Data stelară 1 decembrie 2104, jurnalul de bord al căpitanului Jean-Luc Picard
Robotul-bibliotecar mi-a recomandat spre lectură o carte de acum un veac despre Baronoland, teritoriu condus vreme de 15 ani de o seminţie neocomunistă specifică perioadei post-Război Rece.
Despre stăpânii, teroriştii-fantomă şi securiştii din Baronoland
Structura de conducere a Baronoland prezenta caracteristicile iobăgeşti ale Evului Mediu întunecat, un exemplu în acest sens fiind Anglia- sub stăpânire normandă. Astfel, Baronoland fusese cucerit şi el în urma unei invazii sângeroase (denumită Revoluţie în limbajul oficial al vremii) şi avea drept leadership un Vodă-salvator, un Prinţ moştenitor-vânător, duci, marchizi, conţi, baroni şi cavaleri ce conduceau o masă amorfă şi docilă de supravieţuitori ai precedentului regim al detronatului Dictator-cârmaci. Semnul distinctiv al acestei Nobile Case îl reprezenta trandafirul, prăsit ulterior de trei ori.
Noii stăpâni ai Baronoland (despre a căror personalitate, moravuri şi importanţă vom povesti negreşit) vor săvârşi însă încă de la început o serie de greşeli care adunate vor cauza mai târziu jalnicul lor sfârşit.
Astfel, poate prima din lunga listă de erori va fi fost lichidarea Dictatorului-cârmaci, care fusese trădat, hăituit şi capturat în scurt timp. De sorginte ideologică la fel ca Dictatorul-cârmaci, Noul Vodă (interpusul în Baronoland al Împăratului Roşu, vecinul de la răsărit), adept fervent al Marilor Terori din timpul Revoluţiei iacobine şi a celei bolşevice, a crezut că prin eliminarea fizică grabnică a fostului Vodă şi a sinistrei sale soţii (No. 2) va oferi iobagilor un spectacol de dreptate şi autoritate nemaivăzut. Urmarea nu a fost însă pe măsura aşteptărilor lui Vodă-salvator, fantoma asasinatului bântuind conştiinţa opiniei publice occidentale, pentru ca în interior iobagii să ajungă destul de curând să-l regrete pe Dictatorul-cârmaci, date fiind sărăcia, corupţia şi haosul post-Revoluţionar.
O a doua greşeală care va eroda în timp imaginea şi puterea noului regim a fost folosirea teroriştilor-fantomă în televizarea Revoluţiei. Fiecare iobag ce urmărea cu sufletul la gură transmisia TV a confruntărilor sângeroase dintre forţele (revoluţionare) ale binelui şi fidelii demonici şi omniprezenţi ai Dictatorului-cârmaci a fost plăcut impresionat de Happy End-ul hollywoodian al victoriei, dar ulterior iobagii vor începe cu mintea lor (crezută de la Centrul trandafiriu a fi îngustă şi proastă) să-şi pună simpla întrebare a existenţei teroriştilor de vreme ce nici unul nu a fost omorât, capturat ori judecat. Asta desigur dacă nu au făcut prostia să iasă în stradă şi să moară degeaba.
Intră acum în istoria măririi şi prăbuşirii Casei trandafirilor tricolori un alt grup foarte semnificativ, anume Securitatea. Ca şi teroriştii, Securitatea a fost în timpul Revoluţiei glorioase întruchiparea Răului absolut, pentru ca imediat după să-şi ocupe paradoxal locul nevăzut la masa noii puteri. În majoritatea ţărilor din regiune avuseseră loc Revoluţii, numai că doar în Baronoland tabăra victorioasă avusese nevoie de sânge pentru a-şi legitima puterea, iar acest fapt nu se putuse realiza decât cu ajutorul securiştilor din culise. Mai mult, transferul puterii nerealizându-se pe calea unei lovituri de palat dublate de o mascaradă TV sângeroasă, noii guvernanţi din vecini nu au avut datorii faţă de Securităţile lor, ci dimpotrivă. Acolo, epurările s-au făcut destul de rapid, cuprinzând nu doar aparatul intern de torţionari, ci şi pe cel politic, economic şi societal de colaboratori ticăloşi. În Baronoland, Vodă-salvator s-a simţit dator şi protector, oferindu-le tovarăşilor securişti impunitate şi feude din averea întregului popor. Iobagii se puteau, de altfel, declara multumiţi că intenţiile noului Vodă de a cere şi folosi ajutorul militar colegial al benevolentului Împărat Roşu (nomina odiosa) fuseseră împiedicate de un general încă patriot, ce va primi subit o recompensă funerară (ca mulţi alţi iniţiaţi în tainele Revoluţiei).
Tovărăşia dintre Dictatorul-cârmaci şi Vodă-salvator
Este, de altfel, momentul unei mici explicaţii. Noua putere nu diferea în esenţa sa de regimul comunist al Dictatorului-cârmaci. Ţara- secerii şi a ciocanului, cum fusese cunoscut Baronoland-ul după cel de-al doilea război mondial, fusese cotropită de Împăratul Roşu care-şi impusese cu forţa agenţii la conducere. Urmase o perioadă de teroare şi mizerie, închisorile politice şi proletcultismul făcând legea. Ţăranii vor fi expropriaţi şi exportaţi la oraş, opoziţia politică va fi lichidată, iar capitalismul va fi înlocuit cu naţionalizarea falimentară. Într-un cuvânt va apărea iobăgia. Printre promotorii iobăgiei torţionare se vor regăsi viitorii Dictator-cârmaci şi Vodă-salvator, amândoi începându-şi ascensiunea spre Everestul împilator din poziţia de lideri de tineret hei-rupist. Diferenţa între cei doi viitori conducători o vor face şcoala şi percepţia patriotismului. Astfel, în timp ce Dictatorul-cârmaci era prea preocupat cu ilegalismul de mahala, ca să mai aibă timp de şcoală, tânărul Vodă va valoriza pentru totdeauna bursa oferită de Împăratul Roşu. Bârfele (ce nu pot lipsi dintr-o istorie neoficială) vorbesc şi de o anumită dizidenţă anti-dictatorială (superioară polonezului Lech Walesa sau a cehului Vaclav Havel) promovată de viitorul Vodă plăcut impresionat de talentul voleibalistic al Dictatorului-cârmaci, dar dezgustat de deviaţionismul totalitar al viitoarei sale victime revoluţionare. De asemenea, avansatele studii moscovite îi vor inculca tânărului aspirant la scaunul tovărăşesco-domnesc alienarea sentimentului patriotic, element primejdios pentru revoluţia comunistă globală. Dictatorul-cârmaci, în schimb, va nutri până la sfârşit o naivă, deci prostească simţire impregnată de tovărăşism naţional.
Semn că totul trebuia să fie o reparaţie, restructurantă şi transparentă, a regimului comunist stau mărturie prima intervenţie TV a viitorului Vodă-salvator (acest om fără inimă, fără suflet… care a întinat idealurile scumpe ale socialismului) şi absenţa mesajelor tip “Jos comunismul!” din presa şi luările de poziţie oficiale ale noii puteri pentru mai bine de o lună după victoria asupra Dictatorului-cârmaci. A intervenit însă aici o nouă eroare cu efect fatal întârziat comisă de Vodă-salvator şi de acoliţii săi mai mult sau mai puţin de pripas. Au permis constituirea şi de alte partide politice, printre care restaurarea partidelor istorice. Conduse de bătrâni ce supravieţuiseră Gulagului de cinci stele oferit întru deparazitare mentală tinerilor anticomunişti, aceste partide vor trăi nostalgic cu gândul la trecut, incapabile să facă faţă infiltrărilor securiste şi ideologiei neocomunist-mincinoase a Nobilei Case. Totuşi un prim beneficiu a apărut ca urmare a multipartidismului, anume acela că Vodă-salvator şi ai săi nu mai puteau portretiza comunismul drept Raiul pe pământ.
De acord, Secretarul-general fusese un personaj despotic şi deviaţionist de la dogmă, dar comunismul etatic în sine naşte aşa ceva, iar din punct de vedere general semnificase înfometare, izolare şi absenţa drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prevăzute în majoritatea constituţiilor comuniste, dar voit neaplicate; deoarece drepturi înseamnă în primul rând proprietate (iar nu un moft, ca pentru Vodă-salvator), iar libertăţi – cuvânt (iar nu “Ce vrei bă?”), întrunire, alegeri, inviolabilitatea persoanei, justiţie, mişcare. Secretarul-general nu este Dumnezeu, întrupat materialist-dialectic cu ajutorul celei mai avansate dogme politice, iar Partidul nu este elita şi port-drapelul noii societăţi, ci o grupare de interese care într-un climat totalitar şi nihilist (al proprietăţii tuturor asupra tuturor) semnifică, în fapt, a unora f. f. f. puţini asupra tuturor.
Moftul lui Vodă
Vodă şi ai săi se vor confrunta în consecinţă cu o mare dilemă. Cum să salveze Ţara- secerii şi a ciocanului printr-o nouă ocârmuire comunistă viageră (cel puţin), iobagii – produs al comunismului bucurându-se totuşi de noii stăpâni. Prin mesaje electorale clasice de genul “Nu ne vindem ţara-!”, “Noi muncim, nu gândim!”, prin mineriade – ori de câte ori cineva şi mai ales tinerii (din păcate pentru noul lider, cei mai uşor de corupt cu idei nocive, golăneşti), prin popularea partidelor istorice cu fideli, dar mai ales prin Baronoland.
Baronoland, forma subtilă a şmecherismului politic neocomunist, stătea pe trei piloni, precum contemporana Uniune Europeană, anume Uniunea Economică şi Monetară, Politica Externă şi de Securitate, respectiv Justiţie şi Afaceri Interne.
Primul pilon al Baronoland-ului era consacrat imperativului nealienării fostei proprietăţi de stat decât în folosul parazitar al ierarhiei Nobilei Case. Astfel, principiul comunitar al subsidiarităţii va fi fundamentat pe conceptele de căpuşă, bidon şi baron, putând fi definit ca fiind coborârea înavuţirii spectaculoase cât mai aproape de cetăţean într-o simbioză unică între noii patroni (foşti directori) – noile autorităţi locale (revoluţionari-derbedei, ex-dizidenţi de sertar) – noua justiţie (a legii adaptabile la nevoile clientului potent).
Al doilea pilon era consacrat implementării şi apărării caracterului ereditar al neofeudalizării ţării. Relaţiile externe urmau să joace un rol fundamental în obţinerea recunoaşterii noilor realităţi tip Baronoland, hélas, Împăratul Roşu va fi silit curând să abdice, cu aceasta cel mai mare suporter al lui Vodă dispărând de pe scena politică. Eforturi mari vor fi depuse în perspectivă şi pentru mai bine de un deceniu pentru chinuitoarea afiliere a vechiului partid, revitalizat de aroma trandafirilor social-democraţi, la marea familie socialistă europeană, dar reticentă. Marea familie securistă de tranziţie va fi avut pentru acest pilon rolul decisiv.
