România nu s-a născut acum 89 de ani, aşa cum s-a afirmat insistent, în ultimele zile, legat de 1 decembrie 1918. Este bine să încetăm să reinventăm trecutul, aşa cum ni se pare că ne aranjează mai bine.
Articolul 1 din Constituţia anului 1866 suna astfel: „Principatele Unite Române constituiesc un singur stat indivizibil, sub denumirea de România.” Această lege fundamentală a fost revizuită în 1879, 1884, 1917 şi 1923, în acord cu modificările de structură şi întindere ale statului, dar a rămas coloana vertebrală a unuia şi aceluiaşi stat, elementul determinant al continuităţii lui politice. Începută la 24 ianuarie 1859, dăltuirea statului naţional modern, unitar şi indivizibil, s-a încheiat la 10 mai 1881. Aceasta este statalitatea românească modernă, cu puternice rădăcini europene.
La data de 1 decembrie 1918, Transilvania s-a unit cu România, iar data a rămas ca simbol al Marii Uniri. Statul român nu se naşte de câte ori i se alipeşte sau i se dezlipeşte o bucată de pământ. Dacă statul român actual s-ar fi născut în 1918, atunci Alexandru Ioan Cuza şi Carol I ar rămâne în istorie ca fondatori ai Casei de Economii şi Consemnaţiuni.
Tot zilele acestea au început să se vehiculeze cuvinte importante, ca “viziune”, “identitate”, “continuitate”. Este bine că ele pătrund în vocabularul puterii politice şi mediatice. Dar aceste virtuţi au nevoie să fie tratate corect, şi nu în chip aventurier.
Viziunea se face cu generozitate şi cu responsabilitate, nu cu dexteritate şi cu interes personal. Identitatea se repară cu loialitate, nu cu oportunităţi politice. Continuitatea se înnoadă prin cunoaştere şi respect, nu prin dispreţ la adresa instituţiilor şi domnia bunului plac.
Aşadar, România are 141 de ani de când s-a fondat ca stat modern, condusă de un şef de stat dintr-o dinastie europeană.
Iar continuitatea şi identitatea ei, hrănite cu instinctul binelui naţional, se vor vindeca atunci când fiecare dintre noi va fi dispus să se întoarcă la adevăr.
