Deşi irakienii au reuşit să-şi aleagă un parlament şi un guvern, ce-i drept fără participarea sunniţilor, violenţa continuă să facă numeroase victime, atât în rândul militarilor, dar mai ales în rândul civililor. Majoritatea atacurilor au loc în triunghiul sunnit, o dovadă în plus că la originea celor mai multe atentate se află rebelii care fac parte din aşa-numita mişcare de insurgenţă. De ce planează semne de întrebare asupra insurgenţei antiamericane din Irak? În primul rând pentru că nimeni nu ştie exact cine face parte din această mişcare sau dacă putem vorbi despre o mişcare organizată de rezistenţă armată.
Teroare fără frontiere
Unele indicii arată că mulţi rebeli sunt sunniţi, foşti membri ai armatei sau ai forţelor de securitate irakiene din perioada regimului Baath. Este firesc, concediaţi imediat după război de precipitatul Paul Bremmer, aceşti militari s-au regăsit imediat în mişcarea de rezistenţă antiamericană. Pe de altă parte, sunniţii, favorizaţi în perioada regimului Baath, deşi reprezintă o minoritate în Irak, au pierdut puterea şi se văd dominaţi acum de şiiţi şi kurzi, adică exact de cei pe care i-au oprimat multă vreme. Au pierdut şi influenţa economică: marile rezerve de petrol se găsesc în regiunile unde populaţia majoritară o reprezintă şiiţii şi kurzii. În triunghiul sunnit – Ramadi, Mossul, Bagdad- – nu există decât deşert.
Dar insurgenţa antiamericană nu este o mişcare limitată la irakieni. Mii de arabi şi nu numai, musulmani din toată lumea, au venit în Irak pentru a lupta împotriva americanilor. A fost o reacţie biologică, dar şi una politică: ei au răspuns chemării unor lideri radicali de tipul lui Osama bin Laden, Abu Musab al Zarqawi sau a unor lideri religioşi radical antiamericani. Nimeni nu ştie câţi luptători au venit în Irak, câţi au murit şi mai ales câţi mai sunt acum. Noile autorităţi irakiene şi Statele Unite au arătat cu degetul spre Siria şi Iran, ţări care ar fi lăsat liber fluxul de terorişti către Irak. Dovezi în sprijinul acestor acuzaţii nu există, cel puţin oficial, dar este indiscutabil că frontiera siriano-irakiană, cel puţin, a fost extrem de permeabilă. Devine inevitabilă întrebarea: dacă sirienii nu au securizat frontiera, de ce nu au făcut-o trupele coaliţiei? Ofensiva americană din ultimele zile ale lunii mai, în apropierea frontierei siriene, demonstrează că, în sfârşit, Statele Unite au înţeles că trebuie să facă ceva acolo.
Tot frontierele permeabile sunt un răspuns şi pentru întrebarea “De unde au rebelii armament?”. Dar nu singurul. Chiar înainte de războiul din 2003, guvernul condus de Saddam Hussein a distribuit cantităţi importante de armament de infanterie populaţiei, în special membrilor partidului Baath şi ai diverselor organizaţii de front. Acest armament a rămas prin pivniţele irakienilor şi poate fi achiziţionat din sukh la preţuri modice.
Semne de întrebare sunt legate şi de scopul real al teroriştilor. Indiscutabil, mulţi rebeli sunt naţionalişti sau islamişti prfund antioccidentali. Atunci de ce majoritatea ţintelor sunt civili irakieni? Un bilanţ recent arată că, de la sfârşitul oficial al războiului, au murit 1638 de militari americani, 83 britanici şi 87 din alte state ale coaliţiei multinaţionale. Victimele civile irakiene sunt cu mult mai numeroase, iar atentatele din ultimele săptămâni au vizat mai ales zonele de aglomeraţie urbană: intersecţii circulate, pieţe, restaurante. Care este atunci obiectivul insurgenţei: instaurarea unei terori generalizate sau alungarea “ocupantului”, contestarea noilor autorităţi sau anarhia? Mai mult, spre deosebire de cazuri similare din istorie, mişcarea de insurgenţă irakiană nu a formulat nici o platformă politică, nu a oferit nici o alternativă la modelul de democraţie occidentală promovat de Statele Unite.
Şi atunci cui foloseşte escaladarea violenţei din Irak?
Există o problemă siriană?
Dacă ţinem cont de acuzaţiile din ce în ce mai puternice pe care Statele Unite le aduc Damascului, răspunsul este “da”. Indiscutabil, în ultimii trei ani Washingtonul a exercitat presiuni din ce în ce mai mari asupra Siriei pentru a o sili să adopte o altă politică externă. Recent, Damascul a anunţat că rupe orice cooperare militară şi la nivel informativ cu Statele Unite din cauza acuzaţiilor “nedrepte” ce i se aduc. Ambasadorul Siriei la Washington, Imad Mustafa, a declarat că ţara sa a furnizat Statelor Unite informaţii importante despre reţeaua Al Qaeda, informaţii care au contribuit la evitarea a două atacuri importante împotriva intereselor americane.
Pe de altă parte, Pentagonul şi Departamentul de Stat au anunţat că nu a fost vorba până acum de o cooperare consistentă, ba chiar dimpotrivă. Purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat, Richard Boucher, a precizat că Siria nu şi-a atins obiectivul de a bloca sprijinul pentru insurgenţii din Irak sau pentru grupările care se opun procesului de pace în Orientul Mijlociu. Statele Unite mai reproşează Siriei că nu şi-a retras agenţii de informaţii şi reţelele din Liban, iar un oficial de rang înalt de la Departamentul de Stat a declarat că Statele Unite nu mai consideră suficientă retragerea militară din Liban deoarece Siria nu a cooperat în alte domenii.
Schimbul de replici nu face altceva decât să confirme că, în contextul regional, Siria este o problemă pentru Statele Unite. Tot anul acesta, Siria a comandat în Rusia sisteme moderne de armament. O analiză minimă a notei de comandă demonstrează că Damascul ia în calcul o posibilă confruntare cu Statele Unite. Retragerea siriană din Liban, după decenii de ocupaţie militară, este un alt semnal, de această dată diplomatic, că Siria a înţeles indicaţiile Washingtonului şi că se conformează, cel puţin parţial.
Va deveni Siria o nouă zonă fierbinte pe harta geopolitică a Orientului Mijlociu? Cred că întrebarea nu este “dacă”, ci mai degrabă “când”. Aşa cum este cazul Iranului, dornic să ducă la bun sfârşit un program nuclear în ciuda opoziţiei comunităţii internaţionale. Nu este însă obligatoriu să asistăm la un nou scenariu de tip Irak, dar nici nu sunt credibile posibile scenarii “portocalii” la Damasc sau Teheran. Evenimentele din Irak sunt importante şi din această perspectivă. Un eşec american în Irak îndepărtează problemele pentru Siria şi Iran. Un succes american ar schimba radical raportul de forţe în zonă, iar dosarele sirian şi iranian, deja pe mesele analiştilor de la Pentagon, ar ajunge şi la Consiliul de Securitate al ONU. După acest moment ar mai ramâne o singură întrebare: unde sunt desfăşurate portavioanele americane?
Publicat în : Politica externa de la numărul 26
