continuare din numărul precedent
Rusia nu numai că nu a prevenit sau stopat violenţele separatiştilor, dar, mai mult, trupele sale de menţinere a păcii s-au situat pe poziţia uneia dintre părţi, luând parte la agresiune. Consecinţa clară este decăderea din dreptul de forţe neutre de menţinere a păcii pentru ineficienţă şi părtinire.
În ceea ce priveşte trupele regulate ruse, pătrunderea lor şi intrarea pe teritoriul naţional al Georgiei nu aveau nici o bază şi nu pot fi justificate prin necesitatea de a proteja sau restabili forţele sale de menţinere a păcii. Operaţiunile nu au vizat acest lucru, ci invadarea şi atacul pe scară largă la adresa vecinului său, statul suveran Georgia, iar acest lucru decurge din operaţiunile derulate în Abhazia – unde operaţiunile sale sunt nejustificate –, în Marea Neagră şi în portul Poti – de asemenea, în interiorul teritoriului georgian dincolo de zonele separatiste. Din acest punct de vedere, toate acestea sunt circumstanţe agravante pentru Federaţia Rusă.
În fine, din punct de vedere al motivaţiilor acestor acţiuni de către partea rusă, apar câteva modele ce s-au dorit a fi încercate, copiate sau calchiate în cursul acestui război: Kosovo, Orientul Mijlociu, războiul prin intermediari şi jocurile de putere anterioare Războiului Rece. Astfel s-a încercat, în special pentru piaţa internă, culegerea de date, fapte şi acte pentru acreditarea ideii unui genocid în Osetia de Sud, a purificării etnice. În afara faptului că acest gest nu s-a făcut în timp şi cu consultarea comunităţii internaţionale pentru a genera efectele din Kosovo – bazat totuşi pe mai multe rezoluţii ale ONU ce calificau şi condamnau genocidul şi epurarea etnică a albanezilor kosovari – nici măcar perspectiva unui proces la Tribunalul Penal Internaţional de la Haga împotriva lui Mihail Saakashvili ca potenţial criminal de război nu e acceptabilă şi se dovedeşte o forţare a intrării unei realităţi, cu totul alta decât cea prezentată, într-un model.
Apoi, utilizarea dreptului preemptiv în cadrul unui război – definit atât de Israel, cât şi de SUA – prin introducerea unor „zone-tampon” este de asemenea inacceptabilă. În primul rând că nu este vorba despre utilizarea modelului de către un stat suveran care se apără, precum acţiunea statului suveran Israel în propriul său teritoriu, în Cisiordania şi Gaza, ulterior în înălţimile Golan ale Siriei, apoi în sudul Libanului, de unde veneau tiruri şi atacuri asupra populaţiei civile pe teritoriul său. Osetia de Sud şi Abhazia nu sunt teritorii suverane ruse, ci georgiene, iar introducerea unor zone-tampon este inacceptabilă cu excepţia poate, potrivit planului în 6 puncte de încetare a focului, pentru momentul în care se trăgea.
În sfârşit, a existat tentaţia „războiului prin intermediari”. Până la momentul 8 august, practic Rusia considera că separatiştii sud-osetini se luptă cu trupele georgiene, adică „părţile” din conflict. Din păcate însă, se luptau pe teritoriul georgian şi, mai ales, georgienii nu se mişcaseră să schimbe situaţia decât atunci când au pătruns în Georgia trupele regulate ruse, deci când agresiunea asupra Georgiei de către Rusia era calificabilă. Georgia s-a abţinut şi la momentul tirurilor separatiste, şi la momentul intrării în război a „voluntarilor” ruşi din nordul Caucazului, şi chiar în momentul intrării în luptă împotriva lor a trupelor ruse de menţinere a păcii. Nu e vorba că toate aceste agresiuni ale cetăţenilor ruşi cu arma în mână împotriva trupelor şi civililor georgieni cădeau tot în responsabilitatea Rusiei, dar Georgia nu a vrut să fie condamnată după nici o interpretare internaţională sau rusă.
Dacă e să vorbim despre războiul de putere, deja părăsim spaţiul dreptului internaţional şi ne mutăm în realpolitik, în plină perioadă anterioară Războiului Rece. Aici avem de-a face cu poziţionarea şi autoasumarea unei „sfere de influenţă” a Rusiei care, nu-i aşa, avertizase prin vocea şefului de Stat-Major al Armatei ruse, după cum am văzut mai sus, că va interveni militar asupra Georgiei şi Ucrainei dacă ele vor intra în NATO. Nu era cazul, nici unul dintre cele două state nu intrase în Alianţă. Însă Rusia a declanşat un război de poziţionare, preventiv, pentru a-şi apăra sfera de influenţă, respectiv spaţiul în care „dacă intră Alianţa se simte ameninţată din punctul de vedere al securităţii”. Nici această variantă nu ţine, pentru că existau mecanisme de negociere şi lămurire a preocupărilor Rusiei pentru propria securitate, atât în NATO – unde Georgia nu fusese invitată –, cât şi în alte instituţii precum ONU – unde situaţia a fost calificată, dar rezoluţia a fost votată de către Rusia – sau OSCE.
În consecinţă, războiul din Georgia a fost un război tipic de hegemonie. El nu a vizat în mod direct Georgia, ci doar în primă instanţă, scopul fiind descurajarea drumului său către NATO – cu încălcarea principiului liberei alegeri a soluţiei de securitate de către un stat suveran. În fapt, el s-a dorit unul de avertisment asupra întregii lumi şi de mesaj către actualul hegemon-superputere globală din sistem, SUA – prin amploarea trupelor utilizate şi sofisticarea atacului, prin obiectivele pe care şi le-a stabilit – inclusiv schimbarea preşedintelui şi a regimului democratic, alterarea opţiunilor de securitate ale georgienilor şi a orientării lor pro-occidentale, destructurarea militară a Georgiei, distrugerea ei economică, eliminarea unui model democratic şi economic de succes în regiune, care ar fi pus sub semnul întrebării sărăcia şi insecuritatea din republicile nord-caucaziene şi regiunile aferente şi ar fi dat modele republicilor cu tendinţe separatiste din Federaţia Rusă.
Efectele războiului ruso-georgian
Efectele războiului dintre Rusia şi Georgia sunt greu de dezbătut astăzi, când acest război nu este încheiat şi nu avem, la data la care scriem această evaluare, situaţia finală. Totuşi putem spune că se pot întrevedea câteva consecinţe, prin prisma evoluţiilor de astăzi.
Mai întâi, relevant devine „planul de pace” în 6 puncte, propus de Franţa, respectarea sau nerespectarea lui. El a fost realizat în pripă, de necunoscători sau pe picior, şi nu reprezintă în fapt un plan de pace, ci un set de principii pentru încetarea focului şi scoaterea situaţiei de sub tensiune, înaintea intrării în logica de pace. Preşedintele Franţei, în calitatea sa de deţinător al preşedinţiei semestriale a UE, şi-a asumat un mare risc în acest sens. Astfel, riscul ţine de formularea ambiguă şi largă a textului, cu numeroase interpretări. În plus, asumarea planului de pace ca fiind unul „al UE” a fost o supralicitare a rezultatului muncii a trei diplomaţi de la Quai d’Orsay, găsiţi la repezeală de pe acasă pentru a încropi ceva. În fine, evident că riscul pentru prestigiul său vine de la nerespectarea planului în litera şi spiritul lui.
Deja slăbiciunile acestui plan se văd. Câteva puncte erau deja cu probleme de la redactare, în special cele ambigue ce permiteau „menţinerea unor măsuri de securitate” dincolo de teritoriul georgian sau pe teritoriul separatist, absenţa principiului integrităţii teritoriale a statului georgian şi necesitatea unor monitori/forţe internaţionale de pace care să preia ca mecanism verificarea retragerii părţilor rusă şi georgiană pe poziţiile anterioare şi să ajute la separarea părţilor. Mai mult, interpretarea termenilor din acord drept „retragerea trupelor” şi nu „scoaterea trupelor din Georgia” în condiţiile de contradictorialitate aparentă între revenirea la situaţia anterioară conflictului şi „măsuri de securitate” dincolo de teritoriul separatist, în anumite zone-tampon, toate dau naştere unui spaţiu de mişcare cunoscut de interpretări şi malversaţiuni ale diplomaţiei ruse.
E clar că termenul de retragere promis de preşedintele Rusiei nu va fi respectat. Mai mult, militarii din teren vorbesc despre doar „începutul” retragerii care va mai dura 10 zile. Între timp, pe teren, trupele ruse se fortifică şi creează puncte de control necoordonate cu nimeni şi iau în stăpânire porţiuni importante ale teritoriului georgian blocând traficul Est-Vest dintre portul Poti şi oraşul Gori.
E puţin probabil ca trupele ruse să se retragă prea repede. Chiar şi cele în afara celor 500 soldaţi destinaţi „măsurilor suplimentare” de securitate. Pe teren au rămas în continuare voluntari şi paramilitari separatişti care s-au înfruptat şi continuă să se înfrupte din prada de război, după tradiţie. Ei au alungat cetăţenii civili georgieni atât din regiunile separatiste, cât şi din oraşele şi satele aflate tot timpul sub controlul guvernului central, au „măturat” locuitorii pe criterii etnice, ucigând, ameninţând şi furându-i pe cetăţenii georgieni din regiunile separatiste şi din „zonele-tampon” care se extind la 25-40 km şi mai bine în jurul regiunilor separatiste, şi nu la câţiva km – 3 până la 10, cum îşi imagina preşedintele Sarkozy când a validat planul.
Oricum, cel mai grav punct din planul Sakozy este punctul 3, cel ce prevede „măsuri suplimentare de securitate” pe care să le introducă Rusia, adică una dintre părţile din conflict. Aici deja se întrevăd aceste măsuri: prezenţa trupelor ruse sine die în regiunile separatiste şi dincolo de ele, crearea zonelor-tampon nedefinite ca dimensiune, în jurul Abhaziei şi Osetiei de Sud, introducerea armamentului greu în Osetia de Sud şi Abhazia inclusiv a rachetelor cu rază scurtă de acţiune Tochka U, ce pot fi lansate la 110 km, care au fost folosite deja – potrivit oficialilor abhazi – asupra portului Poti, oraşului Gori şi chiar, potrivit unor surse georginene, asupra periferiilor capitalei Tbilisi, care oricum rămâne sub ameninţare. Dacă super-militarizarea regiunilor separatiste, conduse de cetăţeni ruşi, protejaţi de Moscova, dar a căror responsabilitate Federaţia Rusă şi-o declină, este o măsură de securitate, atunci atacurile şi schimburile de focuri cu consecinţe majore în regiune rămân de ordinul certitudinii.
Apoi, admiţând că acest pas va fi făcut şi trupele retrase, e puţin probabil ca şi controlul „zonelor-tampon” să mai fie cedat georgienilor, chiar dacă suveranitatea lor în regiune nu va mai fi sub semnul întrebării. Moscova consideră deja teritoriile separatiste ca alipite Rusiei, iar zonele-tampon şi „reîntoarcerea refugiaţilor” posibilă într-un viitor, dar, cum spuneau oficialii ruşi „nici în Orientul Mijlociu refugiaţii nu s-au întors încă”. Este clar că Moscova utilizează la această oră, printr-o interpretare evident forţată şi o situaţie radical caricaturizată, toate greşelile şi slăbiciunile, eratele şi nuanţările aduse de Occident dreptului internaţional sacrosant care a stat la baza înfiinţării ONU.
Mai grav este faptul că dezbaterea privind interpunerea unor forţe internaţionale de menţinere a păcii între ruşi şi georgieni va fi punctul cel mai dificil şi unica modalitate de a linişti lucrurile pentru o perioadă de timp. Mai mult, navele de război ale Alianţei se îndreaptă deja spre malurile georgiene ale Mării Negre, o fregată spaniolă, una germană şi trei vase ale marinei militare americane. Turcia a simţit nevoia ca în conflict să nu fie implicată în mod direct, dar şi că nu poate invoca Tratatul de la Montreux în aceste momente-cheie. Ea a realizat propria greşeală de la limitarea accesului operaţiunii NATO Active Endeavour din Mediterană în Marea Neagră, dar a primit în schimb sprijin definitiv pentru operaţiunea sub conducerea sa, Black Sea Harmony, acolo unde România, care bloca misiunea statelor riverane, i se alătură drept premiu pentru comportamentul său.
O asemenea prezenţă internaţională – inclusiv europeană şi germană – este menită să descurajeze evoluţiile în largul coastelor georgiene, dar şi, foarte probabil, o nouă tensionare ruso-ucraineană la revenirea navelor de luptă folosite în răboiul georgian în portul Sevastopol din Crimeea. Această măsură vizibilă se adaugă multor altora vizibile şi foarte multor invizibile care au determinat Rusia să oprească ofensiva şi ocuparea Georgiei, precum şi instalarea unui guvern şi preşedinte obedienţi.
La nivelul comunităţii internaţionale, reacţiile au fost directe, clare şi fără echivoc. Astfel, toate statele au calificat principiul integrităţii teritoriale a Georgiei, care a fost aprobat în reuniunea de urgenţă a ţărilor UE (convocată, deşi în august lumea a fost în vacanţă), în timp ce cancelarul Germaniei, Angela Merkel, şi-a permis, în premieră după ieşirea lui Helmuth Kohl din postura de cancelar, să contrazică direct şi fără echivoc un preşedinte rus, pe Dmitri Medvedev, în legătură cu integritatea Georgiei şi cu retragerea trupelor ruse.
NATO a avut două reuniuni de urgenţă, una la nivel de ambasadori şi una la nivelul miniştrilor de Externe ai statelor membre, la 19 august. Această reuniune a stabilit în comunicatul final sprijin umanitar şi de reconstrucţie Georgiei, menţinerea principiilor integrităţii teritoriale, reconfirmarea declaraţiei finale a summitului NATO de la Bucureşti privind intrarea Georgiei şi Ucrainei în NATO, instituirea Comisiei Georgia-NATO pentru acordarea ajutorului de tot felul şi sprijinirea reformelor pentru intrarea în NATO a Georgiei, calificarea conflictului drept război între Rusia şi Georgia, necesitatea înfiinţării şi introducerii forţelor internaţionale de menţinere a păcii între părţile georgiană şi rusă şi a diminuat nivelul de relaţionare, şi a oprit cooperarea militară Rusia-NATO. Doar veto-ul german care a pledat pentru menţinerea unui canal de dialog a făcut să nu fie desfiinţat şi Consiliul Rusia-NATO.
În discuţia vizând desfăşurarea conflictului mai trebuie introduse câteva elemente. Este vorba în primul rând de situaţia internă din Rusia şi implicaţiile războiului asupra sa şi de efectele secundare ale războiului asupra alegerilor electorale din SUA.
S-a vorbit despre diarhia de la Moscova deseori în termenii unei forme de succesiune la putere a lui Putin din poziţia de premier, cu preluarea din atribuţiile preşedintelui. S-a vorbit despre Medvedev ca despre o păpuşă a lui Putin, sau oricum un om slab. S-a mai vorbit despre o coabitare a celor doi, în cel mai bun caz. Totuşi nu este de ignorat nici situaţia grupurilor care-i sprijină pe cei doi.
Militarii ruşi şi ofiţerii din serviciile de intelligence civil – siloviki – nu au fost în mod direct în competiţie niciodată, ci şi-au completat şi susţinut operaţiunile. O anumită frustrare în organismul militar a existat însă întotdeauna. Militarii au fost o ramură subfinanţată, au ratat atât investiţiile în industria militară, cât şi dotarea armatei măcar cu armele pe care le producea, iar armamentul dovedeşte o puternică scădere de calitate, grad crescut de uzură şi apropierea sau depăşirea duratei de viaţă. Mai mult, liderii militari nu au avut accesul colegilor lor la funcţii de prim plan în companiile naţionale ruse şi la resursele de care s-au bucurat siloviki, îmbogăţindu-se evident spre binele patriei Rusia.
În acest context, sosirea lui Medvedev la Preşedinţia rusă a fost privită ca o oportunitate pentru militari, cei care au susţinut în mod specific candidatura şi care au fost răsplătiţi public atât cu salutul noului preşedinte şi prezenţa sa la manifestările militare, cât şi cu suplimentarea vizibilă de fonduri. În acest context, războiul din Georgia – operaţiunea establishmentului militar rus – poate fi lecturat şi drept un spaţiu de manifestare şi revenire în prim plan a Armatei şi, am spune noi, a transferului final de putere dintre Putin şi Medvedev la conducerea Rusiei. Acest lucru nu înseamnă că Putin sau siloviki şi-au pierdut puterea, din contră. Ci doar că forţa, legitimitatea, credibilitatea şi vizibilitatea celor două părţi ale sistemului s-au echilibrat.
Acest lucru nu e nici bun, nici rău. Dar el poate prevesti schimbări structurale în Rusia lui Medvedev şi poate anunţa şi o viitoare posibilă ciocnire între cele două puncte de forţă, dacă Putin va refuza să părăsească scena în viitor, când Medvedev va dori să schimbe premierul şi să definitiveze preluarea completă a puterii. O asemenea alternativă trebuie avută în vedere, pentru că, dacă ciocnirile invizibile ale celor două structuri de forţă se pot ghici, trecerea la confruntarea publică directă poate duce la repetarea puciului din 1991 sau a asaltului Casei Albe în 1993, şi la războiul dintre preşedintele Elţîn şi vicepreşedintele său Aleksandr Ruţkoi şi preşedintele Parlamentului, Ruslan Hazbulatov.
În acest sens, putem să facem o lectură a evenimentelor petrecute de la declanşarea războiului – operaţiune programată, am văzut, de Rusia, cunoscută lui Medvedev şi aproape sigur şi lui Putin. În timp ce Medvedev conducea Consiliul Suprem de Apărare, Putin era „trimis” la Vladikavkaz, să se ocupe de „ajutoarele umanitare” şi sprijinul acordat refugiaţilor. Apoi premierul Vladimir Putin a dispărut cu totul! Unii ar putea interpreta că era necesară eliberarea planului public pentru consacrarea lui Medvedev ca preşedinte. Totuşi dispariţia sa a coincis, în mod ciudat, „cu trecerea peste linia roşie” a acţiunii ruse. Mai mult, ea s-a petrecut cam atunci când comunitatea internaţională, în special SUA, făcea eforturi susţinute pentru a limita şi încheia războiul, majoritatea în plan diplomatic şi, oricum, nepublic, şi cam atunci când Zbignew Brezinski anunţa, ca din greşeală, la un post public, faptul că ar putea fi confiscate fondurile din băncile occidentale ale Rusiei şi oligarhilor săi. Or, e binecunoscut că aceste fonduri se află în afara Rusiei şi că ele alimentează atât averile, cât şi operaţiunile externe ale Rusiei. S-a vorbit chiar despre o hârtiuţă cu numere de conturi trimisă prin fax la Kremlin, pe acea hârtie aflându-se şi numele premierului Vladimir Putin. Şi acesta a dispărut brusc din spaţiul public, în momentul de criză al războiului ruso-georgian.
Un alt element de luat în considerare este calmul cu care SUA au privit, în primele momente, situaţia de criză. Astfel, preşedintele George W. Bush a emis o declaraţie „călduţă” de la Beijing şi a mers mai departe pe stadion, la meciul de volei al fetelor şi la cele de baschet ale băieţilor. Pe teren a rămas Mathew Briza, un diplomat de rang trei în Departamentul de Stat. De altfel, Departamentul de Stat al SUA a înfiinţat o celulă de criză abia luni, 11 august, la trei zile după izbucnirea directă a confruntărilor şi tot atunci au început declaraţiile dure şi dese ale preşedintelui Bush şi secretarului de Stat Condoleezza Rice. Atunci fusese deja depăşită „linia roşie”.
Deci şi SUA au avut un start dificil în reacţiile faţă de agresiunea rusă asupra Georgiei. Întâmplător sau nu, ca efect secundar al războiului, senatorul McCain a reuşit să treacă de la nivelul de 7 puncte în spatele contracandidatului său Barack Obama la avansul de 5 puncte procentuale în faţă. În plus, în aceeaşi perioadă, portavioanele americane se aflau în largul Golfului Persic, vorbindu-se de o posibilă operaţiune de embargo asupra Iranului, operaţiune la care, evident, era necesară susţinerea Rusiei în Consiliul de Securitate. Speculaţii sau nu, aceste fapte disparate nu pot fi ignorate în evaluarea completă a situaţiei şi a semnificaţiilor acesteia.
Cert este că Rusia a înregistrat costuri enorme în urma acestui război pe care, nu-i aşa, l-a câştigat. Mai întâi, la nivel financiar, războiul costă enorm şi afectează situaţia financiară şi lichidităţile Rusiei. Apoi dovada de forţă cu utilizarea trupelor speciale este mult mai costisitoare decât o replică uzuală a trupelor regulate. Mai mult, în urma operaţiunii, s-au retras într-o singură zi 7 miliarde de euro de pe piaţa rusă de capital, fără a vorbi despre alte investiţii lichidate, amânate sau retrase. Apoi la nivel informaţional, în afara pieţei interne media din Rusia, Georgia a câştigat războiul, iar Rusia a fost declarată vinovată de agresiune militară. În fine, Rusia a pierdut enorm la nivel de credibilitate, prestigiu, autoritate şi putere simbolică. Ea nu a fost sprijinită pe plan internaţional decît de Cuba – ritualic – şi abia târziu, după articolul lui Andrei Ilarionov, fostul consilier al lui Putin, care remarca această lipsă de sprijin, a apărut şi Venezuela – care de fapt avea o problemă cu preşedintele american George W. Bush –, precum şi un număr de state din CSI, dar foarte nuanţat. De reţinut că în aceeaşi perioadă, încrederea în Federaţia Rusă a scăzut cu procente între 4 şi 14% în statele CSI. Se dovedeşte astăzi că puterea armată brută şi teama nu ţin loc de prestigiu sau atracţie şi creează mediul de respingere al violenţei şi agresivităţii puterii brute.
