului, şi-a arătat fără rezerve dragostea pentru un film românesc. Bravo lui! Poate într-o zi va de bani să se facă un film românesc, iar asta este un lucru bun.
Ce poziţie aţi avut când Lucian Pricop, director general al Studiourilor Cinematografice Bucureşti, a vândut studiourile domnului Adrian Sârbu, având în vedere că Studiourile Buftea sunt considerate patrimoniu naţional?
Povestea vânzării studiourilor Buftea e destul de lungă. Pe vremea ceea eram prieten cu Adrian Sărbu şi aveam planuri să le cumpărăm împreună. Mai târziu, studiourile au fost vândute unei alte societăţi, care aparţinea numai lui Adrian Sârbu. Pe moment m-am supărat, dar pe urmă mi-a trecut. Despre acest subiect s-ar putea vorbi mult, mai ales că studiourile au fost vândute şi cu ceea ce nu le aparţineau.
Care sunt efectele legii cinematografiei, care vă aparţine?
Primul domeniu de cultură din România care a avut o lege a fost cinematografia, pe 8 februarie 1990, Decretul lege 80 care îmi aparţinea. Aceasta era prima lege a cinematografiei în România din 1947 încoace. În comunism nu a existat o lege a cinematografiei, ci doar o hotărâre a consiliului de miniştri, HCM 1081/71. În 1997, Ion Caramitru a propus o nouă lege a cinematografiei care, de fapt, era o Ordonanţă de Urgenţă, un abuz politic. În acest fel s-a ajuns la existenţa Legii 22 din 1997, la care am lucrat şi eu, înlocuind aberaţiile ordonanţei. În noiembrie-decembrie 2002 a ieşit legea al cărei iniţiator am fost. Această ultimă lege a creat condiţii pe care nu le-a avut niciodată cinematografia românească, cum ar fi 65% ajutor de la stat, scutire de impozit pentru retehnologizare, şi multe alte avantaje. S-a obţinut astfel o anumită independenţă a cinematografiei. În 1999 au fost realizate zero filme, pe vremea lui Stere Gulea, iar în 2000 a existat aceeaşi situaţie. Anul acesta facem 14 filme datorită acestei legi. Toate premiile pe care le obţin acum diverse filme româneşti, lung-metraj şi scurt-metraj, au primit ajutor de la Centrul National Cinematografic în urma unui concurs, iar rezultatele se văd. A fost un concurs minunat, de vreme ce au obţinut atâtea premii în ultima vreme filmele respective, iar 40% au fost debuturi. Au lucrat în urma acestui concurs toţi marii regizori: Mureşan, Saizescu, Bostan, Danieluc, Nicolaescu, plus alţi patru tineri. Au mai intrat în producţie şi alţi regizori, care erau la rezerve.
În vara anului 2003, guvernul a dat o Ordonanţă de Urgenţă, la fel ca ordonanţa lui Caramitru, cu care a făcut pulbere legea precedentă, pentru că se dorea îmbogăţirea în urma acestei privatizări, cu afaceri imobiliare strălucite pentru cine se ocupă de cinematografie. Niciodată nu am suferit mai multe dezamăgiri şi greutăţi ca acum.
Care sunt perspectivele filmului românesc şi ale actorului român pentru următorii zece ani, ţinând cont de faptul că în ultimul timp producătorii americani vin în România să facă film şi actorii noştri sunt plătiţi ca figuranţi?
Nu e rău că vin străinii să realizeze filme în România. Eu am adus foarte mulţi străini să facă filme în România şi am adus bani mulţi în România. Mai mult decât atât, sunt români care au jucat roluri principale în filme mari, la multe dintre televiziunile străine, franceze sau germane. În momentul de faţă, însă, cinematografia a încăput pe mâna unor intermediari, care profită de faptul că România este de cel puţin zece ori mai ieftină decât alte locuri din lume. E o pură afacere, dar care nu a făcut nimic pentru cinematografia românească, pentru că noi nu avem fonduri şi nu am construit încă o cinematografie adevărată. Prin Ordonanţa de Urgenţă a reorganizării guvernului, cineva a profitat ca să facă pulbere cinematografia. Filmele străine în România momentului de faţă nu ajută cinematografia românească. Vom face filme de sute de milioane de dolari pe an şi doar câteva filme româneşti.
