Israel-Palestina: istoria unui conflict

Moştenirea istoriei a creat probleme care îi dezbină pe palestinieni şi israelieni. Iudeea, patria evreilor în antichitate, a fost cucerită de romani şi redenumită Palestina. Ulterior, Palestina a fost cucerită şi colonizată de arabi timp de o mie de ani. Mişcarea sionistă a vizat revenirea evreilor în Israel, neţinând cont de populaţia arabă stabilită aici. În urma Declaraţiei de la Balfour din 1917, Marea Britanie a fost însărcinată cu construirea unui stat pentru poporul israelian în Palestina.

Istorie conflictuală

Arabii au primit cu duşmănie încercarea evreilor de a le lua pământul. Conduşi de ma­rele muftiu Hajj Amin El Husseini, ei s-au răsculat în repetate rânduri, luând astfel naştere o îndelungată ostilitate între evreii şi arabii din Palestina. Marea Britanie a oprit imigraţia israe­liană spre Palestina. În urma Holo­cau­s­tului, în care 6 milioane de evrei au fost ucişi de nazişti, au crescut pre­siunile asupra Marii Britanii pentru ac­cep­tarea imigranţilor evrei în Pales­ti­na. În 1947, ONU a împărţit teritoriul între statele arab şi israelian. Arabii nu au fost de acord cu împărţirea, şi astfel a izbucnit războiul. Evreii au obţinut o victorie decisivă şi şi-au extins statul, iar câteva sute de mii de palestinieni au fost siliţi să se refugieze. Statele ara­be au refuzat să recunoască Israelul sau să încheie pace cu acesta. Au izbucnit războaie în 1956, 1967, 1973 şi 1982, plus numeroase raiduri şi contralovituri israeliene. Fiecare parte crede în versiuni diferite ale ace­leiaşi istorii. Fiecare parte consideră că celălalt este în întregime vinovat pentru conflict, şi aşteaptă scuze.

Ocupaţie, teritoriu şi colonii

Israelul a ocupat Cisiordania şi Fâşia Gaza (aproape 2.200 de mile pătrate) în urma războiului de şase zile din 1967, şi a construit colonii cu o populaţie de aproximativ 220.000 de oameni, majoritatea în Cisiordania. Palestinienii cer retragerea de pe teri­toriile ocupate în 1967 şi evacuarea coloniilor. Israelul a continuat să extin­dă aşezările pe întreaga perioadă a pro­cesului de pace iniţiat în 1993, şi face acelaşi lucru în prezent. La negocierile privind statutul final al teritoriilor palestiniene, desfăşurate la Camp David şi Taba, Israelul s-a oferit să retrocedeze 97% din teritoriul Cisiordaniei şi întreaga Gaza, precum şi cartierele arabe din Ierusalim. Oferta a fost refuzată de palestinieni.

Statul palestinian

Înfiinţată în vederea recuceririi întregii Palestine de către arabii pales­tinieni, Organizaţia pentru Elibe­ra­rea Palestinei a dat de înţeles în 1988 că ar putea accepta soluţia celor două sta­te diferite. Acordurile de la Oslo, din 1993, ar fi trebuit să conducă la o stin­gere paşnică a conflictului, dar con­tinuarea ocupaţiei israeliene, violen­ţe­le şi ostilitatea palestinienilor au de­generat în conflict deschis în sep­tem­brie 2000.
Palestinienii vor formarea unui stat în Cisiordania şi Gaza. Israelienii de dreapta se opun creării unui stat, deoa­rece, afirmă ei, acesta ar funcţio­na ca bază pentru grupările teroriste. În negocierile privind statutul final, guvernul israelian a acceptat existenţa unui stat palestinian demilitarizat, cu con­trol limitat asupra frontierelor şi resurselor, un „cvasistat“. Palestinienii au obţinut promisiunea ONU şi a preşedintelui SUA privind formarea statului. Planul de pace “Road Map” are ca obiectiv înfiinţarea unui stat palestinian. Acordurile de la Oslo şi “Road Map” sunt contestate de grupuri palestiniene extremiste ca Hamas şi de extremiştii sionişti.

Refugiaţii

În jur de 726.000 de palestinieni au fost expulzaţi sau au părăsit locurile natale în 1948, în timpul războiului care a urmat înfiinţării statului Israel, iar alţi palestinieni au fugit în 1967. În prezent există aproape 4 milioane de refugiaţi palestinieni. Mulţi locuiesc în condiţii mizere în tabere de refugiaţi supraaglomerate în Cisiordania şi Gaza, în Iordania, Siria, Liban şi Irak. Palestinienii cer ca aceşti refugiaţi să aibă dreptul de a se întoarce în casele lor din Israel, în virtutea Rezoluţiei nr. 194 a Adunării Generale a ONU. Israelienii afirmă că un număr aproape egal de evrei au părăsit teritoriile arabe venind în Israel în 1948. Israelienii se opun întoarcerii refugiaţilor, deoarece s-ar crea o majoritate arabă în Pales­tina, care ar însemna sfârşitul Israe­lului ca stat evreu. Majoritatea grupă­rilor palestiniene, inclusiv Fatah, sunt de acord, şi afirmă public că rezolvarea problemei refugiaţilor prin acordarea permisiunii de revenire ar însemna sfârşitul Israelului.

Terorismul palestinian

Aproape toate grupurile palesti­nie­ne au fost înfiinţate cu ţelul declarat de a distruge Israelul prin violenţă şi au desfăşurat o îndelungată activitate tero­ristă în acest scop. OEP (Orga­niza­ţia pentru Eliberarea Palestinei) este singura care a renunţat oficial la acest obiectiv. În 1993, OEP a semnat Decla­raţia de Principii de la Oslo, renunţând la violenţă şi acceptând să respecte Rezoluţia nr. 242 a Consiliului de Secu­ritate al ONU, ceea ce recunoaşte impli­cit dreptul la existenţă al Israe­lului. În schimb, Israelul a permis ac­cesul OEP în Cisiordania şi Fâşia Gaza, iar palestinienii au obţinut autonomia majorităţii populaţiei din aceste zo­ne. Grupările palestiniene extremiste care s-au opus acestor acorduri au iniţiat o campanie de ambuscade şi aten­tate sinucigaşe împotriva Israe­lului. Autoritatea Naţională Pales­tinia­nă a declarat că nu poate ţine sub con­trol grupările disidente. Negocierile pri­vind statutul final au eşuat în septem­brie 2000. Ariel Sharon a vizitat pe 28 septembrie Muntele Templului (Haram as Sharif), unde se găseşte şi mos­cheea Al-Aqsa, dar nu a intrat în nici o moschee. Acest fapt a stârnit proteste violen­te, înăbuşite cu brutalitate de forţele armate israeliene. Violenţa s-a trans­format într-o “rezistenţă” gene­rali­zată, numită „intifadă“, în care au fost implicate procente semnificative din populaţie şi chiar Autoritatea Naţională Palestiniană şi forţele de poliţie pales­tiniene înfiinţate în conformitate cu acor­durile de la Oslo. Sondajele de opinie arată că aproape jumătate din palestinieni cred că scopul intifadei este de a distruge Israelul. Din 28 septembrie 2000, palestinienii au ucis peste o mie de israelieni în atentate tero­riste şi sinucigaşe. Israelienii au omorât peste 3.500 de palestinieni, inclusive numeroşi civili, în operaţiuni de „apărare„ şi  represalii. Intifada a distrus încrederea multor israelieni în posi­bilitatea încheierii păcii şi a distrus credibilitatea lui Yasser Arafat şi a OEP ca parteneri de negociere. Represaliile şi regimul represiv israelian au sporit şi mai mult resentimentele palesti­nie­ni­lor.

Regimul represiv israelian

Israelul a răspuns violenţelor pales­tiniene la începutul procesului de la Oslo prin limitarea fluxului de mun­citori palestinieni în Israel, pentru a preveni infiltrarea teroriştilor, şi prin con­troale stricte la punctele de frontieră. Închiderea graniţelor a redus drastic standardele de viaţă ale pales­ti­nienilor. Palestinienii care ve­neau să se angajeze erau supuşi la percheziţii umilitoare şi stăteau la cozi inter­mi­na­bile la punctele de control. În urma aten­tatelor teroriste la punctele de frontieră, membrii FAI (Forţele Armate Israeliene – armata israeliană), tensio­naţi, se grăbeau să deschidă focul asupra vehiculelor suspecte, ucigând civili nevinovaţi. Punctele de control din jurul Ierusalimului împiedicau pales­ti­nie­nii să îşi găsească de lucru în Ieru­salim şi să călătorească între diferite oraşe palestiniene.
După septembrie 2000, repre­sali­ile israeliene provocate de raidurile teroriste palestiniene au devenit tot mai dure, incluzând asasinarea tero­riş­tilor căutaţi pentru cercetări pe care palestinienii refuzau să îi aresteze. În urma unei serii de atentate sinucigaşe în martie 2002, Israelul a lansat ope­raţiunea Zidul de Apărare în Cisiordania şi de atunci a reocupat aproa­pe întreg teritoriul cedat pales­ti­nienilor în Cisiordania. FAI a înfiinţat noi puncte de control şi a instituit un adevărat asediu asupra oraşelor, cu lungi perioade de alarmă care afectau viaţa zilnică, munca şi învăţământul. Oraşele au fost împrejmuite cu şanţuri, împiedicând plecarea locuitorilor. FAI a ucis peste 3.500 de palestinieni, a demolat case şi a distrus livezi de măslini. După ce un studiu recent al FAI a indicat că demolările nu împie­dică atentatele sinucigaşe, s-a renun­ţat la demolarea caselor atentatorilor sinucigaşi, dar se demolează în conti­nua­re clădiri, sub alte pretexte.
Pe lângă măsurile de securitate, colo­niştii extremişti israelieni îi hăr­ţu­iesc pe palestinieni, le distrug proprie­tăţile, distrug livezile de măslini; câţiva palestinieni au fost ucişi în condiţii suspecte. Autorii faptelor sunt rareori identificaţi, şi aproape niciodată trimişi în judecată.

Securitatea Israelului

Suprafaţa Israelului în graniţele de dinainte de armistiţiul din 1967 este puţin sub 8.000 de mile pătrate. Distanţa de la Tel Aviv la graniţa verde a Israelului (Cisiordania) este de aproape 11 mile. Tel Aviv, Ierusalim şi alte oraşe israeliene sunt în raza de acţiune a artileriei palestiniene. De ace­ea Israelul insistă să primească garanţii că viitorul stat palestinian va fi demilitarizat. Cisiordania are o impor­tanţă strategică enormă pentru orice ţară care ar intenţiona să atace Israelul. Ca atare, acesta din urmă cere garanţii că statul palestinian nu va permite accesul pe teritoriul său nici unei armate străine şi a insistat să aibă baze proprii în Cisiordania.

Apa

Regiunea se confruntă dintotdeau­na cu lipsa apei. Serviciul Naţional de Alimentare cu Apă al Israelului a făcut posibilă o densitate mare a populaţiei şi un nivel de viaţă bun. Serviciul pom­pează apa din Marea Galileei şi o trans­portă în zonele din centrul şi sudul Israelului, precum şi în teritoriile palestiniene. Într-o singură zi este livrată o cantitate de apă egală cu cea folosită în întreg anul 1948, dar tot nu este suficient. Pânzele freatice din care se pompează apa ce alimentează centrul Israelului sunt cele din Cisior­dania. Râul Iordan curge într-o regiune care ar trebui să facă parte din Pales­tina. Ambele părţi au nevoie de apă pentru supravieţuire şi dezvoltare, şi vor să-şi asigure cantităţi adecvate de apă din resursele limitate pe care le au la dispoziţie. Israelul rezervă pentru uz propriu o mare parte din apa din pânzele freatice din Cisiordania.

Ierusalim

Ierusalimul urma să fie internaţio­nalizat, conform planului de împărţire al ONU. Ambele părţi revendică partea estică a Ierusalimului. Oraşul a fost în antichitate capitala Iudeei şi adăpos­teş­te templul sfânt evreiesc din care s-a păstrat doar Zidul de Vest. Tot aici se află însă şi moscheea Al-Aqsa – consi­derată de mulţi drept cel de-al treilea loc sfânt ca importanţă în islam. Cartie­rele evreieşti şi arabe se întrepătrund şi ar fi foarte greu de separat.

Probleme actuale în conflictul israeliano-palestinian

Moartea lui Yasser Arafat. După moartea lui Yasser Arafat, a început o nouă eră în istoria Palestinei şi a relaţiilor israeliano-palestiniene. Mah­moud Abbas a fost ales preşedinte al Autorităţii Palestiniene cu o majoritate confortabilă, în alegeri libere şi demo­cratice. Abbas a promis să pună capăt terorismului şi să negocieze o pace bazată pe retragerea completă a Israelului din Cisiordania şi Gaza, o capitală palestiniană la Ierusalim şi „întoarcerea refugiaţilor palestinieni.“
Victoria electorală a Hamas. În alegerile din ianuarie 2006, mişcarea Hamas a câştigat majoritatea locurilor în Consiliul Legislativ Palestinian şi a format guvernul. Acesta a fost lărgit ulterior, transformându-se într-un gu­vern de unitate naţională care a inclus şi Fatah, până în iunie 2007. Hamas a refuzat să recunoască dreptul la exis­tenţă al Israelului sau să încheie pace cu acesta.
Recunoaşterea Israelului. Majori­ta­tea palestinienilor vor ca mişcarea radicală Hamas, care a obţinut o victorie clară în faţa Fatah în Consiliul Legislativ Palestinian, în ianuarie 2006, să recunoască Israelul şi să negocieze un acord de pace. Liderii Hamas spun că „recunosc că Israelul există“, dar că niciodată nu vor recu­noaşte dreptul Israelului la existenţă ca stat evreu şi că nu vor încheia nicio­dată pace cu Israelul. Oficialii europeni şi americani au ameninţat că nu vor negocia cu Hamas şi vor sista aju­toarele pentru palestinieni dacă Ha­mas nu acceptă să se dezarmeze şi să recunoască Israelul. Purtătorii de cu­vânt Hamas au transmis mesaje contradictorii, dar au promis că nu vor recunoaşte Israelul şi nu vor renunţa niciodată la revendicările asupra întregului teritoriu palestinian, deşi se pare că majoritatea palestinienilor ar prefera să fie aleasă calea negocierilor şi a păcii.
Unitatea palestiniană şi boicotul Cvartetului. Cvartetul este format din reprezentanţii Rusiei, Uniunii Euro­pe­ne, Statelor Unite şi Naţiunilor Unite, care se întâlnesc regulat pentru a-şi coordona efortul diplomatic (deşi fiecare acţionează şi independent de ceilalţi). Cvartetul a fost creat ca o reacţie la Intifada din anul 2000. Această organizaţie dă comunicate regulate despre situaţia din regiune şi mersul negocierilor. Tony Blair a fost numit emisar al Cvartetului pe 27 iunie 2007. Statele membre ale Cvartetului au boicotat oficial guvernul condus de Hamas, până când acesta a acceptat să recunoască Israelul şi să pună capăt violenţelor. Boicotul a fost însă evitat, astfel încât fondurile pentru salarii au fost acordate direct anga­jaţilor palestinieni. În martie 2007, Hamas şi Fatah au semnat un accord de uniune la Mecca, permiţând for­ma­rea unui guvern de unitate naţională cu o platformă destul de neclară. Pales­ti­nienii au cerut guvernelor occidentale să recunoască noul guvern şi să pună capăt boicotului. Membrii Cvartetului vor colabora cu membrii non-Hamas din noul guvern. Israelul a insistat că nu va avea relaţii oficiale decât cu Mah­moud Abbas, care este preşedinte şi nu face parte din guvern.
Prăbuşirea Autorităţii Palestiniene. În iunie 2007, pe fondul anarhiei în creştere în Gaza, militanţii Hamas au atacat obiectivele Fatah/Autorităţii Palestiniene din Gaza, inclusiv unităţi militare, instituţii publice şi spitale, alungând Fatah din Fâşia Gaza. Mahmoud Abbas a dizolvat guvernul de uniune şi a anunţat că va forma un alt guvern cu sediul în Cisiordania. Aici, militanţii Fatah au arestat oficiali şi luptători Hamas. Din iunie 2007 există două guverne separate în Cisiordania şi Gaza, ceea ce pune procesul de pace sub semnul întrebării.
Armistiţiu şi violenţă. Mahmoud Abbas a încercat să convingă mişcările militante palestiniene să declare ar­mis­­tiţiu şi să nu atace Israelul, în timp ce Israelul a declarat că nu va mai recurge la asasinate şi la vânarea tero­riş­tilor căutaţi, cu excepţia situaţiilor de urgenţă. Armistiţiul nu a fost respectat în totalitate (iunie 2007), perioadele de respectare alternând cu încălcări evidente. Israelul a continuat să ares­teze palestinieni suspectaţi de aten­tate teroriste în Cisiordania, în timp ce palestinienii au continuat să lanseze rachete Qassam (vezi mai jos) din Ga­za. În represaliile israeliene din Gaza au fost ucişi atât civili, cât şi terorişti înarmaţi.
Securitate. Abbas a declarat în repetate rânduri că nu va folosi forţa împotriva grupărilor înarmate. În acelaşi timp, el a accentuat că „legea va fi aplicată“ şi că Autoritatea Naţională Palestiniană nu va permite acestor grupări să dezlănţuie haosul în ţară. Anul 2005 însă a fost marcat de numeroase atentate ale facţiunilor Fatah şi Hamas împotriva instituţiilor palestiniene, precum şi de un atentat sinucigaş instigat, se pare, de ramura siriană a Jihadului Islamic.
Stat provizoriu versus statut final. Road Map-ul conceput de Cvartet recomandă ca posibilă opţiune un stat palestinian cu graniţe provizorii, opţiu­ne susţinută de israelieni şi SUA, în timp ce Abbas insistă asupra reluării negocierilor privind statutul final şi afirmă că nu doreşte graniţe provizorii.
Rachetele Qassam. Începând din 2001, grupările palestiniene din Fâşia Gaza lansează rachete Qassam, iniţial îndreptate împotriva coloniilor israe­lie­ne din Gaza, iar ulterior împotriva unor ţinte civile de pe teritoriul israelian. Atacurile au escaladat după preluarea puterii de către Hamas. Rachetele au făcut peste zece victime şi au produs pagube însemnate. Oraşul Sderot a fost bombardat zilnic cu rachete Qassam în 2007.
Soldatul răpit. În iunie 2006, gru­pări afiliate la Hamas, inclusiv cele care ulterior l-au răpit pe reporterul BBC Alan Johnston, au trecut graniţa în Israel şi l-au răpit pe caporalul Gilad Shalit. În schimbul răscumpărării sale, răpitorii cer eliberarea unui număr mare (nespecificat) de prizonieri pales­tinieni. Israelul afirmă că nu pot fi relan­sate negocieri serioase privind statutul final până când nu este eliberat Shalit. Se pare că nego­cia­torilor palestinieni li s-a oferit elibe­ra­rea a peste 1.000 de deţinuţi în schim­bul lui Shalit, dar aceştia au refuzat.
Transferul atribuţiilor de securitate. Israelul ar trebui să transfere atribuţiile legate de securitate în oraşele din Cisiordania, ridicând treptat asediul şi revenind la situaţia de dinainte de izbucnirea violenţelor în 2000.
„Bariera de securitate“. O „barieră de securitate„ în curs de construire în Cisiordania îi desparte pe palestinieni de pământurile lor şi de alte oraşe, şi distruge, potrivit lor, livezile de măslini şi alte proprietăţi. Traseul zidului a fost modificat de câteva ori, la presiunea comunităţii internaţionale. În prezent ea include porţiuni din teritoriul Cisior­daniei de partea israeliană a barierei. O recomandare a Curţii Internaţionale de Justiţie (ICJ) afirmă că bariera este o încălcare a legilor internaţionale. De când a fost construită bariera, numărul de victime israeliene a scăzut semni­fi­cativ, iar FAI afirmă că este un elemen-cheie în prevenirea atentatelor teroris­te. O hotărâre a Curţii Supreme israe­lie­ne stipulează că bariera nu este ilegală în principiu, dar traseul ei trebuie modificat pentru a optimiza echilibrul între aspectele legate de securitate şi cele umanitare.
Prizonierii. Israelul ţine prizonieri mii de palestinieni. Un număr mare de prizonieri au fost eliberaţi, dar pales­tinienii cer eliberarea tuturor prizo­nierilor, mai ales femei şi minori. Israe­lul nu acceptă eliberarea deţi­nuţilor care au îndeplinit mai puţin de două treimi din sentinţă şi care au fost direct implicaţi în atentate.
Retragerea. Guvernul Israelului a decis retragerea unilaterală din Fâşia Gaza şi din 4 aşezări din Cisiordania, evacuând aproape 8.000 de colonişti. După moartea lui Yasser Arafat, mă­su­ra a fost parţial coordonată cu partea palestiniană. Retragerea s-a realizat fără incidente majore până în septem­brie 2005, dar a fost urmată de con­fuzie şi haos în Gaza.
Trecere sigură şi frontiere des­chise. Accesul palestinienilor din Gaza la lumea din afară este semnificativ restricţionat. Acordurile de la Oslo stipulau realizarea unei rute de trecere sigură dinspre Gaza spre Cisiordania. Israelul a promis o soluţie pentru trecerea sigură a frontierei. În Cisior­dania, numeroase puncte de control res­tric­ţionează circulaţia pales­tinie­nilor.
Avanposturile israeliene. Conform Road Map, Israel s-a angajat să eva­cueze “avanposturile” ilegale înfiinţate de colonişti cu ştirea guvernului, dar fără aprobare oficială, după martie 2001. Guvernul estimează că există în jur de 28 de astfel de avanposturi, dar conform Peace Now sunt 53. În total există peste 100 de avanposturi, incluzându-le pe cele ridicate înainte de data interdicţiei. Raportul Sasson publicat pe 9 martie 2005 vorbeşte despre cheltuirea improprie a fon­du­rilor publice pentru construcţia de aşezări, dar cea mai mare parte a informaţiilor erau deja cunoscute. Premierul israelian Ariel Sharon a promis încă o dată că avanposturile vor fi evacuate. Până în toamna anului 2007 însă nu se înregistraseră progrese semnificative.

Propuneri de pace

Planurile de pace oficiale sunt Road Map-ul conceput de Cvartet şi iniţiativa Ligii Arabe privind pacea arabo-israeliană. Au fost propuse şi diverse iniţiative informale de rezolvare a conflictului israeliano-palestinian. Cea mai cunoscută este Acordul de la Geneva, conform căruia Israelul ar trebui să restituie un teritoriu aproxi­ma­tiv egal cu cel aflat în afara traiec­toriei actuale a barierei de securitate şi să cedeze zone din Ierusalim pales­ti­nienilor, în timp ce refugiaţii pales­ti­nieni ar trebui să se întoarcă în statul palestinian, dar nu şi în Israel. Acordul Ayalon Nusseibeh cuprinde principii similare, dar este mult mai puţin detaliat. Nici unul dintre acordurile infor­male nu a fost aprobat de guvernul israelian sau palestinian.
Summitul de la Annapolis. Privind înapoi, tot ce s-a întâmplat la summitul de pace din Annapolis – Maryland, tot ce noi spuneam că nu se poate întâmpla ni se pare acum inevitabil, nu-i aşa? Şi totuşi, ce s-a întâmplat? Şi-au asumat arabii vreun angajament ferm privind încheierea păcii cu Israelul? Nimeni nu a zis nimic despre asta încă. A acceptat Israelul să pună capăt ocupaţiei, măcar în parte? Au acceptat palestinienii vreun compro­mis pe vreun aspect oarecare, astfel încât să fie posibil un acord de etapă? A propus cineva vreo metodă de rezolvare a problemei Hamas? Hamas e acolo, în Gaza, dar nu s-ar zice după declaraţiile publice făcute de părţi. De fapt, a spus cineva ceva care să nu fi fost spus înainte? Poate că da şi poate că nu.
Au fost discursuri, fotografii şi o declaraţie. „Misiune îndeplinită“ – admi­nistraţia Bush poate demonstra acum că există „progrese“ în ce priveşte pacea israeliano-palestiniană şi că se poate întoarce la Irak şi Iran.
Dar care sunt aceste progrese? Care este diferenţa dintre vorbăria de la Annapolis şi declaraţiile de la summitul din Sharm El Sheikh din 2000? Doar vorbe care au dus la rapoarte şi comentarii goale, şi toate acestea la şi mai multă nefericire şi violenţă.
George Bush observa, într-un inter­viu pentru AP, că este nevoie de timp pentru ca israelienii şi palestinienii să ajungă la o înţelegere. O subestimare enormă şi ambiguă. Ce se aşteaptă să se întâmple în următoarele 14 luni dife­rit de ceea ce s-a întâmplat de la semnarea Acordurilor de la Oslo? De ce este această conferinţă diferită de celelalte? Şi atunci, ca şi acum, s-au făcut promisiuni. Dar probabil că pro­mi­siunile sunt făcute pentru a fi încălcate.
Nu este nevoie doar de timp pentru încheierea păcii. Este nevoie de efor­turi serioase. Prăpastia care desparte cele două părţi a fost acoperită prin simpla omisiune. Singura parte care chiar a obţinut ceea ce a dorit a fost SUA. Părţile au căzut de acord, încă o dată, cu implementarea Road Map-ului şi cu monitorizarea de către SUA a respectării acestuia. Au hotărât să negocieze un acord de pace, rezolvând toate problemele principale, dar implementarea unui astfel de acord, dacă se ajunge la unul, depinde de percepţia americanilor asupra imple­mentării Road Map-ului. Ce înseamnă asta? Să presupunem că toată lumea cade de acord că trebuie să existe un stat palestinian şi se ajunge la un acord privind graniţele de stat şi toate celelalte probleme, dar Israelul nu evacuează avanposturile ilegale şi nu-şi asumă nici un alt angajament. SUA vor spune că palestinienii nu pot avea un stat deoarece Israelul nu a res­pec­tat Road Map-ul? Fireşte că nu. Asta înseamnă că palestinienii vor avea un stat dacă George Bush consideră că îl merită. La prima vedere, nu există sancţiuni pentru Israel, dar desigur SUA au o influenţă uriaşă asupra Israelului, dacă decid să o folosească. Dar vor decide să o folosească?
Palestinienii îşi vor avea statul dorit dacă îşi rezolvă problemele şi pun capăt terorismului. La prima vedere, americanii au o influenţă uriaşă asupra părţii palestiniene, întrucât pot suspen­da ajutoarele umanitare şi le pot nega statutul de stat. Dar asta ar duce doar la căderea lui Abbas şi Salem Fayyad şi la înlocuirea lor cu facţiuni mai dure. Aşadar, nu e sigur că SUA se pot folosi de aceste atuuri. Iar dacă Abbas va obţine statul palestinian şi va fi imediat după aceea răsturnat de la putere de către Hamas?
Declaraţia comună recomandă şi continuarea negocierilor, dar nu există principii sau un cadru general pentru acordul care urmează a fi negociat. Nu există criterii de evaluare a respectării Road Map-ului. Declaraţiile seamănă cu discursurile din finalul cinelor fes­tive sau de primire a premiilor Oscar.
Putem spune că întrunirea de la Annapolis nu a generat nici un rezultat concret. Nici obligaţii, nici discutarea “problemelor de fond” nu au fost men­ţionate în declaraţia generală. Sum­mitul s-ar putea numi cu greu un suc­ces, însă nu se poate numi nici un eşec total. Participarea unui număr atât de mare de state arabe şi alte părţi inte­resate este semnificativă, dar rămâne de văzut care va fi relevanţa sa în ter­meni reali. Nu prea există loc de opti­mism. Dacă soluţia cu două state este de neatins, eşecul ar putea stimula discuţii despre o soluţie cu un singur stat în viitorul nu foarte îndepărtat. Există semnale că această opţiune se discută în diverse forumuri academice şi că ar putea câştiga teren.

Publicat în : Politica externa  de la numărul 53