Unul dintre cele mai negre scenarii privind Irakul postbelic a devenit realitate: şiiţii, care alcătuiesc majoritatea populaţiei irakiene, au declanşat o puternică revoltă împotriva armatei americane la Najaf, Kut, Basra şi chiar la Bagdad-. Practic, întreaga zonă unde şiiţii sunt dominanţi s-a inflamat. Reacţia americanilor a fost pe cât de dură, pe atât de disproporţionată: au decis atacarea oraşului sfânt al şiiţilor, Najaf. Luptele se dau chiar în jurul moscheii unde se află mormântul imamului Ali, iar situaţia este pe muchie de cuţit. Dacă moscheea va fi desacralizată sau avariată în urma luptelor, reacţia şiiţilor din Irak şi din lumea întreagă va fi greu de controlat.
Locul: moscheea imamului Ali – dimensiunea religioasă a revoltei
Dimensiunea religioasă unică a oraşului Najafizvorăşte din evenimentele care au avut loc în vremurile de aur ale Islamului şi care au fost legate de competiţia pentru moştenirea Profetului: funcţia de comandă politică, militară şi religioasă a lumii arabe. Pe scurt, Mohamed este urmat de socrul său, Abu Bakîr. După o conducere scurtă, acesta îl desemnează pe Umar ibn al Khattab drept succesor. Umar este acceptat de majoritatea adepţilor Islamului, cu excepţia unei mici facţiuni care îl susţinea pe Ali, vărul şi ginerele Profetului. Umar, însă, se impune şi conduce lumea arabă timp de zece ani, perioadă în care consolidează puterea Islamului şi instituţiile politice, în special califatul, termen care se traduce prin “adjunctul”. Umar este asasinat de un sclav creştin. El apucă însă să ceară unui grup de şase învăţaţi – shura – să desemneze un succesor. Shura îl alege, din nou în dauna lui Ali, pe Uthman, membru al clanului Ummaya din Mecca.
Uthman este şi el asasinat, dar de această dată chiar de un grup de arabi, o formaţiune de şoc care a venit din Egipt la Medina pentru a-şi pleda cauza în faţa califului. La 17 iunie 656 ei iau cu asalt palatul lui Uthman şi reuşesc să-l rănească mortal. Războiul civil care a urmat a fost punctul de cotitură al lumii islamice şi s-a încheiat cu instalarea lui Ali în funcţia de calif.
Prin calităţile sale şi prin respectul obţinut nu ca soţ al fiicei Profetului – Fatima -, ci prin activitatea ca apropiat al întemeietorului Islamului, Ali cucereşte simpatia lumii musulmane. Mulţi vedeau în el şansa regăsirii mesajului originar, pervertit de conducerea califilor precedenţi. Adepţii săi devin cunoscuţi ca “partidul lui Ali” – shi’ atu Ali, apoi mai simplu: şiiţi. Ali este ucis, însă, de un asasin plătit, emisar trimis de o sectă islamică radicală, cea a kharaziţilor.
Uciderea celui de-al patrulea calif redeschide lupta pentru succesiune. Cel mai puternic candidat devine Mu’awiya ibn Ani Sufyan, guvernatorul Siriei, membru al clanului Omeyad din Mecca şi văr al califului Uthman. Hassan, fiul lui Ali, acceptă supremaţia lui Mu’awiya şi cedează conducerea. Adepţii lui Ali nu acceptă, însă, instituirea conducerii califilor Omeiazi. O nouă rebeliune are loc în 680, când un alt fiu al imamului Ali, Hussein, declanşează campania de recâştigare a puterii, campanie care ia sfârşit în urma marii bătălii de la Karbala, oraş situat la câteva zeci de kilometri de Najaf. Armata omeiazilor ucide toţi şiiţii cu excepţia unui copil de 11 ani, Ali, lăsat în viaţă pentru a relata masacrul. Drama de la Karbala a devenit punctul de reper al calendarului religios al şiiţilor: ziua a zecea a lunii Muharram. Uciderea lui Hussein este comemorată în fiecare an de şiiţi, oriunde s-ar afla, dar cei mai mulţi ar face orice pentru a ajunge la Karbala şi mai ales la Najaf, acolo unde se află mormântul lui Ali.
Omul: Moqtada al-Sadr – dimensiunea politică a revoltei
O dată cu uciderea lui Hussein, pentru şiiţi califul rămâne liderul politic dar îşi pierde funcţia religioasă. Ia naştere mistica şiită: imamul nu mai este în această lume, este unul ascuns, iar în vremurile de aur va reveni pentru a reinstaura adevărul originar. Această simbolistică este folosită de Moqtada al-Sadr şi a sa “Armată a lui Mahdi”.
De o vârstă incertă, undeva în jur de 30 de ani, Moqtada provine dintr-o respectată familie şiită. Printr-o retorică agresivă şi o înclinaţie evidentă spre utilizarea armelor în vederea atingerii scopurilor politice, Moqtada a devenit foarte repede liderul facţiunii radicale a şiiţilor. Nu este o facţiune puternică prin mijloace financiare sau influenţă politică, dar reprezintă grosul populaţiei şiite.
Nu lipsit de importanţă este faptul că ei sunt cei mai săraci oameni din Irak. La Bagdad-, de exemplu, revolta nu are loc în cartierul Kharada, cartierul negustorilor şiiţi bogaţi, ci în City-, locul mizeriei şi al neputinţei. Un loc al violenţei chiar şi în perioada lui Saddam Hussein.
Deşi nu este lider religios, Moqtada emite fatwa, decrete religioase, un lucru extrem de surprinzător. În timpuri normale, decretele lui Moqtada nu ar fi luate în seamă. Acum, în vremuri de război, ele sunt acceptate ca suport ideologic al luptei împotriva armatei de ocupaţie. Sunt acceptate şi pentru că unii dintre liderii şiiţi din Iran şi-au exprimat public sprijinul pentru Moqtada, ba, mai mult, i-au oferit şi o anumită dimensiune religioasă. Tocmai pentru acest motiv Moqtada a fost acuzat că este agentul serviciilor de informaţii iraniene.
În spatele tânărului rebel se profilează umbra liderului spiritual acceptat de întreaga comunitate şiită: marele ayatolah Ali al Sistani. Devenit instanţa supremă în materie de probleme religioase şi politice după asasinarea ayatolahului al Khoei, anul trecut, Ali al Sistani a fost el însuşi acuzat că face jocurile Iranului. Cu numai o zi înainte de declanşarea revoltei, al Sistani a plecat de urgenţă la Londra, oficial pentru o intervenţie medicală imperativă. Aparent, această intervenţie a reuşit pentru că, după numai nouă zile de spitalizare, ayatolahul şi-a anunţat revenirea la Najaf. Este un semnal că se fac eforturi pentru stabilizarea situaţiei, dar poate fi şi semnalul că revolta lui Moqtada şi-a atins limitele.
O intervenţie de ultim moment au avut şi liderii irakieni reuniţi într-o adevărată Adunare Constituantă. Ei au trimis la Najaf o misiune de negociere care are un mesaj simplu pentru Moqtada: părăseşte oraşul Najaf sau vei muri! În secundar, Hussein al-Sadr, o rudă îndepărtată a liderului rebel, dar un rival politic, i-a propus acestuia să renunţe la lupta armată, să depună armele şi să-şi transforme miliţia într-un partid politic.
Revolta Armatei lui Mahdi afectează multe interese: împiedică constituirea Consiliului Irakian de Guvernare, împiedică exporturile de petrol, antrenează armata americană într-o operaţiune costisitoare în vieţi omeneşti, stimulează războiul de gherilă împotriva americanilor şi în alte zone decât cea şiită, bunăoară în triunghiul sunnit. Poate nu întâmplător, toate aceste efecte ale revoltei conduse de Moqtada sunt benefice Iranului.
Timpul: vara anului 2004 – dimensiunea strategică a revoltei
Moqtada nu este la prima tentativăde declanşare a unei revolte a şiiţilor. În primăvară a avut loc o încercare similară. De această dată, momentul nu este ales întâmplător şi urmăreşte obiective interne şi externe. Prima ţintă este stabilitatea internă a Irakului. Constituirea Consiliului de Guvernare ar marca intrarea într-o fază de construcţie politică a noului regim irakian, care s-ar putea finaliza cu alegerile de anul viitor. Obosiţi de războaie şi embargou, irakienii ar putea deveni mai puţin tentaţi să se opună noii realităţi politice.
A doua ţintă este America. Statele Unite menţin în Irak 140.000 de militari şi echipamente considerabile, cheltuiesc fonduri pentru o fază post-conflict mai sângeroasă decât războiul. Silirea retragerii americane sau atragerea militarilor Statelor Unite în operaţiuni de mare anvergură evită îndreptarea atenţiei spre Iranul vecin. Teheranul a devenit în ultima vreme ţinta criticilor dure lansate de Casa Albă, semnal că Washingtonul şi-ar putea stabili ca nou obiectiv “rezolvarea” unui alt membru al “axei răului”.
În fine, al treilea obiectiv este coalizarea şiiţilor din lumea întreagă şi, de ce nu, a musulmanilor, într-un război care, de această dată, nu ar mai fi al Occidentului împotriva terorismului, ci al Islamului împotriva “cruciaţilor şi evreilor”. O viziune apocaliptică a luptei religioase care ar readuce în discuţie “vârsta de aur” încheiată cu asasinarea lui Ali şi uciderea lui Hussein în marea bătălie de la Karbala. O viziune mistică agitată de aparent naivul Moqtada al-Sadr pentru atingerea unor scopuri politice mult mai pragmatice.
