În cartea a XII-a a poemului homeric Odiseea, eroul este forţat să treacă prin strâmtoarea ce desparte cei doi monştri mitici – Scylla şi Caribda. Cerând sfatul lui Circe, aceasta îi arată că cea mai fericită soluţie, în afară de distrugerea navei, este traversarea rapidă a strâmtorii, cu preţul pierderii vieţii a şase dintre tovarăşi. La întrebarea dacă există alternativă, Circe îi arată că preţul ezitării este reprezentat de distrugerea navei şi de moartea tuturor marinarilor.
Metafora opţiunii imposibile este relevantă pentru Codul de procedură penală din mai multe motive. Pe de o parte, pentru că redactarea acestui act a fost un drum cu multe întâmplări mai mult sau mai puţin fericite – dezbateri în comisii, redactarea proiectelor, amendarea vechii variante, fără a se atinge punctul final al procesului legislativ. Inclusiv noua variantă anunţată de ministrul Chiuariu este departe de implementarea şi aplicarea directă în cadrul instanţelor, fiind nevoită să treacă de furcile caudine ale dezbaterilor din comisiile şi din plenul Parlamentului.
În al doilea rând, ezitările şi maniera de redactare a Codului sunt similare ezitării lui Odiseu în faţa opţiunii imposibile. Codul de procedură penală încearcă să rezolve multe probleme just constatate de minister în practica instanţelor judecătoreşti. Cu toate acestea, marea problemă este reprezentată – ca de cele mai multe ori – de încercarea de căutare a soluţiilor ideale.
În analiza sistemelor de vot, există o teorie (transformată de-a lungul timpului într-o veritabilă axiomă). Teoria imposibilităţii lui Arrow statuează că, date fiind o serie de condiţii minimale pe care un sistem de vot trebuie să le satisfacă, nu există nici un sistem capabil să realizeze aceste sarcini. Translatând această concluzie în procesul elaborării legilor, nu putem deduce decât că nu există legi perfecte şi că aria opţiunilor pe care le avem la îndemână este limitată.
Or, codul de procedură penală prezentat de ministrul Justiţiei se află în acest punct extrem de dificil al alternativelor imposibile. Una dintre prevederile-cheie este reprezentată de identificarea legitimă a problemelor care afectează sistemul judiciar.
În enumerarea ministrului, acestea sunt reprezentate de „supraîncărcarea parchetelor şi instanţelor”; „durata excesivă a procedurilor”; „deschiderea unor proceduri abuzive”; „tergiversarea nejustificată a cauzelor”; „nefinalizarea dosarelor din motive procedurale”.
Se poate observa chiar şi la acest nivel eterna dilemă a cadrului instituţional românesc: remedierea problemelor ce ţin de eficienţa instituţiilor (criteriul informal) este realizată prin modificări aduse la nivel formal. Cu alte cuvinte, problemele identificate de ministru sunt reale. Ele nu ţin însă neapărat de nivelul instituţional, cu a cărui supervizare oficialul este însărcinat.
Astfel, supraîncărcarea parchetelor şi instanţelor ţine pe de o parte de lipsa de personal din aceste instituţii, dar şi de numărul mare de cauze pe care cetăţenii ţin să le aducă în faţa lor. Ambele probleme sunt informale şi nu ţin obligatoriu de corectitudinea sau forma dispoziţiilor legale.
În acelaşi timp, durata excesivă a proceselor depinde şi de standardele de pregătire a personalului (la fel cum este o consecinţă indirectă a lipsei de magistraţi din instanţe sau din parchete).
În ceea ce priveşte celelalte trei cauze, nu putem decât să constatăm că abuzul în serviciu (chiar şi al magistraţilor) constituie o infracţiune, la fel cum tergiversarea nejustificată poate fi sancţionată prin practica internă a parchetelor şi instanţelor (la urma-urmei, conducătorii acestor structuri au o responsabilitate de management extrem de importantă).
Cât despre nefinalizarea dosarelor din motive procedurale, discuţia este mai lungă. Pe de o parte, este discutabil ce înseamnă nefinalizarea dosarelor. Dacă ministrul se referă la respingerea acestora de către instanţe sau la pronunţarea unei soluţii defavorabile Ministerului Public în baza unei element procedural, cu greu putem considera că dosarele sunt nefinalizate. Ele sunt soluţionate – corectitudinea soluţiei este stabilită de instanţă, iar erorile comise de către una dintre părţi (ne interesează bineînţeles rolul procurorilor) este şi ea sancţionabilă (prin politica de personal din sistemul judiciar şi prin rolul conducătorilor din aceste foruri).
Mai mult, existenţa unor motive procedurale la baza deciziilor nu este neapărat un semnal negativ, ci o demonstraţie a faptului că litera legii este luată în considerare (iar un sistem judiciar corect este unul care nu desconsideră procedurile, care au rolul de a apăra un interes public). Iar, dacă dosarele la care se referă ministrul sunt pur şi simplu în desfăşurare de mai multă vreme, atunci cei implicaţi în Justiţie au permanent la îndemână mijloacele necesare pentru a impulsiona continuarea procesului.
Această obsesie a soluţionării cauzelor (care nu este proprie numai ministrului, să ne amintim de momentele în care voci din media sau din politică cereau ca dovadă a funcţionării sistemului juridic „condamnări”) are un efect negativ dublu: pe de o parte, pentru că se formează tendinţa de a considera că un proces corect este cel în care avem de-a face cu condamnări (şi nu şi cu achitări); pe de altă parte, pentru că prezumţia de nevinovăţie se transformă din principiu într-o chichiţă procedurală prin care avocaţii bogaţi şi pricepuţi dau cu tifla poporului însetat de justiţie.
Un alt element extrem de controversat din proiectul Codului de procedură penală este reprezentat de „regândirea soluţiilor de neurmărire penală”. Astfel, în viziunea noilor dispoziţii, apar soluţii alternative: procurorul care renunţă la urmărire aplicând sau nu soluţii alternative. Pentru a nu mai aglomera instanţa, această decizie va fi supusă unei „proceduri de cameră preliminară”, care va confirma sau nu legalitatea demersului întreprins de procuror.
În acest context, prevederile Codului au în vedere că pedepsele trebuie să fie proporţionale cu faptele de gravitate redusă consemnate, precum şi că în faţa instanţei nu vor mai fi aduse decât faptele a căror discutare este impusă de „interesul public” ce justifică anchetarea şi judecarea lor. În acelaşi timp, restituirea dosarului este eliminată (acest nivel intermediar pe care noul Cod îl statuează ar trebui să prevină intervenţia viciilor de legalitate în elaborarea actului de urmărire penală).
În acest punct, sunt necesare mai multe observaţii. Pe de o parte, intenţiile ambiţioase ale proiectului intră într-o logică autoreferenţială care ar trebui evitată. Astfel, urmărirea penală şi condamnarea infracţiunilor sunt determinate prin lege. Legea incriminează anumite fapte penale şi leagă de ele producerea de efecte juridice, în baza axiomei că producerea lor are consecinţe grave la nivelul interesului public. Cu alte cuvinte, prevenirea şi incriminarea infracţiunilor sunt probleme de interes public. În afara dispoziţiilor legale care consacră aceste valori nu există fapte de gravitatea celor care atrag incidenţa legii penale.
Astfel, infracţiunile prevăzute de legea penală sunt suficient de grave pentru a fi pedepsite şi suficient de periculoase pentru a aduce atingere interesului public. Existenţa unei duble interpretări – a legii prin judecător şi a procurorului – este de fapt un truism, pentru că ea este consacrată şi de actualul sistem – dacă fapta nu are caracteristicile cerute de legea penală, ea nu este pedepsită (sau nu este adusă în faţa instanţei de către procuror).
Mai mult, acelaşi truism poate fi evidenţiat şi în cazul respingerii dosarului – este mutat doar nivelul filtrului judiciar de la instanţa propriu-zisă la cea de cameră preliminară, care execută aceleaşi operaţiuni şi degrevează instanţa propriu-zisă de sarcina lor.
Or, prin acest sistem, problemele de ansamblu nu sunt modificate. Da, tribunalul şi judecătoria nu mai au de-a face cu numeroase sesizări şi nu se mai pronunţă ele însele asupra legalităţii actului de urmărire penală. Dar instanţa de cameră preliminară da. Astfel, este creat un nou filtru judiciar, care dublează instituţiile deja existente şi care preia asupra sa supraaglomerarea care exista anterior.
În condiţiile în care se constată lipsa de personal din instanţe şi deficienţe de pregătire, perspectivele unor noi structuri instituţionale de acest fel nu sunt neapărat pozitive. Pentru că proiectul Codului de procedură penală consacră şi judecătorul de libertăţi (cel care se pronunţă asupra măsurilor de limitare a drepturilor şi libertăţilor individuale, în cazul arestului, interdicţiilor, percheziţiei sau supravegherii tehnice), pe lângă cel de cameră preliminară.
Sunt create astfel două noi filtre judiciare, care ar trebui, în baza criteriilor de eficienţă enunţate de ministru, să scurteze durata procesului, să asigure corectitudinea elaborării actului de urmărire penală şi a măsurilor limitative complementare, pentru a trimite în instanţă dosare ce vor fi rezolvate corect şi rapid. Astfel, dintr-un proces judiciar care era realizat de o singură instanţă (aglomerată şi lipsită de personal), procedura penală va fi realizată de trei tipuri de instanţă bine pregătite şi eficiente.
Nu există în proiectul ministerului nici o garanţie că problemele întâlnite în prezent nu se vor perpetua şi la nivelul noilor structuri (mai ales în condiţiile în care nu există măsuri de politică de personal complementare, elaborate de MJ şi CSM). Practic, cu aceiaşi oameni trebuie să facem de trei ori mai multe lucruri, construind noi instituţii care să aplice segmenţial aceleaşi proceduri.
Aceste încercări de a reformula aceeaşi filozofie penală într-un nou tipar instituţional sunt tipice pentru demersurile legislative în materie judiciară.
O anecdotă spunea că lucrurile bune nu sunt ieftine, cele rapide nu sunt bune, iar cele bune, rapide şi ieftine nu există. Bineînţeles, efortul de perfecţionare a legislaţiei este unul bine-venit, mai ales în faţa unui domeniu atât de spinos cum este cel al procedurii penale.
Cu toate acestea, trebui avut în vedere că triplarea structurilor instituţionale şi efortul administrativ complementar nu suplinesc eficienţa instituţională informală. Legi perfecte nu există (fie şi pentru motivul că într-un proces penal numai una dintre părţi primeşte satisfacţie). Ezitarea între Scylla celerităţii actului de justiţie şi Caribda echităţii lui dă naştere unui efort instituţional considerabil, care trebuie întreprins de corabia fragilă a Justiţiei româneşti. În ansamblu, înainte de confruntarea din strâmtoare, procedura nu s-a schimbat esenţial. Volumul ei este însă unul care poate marca odiseea Codului de procedură penală.
