Islamismul este religia care numără peste un miliard de adepţi, o credinţă în plin avânt, mai ales în Africa, dar şi în alte părţi ale lumii. Departe de a fi stânjeniţi de faptul că islamismul este din punct de vedere temporal ultima din religiile monoteiste majore din Orientul Mijlociu, musulmanii consideră că religia lor le îmbunătăţeşte pe cele anterioare.
Aşa cum spun ei, iudaismul şi creştinismul sunt doar versiuni imperfecte ale islamismului, care este religia finală, perfectă, a divinităţii.
Ceea ce a contribuit la această încredere interioară a fost amintirea realizărilor extraordinare obţinute în primele şase secole (VII-XIII d.Hr.) de existenţă ale islamismului. Cultura sa era foarte avansată, rata de alfabetizare era ridicată, erau sponsorizate cele mai avansate cercetări tehnice şi ştiinţifice, şi se strângeau armate care de regulă câştigau războaiele. Acest model al succesului a fost evident încă de la început: în anul 622 profetul Mohamed a fugit din Mecca, refugiat, doar pentru a se întoarce 8 ani mai târziu în postura de conducător al oraşului. Încă din anul 715, cuceritorii musulmani formaseră un imperiu care se întindea din Spania, în vest, până în India în est. A fi musulman însemna a fi membru al unei civilizaţii câştigătoare. Deloc surprinzător, musulmanii au ajuns să privească legătura dintre credinţa lor şi succesul în treburile lumeşti ca fiind de la sine înţeleasă, să fie convinşi că sunt aleşii lui Dumnezeu atât în problemele spirituale, cât şi în cele laice.
Şi totuşi, pe câmpul de luptă al epocii moderne, victoriile şi prosperitatea au lipsit aproape cu desăvârşire. Începând cu secolul al XIII-lea, atrofia islamismului şi progresul creştinismului au devenit evidente. Dar, pentru cinci sute de ani, musulmanii au rămas indiferenţi la evenimentele extraordinare care aveau loc la nord de propriul imperiu. Ibn Khaldun, faimosul intelectual musulman, nota în anul 1400 despre Europa: “Aud că se întâmplă multe lucruri pe acele meleaguri, dar numai Dumnezeu ştie cu adevărat ce sunt ele!”
O astfel de ignorare voită i-a făcut pe musulmani vulnerabili, atunci când nu au mai putut rămâne indiferenţi la ceea ce se întâmpla în jurul lor. Probabil cel mai dramatic eveniment a fost cel din iulie 1798, când Napoleon Bonaparte ajungea în Egipt – centrul lumii musulmane – şi îl cucerea cu o uşurinţă uluitoare. Alte atacuri au urmat după aceea mai mult de un secol, şi, nu mult după, majoritatea musulmanilor trăiau deja sub legea europeană. Pe măsură ce puterea şi influenţa lor scădea, nedumerirea se instala în rândul musulmanilor. Ce se întâmpla? De ce îşi întorsese Dumnezeu faţa de la ei?
Trauma islamului modern rezultă din acest contrast acut dintre succesele medievale şi eşecurile mai recente. Pur şi simplu, musulmanii nu-şi puteau explica ce se întâmplase. Iar trecerea timpului nu a făcut lucrurile mai uşoare, pentru că aceleaşi circumstanţe nefavorabile persistă şi azi. Orice criteriu am folosi, musulmanii ajung în coada clasamentului – fie în privinţa puterii militare, a stabilităţii politice, a dezvoltării economice, a corupţiei, a drepturilor omului, a sănătăţii, a longevităţii sau alfabetizării. Fostul vicepremier al Malaysiei Anwar Ibrahim estima în “Renaşterea asiatică” (1997) că, dacă musulmanii reprezintă astăzi doar o cincime din totalul populaţiei globale, asta înseamnă că mai mult de jumătate din cei 1,2 miliarde de oameni trăiesc în cea mai cruntă sărăcie. Există, aşadar, o conştientizare aproape generalizată a slăbirii lumii islamice de astăzi.
În căutarea unei explicaţii pentru această stare de lucruri, musulmanii au conceput trei răspunsuri politice pentru modernitate – secularism, reformism şi islamism. Prima dintre acestea susţine că musulmanii nu pot avansa decât prin emulaţia Occidentului. Ei recunosc că islamul este o moştenire valoroasă şi apreciată, dar dimensiunea sa publică trebuie abandonată. În particular, legea sfântă a islamului (numită shari’a) – care guvernează probleme ca sistemul judiciar, modul în care statele musulmane se implică în războaie şi natura interacţiunilor sociale dintre bărbaţi şi femei – trebuie abandonată în totalitate. Principalul stat musulman secular este Turcia, unde Kemal Atatürk, în anii 1923-1938, a reconstruit şi modernizat o societate majoritar musulmană. În general însă, secularismul este o minoritate între musulmani, şi chiar în Turcia începe să piardă teren.
Reformismul, ocupând o neclară poziţie de mijloc, oferă o replică mai populară modernităţii. În timp ce secularismul invită deschis la copierea modelelor vestice, reformismul ia selectiv elemente ale acestora. Reformiştii pretind: “Priviţi, în linii mari islamul este compatibil cu modul de viaţă occidental. Problema e că noi am pierdut din vedere propriile realizări, pe care Occidentul le-a exploatat. Trebuie să revenim la propriile tradiţii, adoptându-le pe cele occidentale.” Pentru a fundamenta aceste concluzii, reformiştii au reinterpretat scripturile islamice din perspectivă occidentală. De exemplu, Coranul permite bărbatului să aibă maximum patru soţii, cu condiţia să le trateze echitabil. În mod tradiţional, şi foarte logic, musulmanii au înţeles acest verset ca pe o permisiune de a-şi lua câte patru neveste. Dar, fiindcă în Occident un bărbat nu poate avea decât o singură soţie, reformiştii au reinterpretat versetul: Coranul, spun ei, cere ca bărbatul să îşi trateze în mod egal soţiile, ceea ce categoric nu poate face nici un bărbat, atâta vreme cât are mai mult de o soţie. Aşadar, conchid ei, islamul de fapt interzice căsătoria cu mai multe femei.
Reformiştii au aplicat acest tip de raţionament în toate domeniile. În ştiinţă, de exemplu, ei insistă că musulmanii nu trebuie să se opună descoperirilor ştiinţifice, deoarece ştiinţa este de fapt de origine arabă. Chiar termenul “algebră” vine din limba arabă, al-jabr. Şi, cum algebra este esenţa matematicii, iar matematica este esenţa ştiinţei, ştiinţa şi tehnologia modernă îşi au rădăcinile în descoperirile musulmane. Aşadar, nu există motive ca musulmanii să se opună ştiinţelor occidentale; problema se pune mai degrabă ca o recucerire a ceea ce Occidentul a luat (sau furat) de la bun început. Caz după caz, şi cu grade diferite de credibilitate, reformiştii îşi asumă elemente ale civilizaţiei occidentale sub pretextul întoarcerii la propria moştenire. Ţelul reformiştilor este acela de a imita Occidentul, fără a recunoaşte acest lucru. Deşi fără valoare din punct de vedere intelectual, reformismul funcţionează destul de bine ca strategie politică.
Cea de-a treia replică este una ideologică – islamismul care are trei trăsături definitorii: devotamentul faţă de legea sfântă, respingerea influenţelor occidentale şi transformarea credinţei în ideologie.
Islamismul susţine că musulmanii sunt inferiori occidentalilor pentru că nu sunt buni musulmani. Pentru a recâştiga gloria pierdută, este necesară o reîntoarcere la trecut, şi aceasta se realizează prin vieţuirea în deplină conformitate cu shari’a. Dacă musulmanii ar face acest lucru, spun ei, ar recâştiga poziţia fruntaşă în lume, aşa cum se întâmpla în urmă cu o mie de ani. Ceea ce însă nu este deloc uşor, pentru că legea sfântă include un corp de reglementări extrem de vast, care abordează fiecare aspect al vieţii, multe din ele în contradicţie cu practicile moderne. (Shari’a seamănă întrucâtva cu legea iudaică, dar nu există nimic comparabil în creştinism.) Astfel, ea interzice camăta sau perceperea vreunei dobânzi, ceea ce are evidente şi profunde implicaţii asupra vieţii economice.
Stipulează de asemenea tăierea mâinilor hoţilor, ceea ce contravine sensibilităţii moderne, ca şi acoperirea completă a corpului femeii şi separarea socială a sexelor. Islamismul nu solicită doar simpla aplicare a acestor legi, ci o aplicare mai strictă ca oricând. Înainte de 1800, interpreţii shari’a obişnuiau să mai îndulcească prevederile acesteia. Spre exemplu, ei găsiseră o metodă să eludeze interdicţia asupra dobânzilor.
Fundamentaliştii resping însă aceste modificări şi cer în schimb aplicarea strictă şi completă a shari’a.
În efortul de a construi un mod de viaţă bazat în întregime pe legile Coranului şi shari’a, islamiştii se străduiesc să respingă orice fel de influenţă vestică – obiceiuri, filosofie, instituţii politice şi valori. În ciuda acestor eforturi, ei absorb însă influenţă occidentală în grade apreciabile, în diverse modalităţi. Una dintre ele este nevoia de tehnologie modernă, mai ales în aplicaţiile sale militare şi medicale.
Alta e că ei înşişi tind să fie indivizi moderni, şi ca atare sunt mult mai impregnaţi de influenţa occidentală decât sunt pregătiţi să recunoască. Astfel, atunci când ayatollahul Khomeini, mai tradiţional decât majoritatea islamiştilor, a încercat să fondeze un guvern în exclusivitate pe principiile islamismului şiit, a sfârşit prin a realiza o republică bazată pe o constituţie care reprezintă poporul prin intermediul unui parlament, care la rândul său este ales prin vot popular – fiecare din acestea fiind un concept occidental. Un alt exemplu de influenţă occidentală este că vinerea, ziua care în islam este zi nu de odihnă, ci de adunare, este astăzi echivalentul musulman al sabatului.
Similar, legile islamului nu se aplică tuturor celor care locuiesc pe teritoriul geografic al unui stat musulman, ci doar musulmanilor; islamiştii însă le consideră aplicabile teritorial (aşa cum a descoperit un preot italian care locuia în Sudan, cu mult timp în urmă, atunci când a fost pedepsit pentru că deţinea băuturi alcolice). Islamismul preia, aşadar, nedeclarat, elemente occidentale, deşi neagă că ar face acest lucru. (V. M.)
Continuare în numărul viitor
