Ipocrizia este un viciu privilegiat, care astupa cu mâna ei, gura tuturor, şi se bucură în pace de o impunitate suverană spunea în „Bolnavul Închipuit” Moliere. Ipocrizia a devenit practic modelul funcţional al corectitudinii politice şi implicit prin aceasta a dmonstrat că dorinţa umanistă de a face politică fără ipocrizie era ea însăşi o ipocrizie. De aceea ar fi bine ca din când în când să discutăm despre ipocriziile din spatele politicii şi să ne înfiorăm de faptul că şi aceasta discuţie nu poate fi decât ipocrită, măcar pentru faptul că orice discuţie despre politică şi act politic are o doză de subiectivitate, oricât de redusă.
Aş pleca de la ipocrizia cuvântului solidaritate, unul dintre cuvintele cele mai ideologice ale momentului şi nu numai. Solidaritatea este cântată, este cerută este dorită este împărtăşită pe scurt solidaritatea este impusă de structurile de partid şi de stat, de televiziuni şi în final de însuşi Preşedintele Băsescu. Premierul Boc iese în prime time şi ne vorbeşte de solidaritatea necesară a pensionarilor cu bugetarii, a muncitorilor cu patronii, a satului cu oraşul şi a cuţitului cu găina. Ni se încântă privire cu perspectiva unei solidarităţi minunate între toţi românii care strâng din dinţi cu tărie pentru a trece de criză bucurându-se în sinea lor că în 2030 vor creşte salariile, pensiile şi România va semăna cu Suedia (la climă). Dar cu spaimă constatăm că nu toţi românii sunt solidari, mai sunt şi unii care în aceste momente dificile nu înţeleg acest sentiment. Nu vor să intre în marea horă a solidarităţii, vor să aibă acum mai mulţi bani, nu în 2030. Nu cred că Preşedintele Băsescu este bine intenţionat cu democraţia, că Preimerul Boc şi Guvernul său ştiu cum se iese din criză, iar PDL este un partid cinstit. Pur şi simplu aceşti oameni – este adevărat că doar o minoritate de 49,76% dintre cetăţenii României – vor să fie solidari împotriva solidarităţii sau chiar să nu fie solidari cu nimeni. Şi de ce ar fi?
Ce înseamnă solidaritatea? Foarte ciudat, dar DEX pare ambiguu „Faptul de a fi solidar (cu cineva sau ceva); sentiment care îi determină pe oameni să-şi acorde ajutor reciproc” din fr Solidarite.”. Din această perspectivă solidaritatea nu este ceva obiectiv, este un sentiment – care poate apare sau nu, îl poţi genera sau nu – iar un sentiment nu se bazează pe raţiune. Şi aici apare ipocrizia ideologică a puterii, care îţi spune că ar fi bine să asumi o atitudine iraţională în mod voluntar, adică raţional. Adică mai clar şi mai puţin ipocrit Puterea din România – deşi termenul este folosit pe scară largă şi de membri marcanţi ai Opoziţiei – îţi spune să faci pe prostul dacă nu eşti prost, iar dacă eşti să rămâi aşa. Solidaritatea înseamnă să suferi singur sau cu familia într-o mare alţi oameni care suferă singuri sau cu familia în speranţa că din suferinţa comună vă va scoate altcineva care nu se ocupă decât cu asta.
Pentru că asta ar rezulta din declaraţia că Guvernul are normă să disponibilizeze 141 000 de bugetari pentru a fi solidar cu sutele de mii de şomeri din domeniul privat. Acet model corporatist – de altfel stupid şi nedemostrat încă– că economia privată este mai competitivă decât cea de stat pare a sta la baza acestui demers ideologic al solidarităţii.
Dacă într-adevăr Guvernul ar fi dorit să obţină suportul – şi deci şi solidaritatea societăţii – pentru măsurile dure pe care ar fi trebuit sau trebuie să le ia ar fi trebuit să se desprindă de clientela politică PDL şi nu să încerce în disperare să politizeze funcţia publică pentru aceasta.
Aş da un exemplu, în spiritul teoriei alegerii raţionale. Să ne imaginăm că un şofer de Rolls Royce ar rămâne înţepenit într-o baltă de noroi – lucur perfect imaginabil în Românai rurală. Sunt trei posibilităţi: va cere ajutorul celor ce se află în apropiere şi aceştia sunt deacor să îi ofere sprijinul necondiţionat, în final plecând cu toţii. A doua posibilitate este ca ajutorul să fie condiţionat, şoferul plătind în bani sau în natură urnirea maşinii. Iar a treia posibilitate este ca nimeni să nu ofere ajutor şi maşina să rămână ăn drum pe o perioadă nedeterminată. Practic din exemplul anterior observăm că solidaritatea reală s-a manifestat doar în primul caz. Şi aşa, credem noi s-a întâmplat şi cu societatea românească.
În primii ani după revoluţie societatea a acceptat să se sacrifice în speranţa că Puterea politică o va include şi pea în planul său de dezvoltare. Nu s-a întâmplat aşa, şi grupuri tot mai mari din societate au oferit sprijin politic cerând în schimb garanţii economice directe – adică doar o parte din societate a devenit beneficiară a măsurilor puterii, deşi pentru a urni ţara au plătit toţi cetăţenii. Iar când grupul beneficarilor s-a îngustat şi a devenit extrem de vizibil, nimeni nu a mai fost interesat să participe la efortul coelctiv, lăsându-se toată acţiunea pe seama şoferilor de Rolls Royce. Cât maşina a funcţionat, beneficiarii au privit pe geam la o societate tot mai dispersată şi mai inactivă civic şi politic. Dar când maşina s-a înpotmolit apelul la solidaritate a devenit noul slogan politico-ideologic.
Toate partidele au fost pe rând beneficiarele puterii, acuzându-le ipocrit pe celelate de malversaţiuni, dorind însă doar să devină ele beneficiarele singulare ale puterii. Acum PDL deţine cheile unei maşini blocate şi face apel la solidaritate, deşi probabil, intuieşte că nimeni nu mai este dispus să acorde credit oricărei puteri politice bazate pe interese de grup restrâns. Şi, neştiind cum să atragă cetăţenii încă odată la urnirea maşinii îi acuză pe foştii şoferi că au stricat maşina cânde au fost posesorii ei. Astfel, Preşedintele Traian Băsescu care critică permanent pe toată lumea nu se face decât exponentul puterii şi a celor care beneficiază de ea, fără să dea nici oşansă unei schimbări reale a relaţiilor sociale din România. Iar ipocrizia lui Traian Băsescu este incredibilă chiar în raport cu PDL. Desigur că o critică la adresa unui guvern complet incapabil aduce susţinere, doar că această critică în cazul lui Traian Băsescu este complet ipocrită şi ticăloasă. Cine au fost cei care au muncit în campanie pentru a-l susţine pe el? Cine i-a organizat inutilul referendum? Cine nu a făcut nici o reformă timp de un an pentru a nu enerva electoratul? Cine a încălcat cele mai elementare norme ale democraţiei pentru a-l mulţumi permanent pe EL?
Desigur, că la rândul său Traian Băsescu a siluit Constituţia pentru a-l menţine pe Emil Boc la palatul Victoria, că a fost locomotiva partidului, dar şi acesta a făcut orice pentru a-l servi susţinând cele mai incredibile prostii doar pentru că le spusese Băsescu. Este clar că PDL şi Băsescu sunt practic interşanjabili, Preşedintele Băsescu este produsul PDL iar PDL de astăzi este un produs al lui Traian Băsescu. Populismul urât, mitocănia ridicată la grad de civilizaţie, incompetenţa funcţional guvernamentală a acestui partid este generat de modelul lui Traian Băsescu. Cum poţi să critici un partid că îşi pune proprii acoliţi în funcţii publice, când tu ţi-ai trimis propria fiică în Parlamentul European pe spatele şi spezele acestui partid. Aceasta este definiţia completă a ipocriziei, ar putea fi pusă direct în dicţionar.
Vedem deci, că nici măcar în sânul structurii Puterii nu există o solidaritate perfectă, din contră principiile dialectice ale puterii îi forţează pe actori să intre în coliziune tot mai puternică. Căci anihilând practic celelalte partide politice spaţiul de manevră s-a îngustat incredibil, iar greaua moştenire îi revine în întregime. De aici probabil şi mica şopârlă cu pragul electoral de 10%. Bazându-se tocmai pe simplul principiu al lui „divide et impera” Traian Băsescu a dorit să vadă cum mai reacţionează partidele – altele decât PDL – la glumele sale. Şi a remarcat că, din fericire pentru domnia sa, nimic nu s-a schimbat. Proverbul cum că un nebun aruncă o piatră în apă şi zece îneţelepţi se aruncă după ea se susţine întru-totul în politica românească. Nu a fost nevoie decât de câteva volute verbale legate de un prag de 10% si de două partide pe scena politică pentru ca Opoziţia şi o parte din Putere să intre în vrie. Nici n-a cântat bine Băsescu de trei ori – de fapt a făcut-o doar o dată – că PSD, ca si Petru, s-a dezis de PNL, PNL s-a dezis de Opoziţie şi s-a uitat lung înspre guvernare, UDMR s-a înfiorat la gândul unei posibile dispariţii, iar aşa-zişii independenţi s-au mai gândit probabil încă o dată dacă să îşi mai facă partid sau să treacă in corpore la PDL.
Această mică povestioară ne arată însă ipocrizia partitocraţiei din România, de fapt toate partidele se confruntă cu spectrul PNŢ-CD precum Hamlet cu stafia propriului tată. Nu avem partide curate, nu avem politicieni curajoşi şi nici activişti dezinteresaţi – scopul tuturor este de a ajunge la putere pentru ei şi pentru clientela politică, chiar dacă pentru asta sunt în stare să distrugă chiar principiile democratice pe care aparent s-au clădit puterea şi averea lor. Mai mult asta spune că de fapt nu avem partide democratice – nici măcare UDMR – ci o colecţie de partide totalitare (un fel de PCR multiplicat prin idiosincrazii personale sau etnice) care au ca scop să domnească autoritar peste societatea românească în curs de dezagregare. De aici şi ipocrizia fără seamăn a partidelor de a se acuza reciproc de corupţie în condiţiile în care PSD, PDL sau PNL sunt interşanjabile ca modalitate de guvernare şi corupere a administraţiei publice, iar UDMR rămâne permanent egal cu el însuşi, ca partid de guvernare doar pentru o enclavă etnică din două judeţe şi jumătate.
Ar fi ipocrit să spunem că doar clasa politică a distrus mitul solidarităţii, deşi incontenstabil ei îi revine cea mai mare vină. Dar nici sindicatele şi nici o mare parte din societatea civilă sau media nu au fost străine de ipocrizia politică, pactizând din motive personale sau de grup cu beneficiarii sistemului. Ideologia supravieţuirii din perioada comunistă şi boicotarea ideii de revoluţie au generat în România o cultură a cinismului şi a neîncrederii funciare în autorităţi. Iar modalitatea în care acestea au performat în societate acceptând şi promovând corupţia şi ierarhiile clientelare au dus la paroxism această cultură a cinismului bazat pe sloganuri gen scapă cine poate, ca la noi la nimeni, decât să plângă mama mai bine să plângă mă-ta etc. Ori o cultură cinică nu poate genera spirit de solidaritate ci numai o incredibilă fugă de răspunderi colective.
Puţini poate îşi mai amintesc faptul că pe vremea crizei finaciare din 1997 din Coreea de Sud, cetăţenii – într-un incredibil spirit de solidaritate naţională – şi-au împrumutat statul cu propriile obiecte de aur pentru a-şi păstra moneda puternică şi pentru a salva ţara de faliment. Ei au înţeles că şi un stat aproape libertar precum Coreea de Sud îşi va proteja toţi cetăţenii de criză sprijinind indirect companiile motrice ale economiei coreene. Şi în ciuda cazurilor de corupţie a puterii – terminate, însă, toate cu procese răsunătoare şi cu inclusiv demisii sau sinucideri de preşedinţi sau prim miniştri, cum a fost cazul lui Ro Tae Woo – au mai dat încă odată semn că au încreder în statul lor.
Ar fi oare cetăţenii României încredinţaţi că statul lor le merită încrederea? Ar crede că donaţiile lor benevole nu vor fi furate în favoarea vreunui grup de interese politice iar lor li se va mai cere încă odată să dea dovadă de solidaritate? Ipocrit aş răspunde că da.
Andrei ŢĂRANU
