Continuare din numărul precedent
Despre justiţia şi afacerile Delfinului-vânător
Cel de-al treilea pilon al Baronoland-ului, Justiţie şi Afaceri Interne, va juca în toată această istorie tragică rolul bătăii de joc la adresa acelei mase amorfe de iobagi proşti, nedemni de o soartă mai bună.
Astfel, legile propagandistice de restituire către proprietarii sau moştenitorii de drept a proprietăţilor furate de vechiul regim comunist vor fi concepute şi aplicate în aşa fel încât să prevină reapariţia odioşilor boieri şi a criminalei exploatări de clasă şi să faciliteze preluarea lor de noua elită de tranziţie, pe sume ridicol de mici, prin fals în acte, distrugere de documente ori verdicte de imposibilitate de restituire (în cazul unor petenţi perseverenţi). În vreme ce Vodă-salvator, modest şi generos din fire, se mulţumea cu un apartament de două camere şi marea brânză savuroasă a Palatului, viitorul lider executiv al noilor parveniţi, Prinţul moştenitor-vânător, îşi croia metodic, dar implacabil, calea spre feude imobiliare, forestiere şi găinăresco-cocoşeşti inextricabile. Adept al doctrinei înstăpânirii de facto, acest Pseudo-kynegetikos din Baronoland, degrabă vărsător de sânge de urs brun şi fantomatic proprietar de deltă, a ajuns la un moment-dat la credinţa fermă că nu doar animalele necuvântoare pot servi de amuzament şi sursă de venit, ci chiar uneltele vorbitoare ale maestrului Aristotel. Prin urmare, exportul de carne fragedă din Baronoland a început să adauge noi zerouri în carneţelul contabil al devotatei sale soţii, familii sau bănci de organe din Vest recepţionându-i cu braţele deschise, graţie performantului pilon trei.
Sadici, iar nu masochişti
Despre soarta Prinţului-moştenitor vom vorbi negreşit mai târziu, însă nu putem încheia scurta descriere a pilonului trei fără o mică prezentare a amploaiaţilor. Aceştia pot fi denumiţi generic cavaleri, poziţia cea mai de jos din ierarhia neocomunistă din Baronoland; dar cititorul nu trebuie să se sperie, deoarece îi vom explica pe îndelete cum că a fi cel mai jos nu semnifica nicidecum umilinţa celui din urmă ori sărăcia iobagului, ci dimpotrivă. Judecători, procurori, avocaţi şi poliţişti, toţi aceşti cavaleri erau grupaţi într-o castă frăţească a comuniunii de interese şi fidelităţii condiţionate faţă de Nobila Casă. O simplă întrebare (privind declaraţia de avere şi sursele acesteia, incluzând rudele şi performanţele lor economico-financiare miraculoase) ar fi distrus această legătură organică, dar chestiunea cu pricina nu s-a pus niciodată cu adevărat, întrucât, în pofida poftelor şi fanteziilor erotice remarcabile ce caracterizau ierarhia tip Baronoland (pentru edificare a se vedea fondul arhivistic video Cămătaru), membrii ei împărtăşeau un neajuns major, nu erau masochişti. Erau în schimb sadici, întrucât, deşi nivelul lor de prosperitate ilegală intrase deja în Cartea mafiotă a recordurilor, nivelul lor de bun-simţ şi responsabilitate faţă de mizeria logică a iobagilor era inexistent. Cu un mic amendament totuşi, fiindcă cea mai mare parte din ei îşi fereau proprietăţile prin garduri uriaşe (de exemplu) de ochii muritorilor neiniţiaţi, nu de alta, dar să nu li se facă cumva rău de invidie. Din păcate exista însă Presa cea haină, pe care nu o putuseră cumpăra în totalitate.
Din nou despre Delfin, ca prim-magister în Baronoland
Încă un cuvânt despre studiile şi preocupările intelectuale ale acestor cavaleri. Facultatea de Drept va deveni în perioada trandafirie regina pornografică a învăţământului universitar particular sau de stat, industrialismul şi infracţionalismul didactic fiindu-i blazonul ruşinos. Dar cine să investigheze, de vreme ce cavalerii noştri erau eminenţe universitar-plagiator-orgolioase care nu puteau accepta decât titlul full de prof. univ. dr. Păstorul şi modelul lor, de altfel, nu era altul decât ubicuul Vânător-delfin, care pe toată lungimea arcului carpatic preda intens şi simultan materia privind necesitatea stupidă a celor din Vest de a avea drept până şi în reglementarea relaţiilor internaţionale. Băile Herculane reprezentau în acest sens paradigma, atingerea fină pe care Prinţul-moştenitor-vânător a comis-o penal (e drept că doar după law-enforcement-ul din Vestul nociv, cum ar spune nişte cârcotaşi din presă, unelte inutile intelectual şi societal). Doar modelul fusese împământenit cu mii de ani în urmă de Socrate în grădina amicului său Akademos; cât îl priveşte pe confratele Aristotel, şi el obişnuia să-şi peripatetizeze, adică să-şi plimbe nu câinele, ci discipolii, pe tărâmul sfânt elin. Cu o singură diferenţă. Ucenicii acelor mari nume, deşi îşi plăteau studiile precum confraţii lor mioritici, plecau în fascinanta călătorie a cunoaşterii fără ajutorul vital al hands-free-urilor, al secretarelor omniscient-omnipotente şi al valutei-bancnotă (inscriptibil mită). Beneficiau în schimb ei şi colegii lor romani ce se iniţiau într-ale dreptului de prezenţa nemijlocită şi continuă a magistrului. Înţelegem astfel disperarea cronică a studenţilor mioritici beneficiari doar pe hârtia mincinoasă de coordonarea primului dascăl al ţării, absorbit în totalitate de prezervarea moşiei sale trans- şi cis-carpatice. Leacul tămăduitor pentru această maree neagră de studenţi performanţi – furtul de la primul examen şi până la licenţa cu preţ de mercurial. Căci până la urmă, de unde timp şi pentru job, şi pentru clubbing şi pentru şcoală, cât timp maestrul minte, fură, comite erori flagrante în meseria pe care pretinde că o posedă?
Spui, spun – baron te numeşti
Din povestea noastră nu puteau lipsi desigur nici baronii, atât de importanţi încât ajunseseră să dea numele lor fostei Ţări a secerii şi ciocanului.
Secretul parvenirii lor? Fidelitatea politică şi financiară exemplară faţă de partid, dublată de caracterul reciproc şi simultan al implementării devizei Nobilei Case, anume Spui, spun, o adaptare post-revoluţionară a principiului muşchetarilor lui Dumas.
Cine erau însă baronii? Lideri de pripas ai unei revoluţii programat haotice, aceşti oameni ai zilei (de regulă cu cazier penal sau oricum de o valoare morală îndoielnică, la limita infracţionalităţii, pe vremea Dictatorului-cârmaci) vor juca totuşi un rol minor cu ocazia primelor alegeri (libere). Ascensiunea lor va fi însă înlesnită de corecta poziţionare politică de partea frontului stângist condus de conjuraţia ce-i lichidase pe tiran şi pe sinistra lui soţie. Succesul în primele alegeri, cu o platformă electorală mincinoasă, le va inculca atât celor de la centru, cât şi viitorilor baroni din teritoriu convingerea că marea majoritate de electori-iobagi vor fi la cheremul lor pour toujours. Cât privea opoziţia, să fim serioşi – grupuscule de bătrânei paseişti şi tinerei fără perspectivă.
Despre baroni ca stâlpi ai societăţii şi profesori de şmecherii
Primul milion în valută-forte fusese o faptă eroică plină de primejdii şi suspans de care, la pragul temporal dintre milenii, baronii ajunşi deja la maturitate politică îşi aminteau cu nostalgie, dar şi cu încredere fermă în viitorul trandafiriu. Părea un vis hollywoodian devenit realitate, din care lipsea doar celebra Walk of Fame. Cine ar fi crezut că foşti şoferi, miliţieni-tablagii ori infractori de drept comun vor deveni stâlpii societăţii din Baronoland? Nici unul dintre ei nu auzise de Henryk Ibsen şi cunoscuta sa dramă (darămite să localizeze pe hartă Norvegia), nici măcar securiştii de rangul doi ori un anume pseudoprofesor de istorie ce se regăseau pe lista dolofanilor baroni. Cultură, şcoală, prestigiu – să fim serioşi -, axiologia pe care o studiaseră ei venea direct din stradă, având deci cea mai bună legitimare cu putinţă. Intelectualii veritabili erau o categorie de vechituri dresate în stil pavlovian printr-un salariu de mizerie, unelte inutile unor vremuri dinamice, caracterizate de pofta celor ce aveau ştiinţa obţinerii şi păstrării puterii prin mijloace revoluţionar-şmechereşti. Da ei, baronii, deveniseră prin puterea faptei profesorii (sau antrenorii) de şmecherii. Nimeni altcineva nu mai părea să poată decide soarta Baronoland.
Dar Timpul începea să nu mai aibă răbdare…
