Această legendă, la dimensiuni de mit, este întreținută de mai mulți factori din manipulatorii de opinie publică românească din mai multe motive. Unele mai cunoscute, altele mai puțin. Unul dintre cele mai importante este că serviciile secrete din cele două țări au colaborat excelent în perioada 1954-1989 în combaterea opoziției față de regimurile instalate în cele două țări. Astfel Securitatea română a atras la București și l-a capturat pe unul dintre cei mai mari opozanți ai lui Tito, vestit comandant al formațiilor comuniste de partizani iugoslavi. Partea iugoslavă își îndeplinea partea sa de contract prinzând pe fugarii care reușeau să treacă Dunărea în Iugoslavia și întrebând Bucureștiul ce să facă cu ei: să le dea drumul întrucât erau trimiși să se infiltreze în diasporă, ori să fie executați în Iugoslavia sau în România, după ce erau extrădați.
În acest context nu este foarte greu de înțeles de ce se ascunde faptul că proiectilele neexplodate găsite la Timișoara sau Arad sunt de proveniență iugoslavă. Cu ocazia atacului german asupra Iugoslaviei, singura acțiune militară efectuată cu succes de armata iugoslavă a fost bombardarea orașelor românești Timișoara și Arad, deși România nu a fost în nici un moment în stare de război cu Iugoslavia. Atunci s-a trecut cu vederea acest fapt, dată fiind situația dificilă în care se afla Iugoslavia și de care România, chiar sub conducerea lui Anronescu, nu a vrut să profite.
Dar pentru a lămuri și mai bine lucrurile, vă prezentăm un citat din lucrarea „Tito – strict secret” (documente de arhivă), elaborată de istoricii sârbi Pero Simić și Zvonimir Despot. Este vorba despre notele stenografice privind întâlnirea de la Moscova a liderilor blocului răsăritean cu ocazia atacului Israelului asupra Egiptului în anul 1967 – relatarea lui Tito:
„… Românii când au citit proiectul (de condamnare a agresiunii Israelului – nota noastră), au sărit imediat și au arătat că nu-l acceptă nici măcar ca bază de discuție și că nu vor semna nici o declarație în care s-ar menționa Israelul ca agresor…. Brejnev a zis că este treaba lor și că nu va sili pe nimeni să semneze. … s-a dat o mică pauză, cu gustări, astfel încât fiecare stătea la locul său și citea prouectul: Atunci la mine au venit românii, Ceaușescu și Maurer, s-a așezat cam nervoși și au spus că nu vor semna declarația. Le-am spus că nu sunt obligați să o facă și că nimeni nu-i silește la așa ceva (…).
În general lucrurile mergeau destul de bine, în afară de români, care au făcut diverse atacuri. Au fost destule opinii diferite și discuții cum să fie ajutat (Egiptul – n.n.).
… Comportarea românilor pe toată durata ședinței a fost mai mult decât ciudată. Nu știu ce motiv aveau. Am o explicație cunoscută de toți, deși nu mi-e plăcut să vorbesc despre aceasta. În conducerea lor (a românilor – n.n.) există și evrei, aici sunt Maurer, Bodnăraș. Dacă politica se va baza pe asemenea factori – nu este bine. Cred că acesta este motivul și de aceea sunt foarte prudenți. Ei (românii – n.n.) de la început au arătat că tratează la fel ambele părți. Chiar mai întâi l-au chemat pe ambasadorul egiptean și i-au spus să înceteze focul. După aceea l-au chemat și pe ambasadorul israelian și au cerut, de asemenea, însă cu blândețe, să înceteze focul. Românii au o poziție care este asemănătoare poziției Occidentului…
Recent România a luat totuși poziție în apărarea românilor din valea Timocului. Vom vedea care sunt rezultatele. Totuși comunitatea românească recunoscută oficial, are și ea o situație foarte grea. Numărul românilor din Banatul sârbesc a scăzut de la circa 60 mii la 20 mii. În legătură cu acesta este de menționat declarația (2006) lui Marinka Ciobanu, redactor la publicația de limba română „Libertatea”, care apare la Panciova, în Banatul sârbesc: „Românii sunt considerați aici o minoritate ascultătoare, care între loialitate și împotrivire față de puterea actuală, a ales întotdeauna prima variantă”. Românii se conduc după principiul „Lasă, asta și așa o să ridice problema maghiarii. Totuși, cum spunea Ciobanu, complicația apare când maghiarii „ridică” problema și obțin ceea le convine, în timp ce românii obțin numai ceea ce „revine” minorităților. Ciobanu subliniază în același timp că publicația se străduiește să se ocupe de temele care sunt importante pentru comunitatea românească, dar nu se poate scrie liber întotdeauna, întrucât există permanent o autocenzură. Astfel foarte mulți maghiari din Serbia au obținut și cetățenie ungară. România însă nu a acordat nici unui român din Serbia cetățenia română.
Dacă în Serbia standardele europene privind tratamentul minorităților au cunoscut un regres, este de remarcat că minoritatea cea mai nedreptățită este în continuare cea română. Aceasta se datorează faptului că românii au fost descurajați de lipsa de sprijin din partea României, iar presiunea iugoslavă și sârbă a fost prea puternică.
