Este un fapt cunoscut ca în Rusia regimul a existat dintotdeauna un regim autoritar-birocratic. Cu aceasta chiar si presedintele Putin s-a declarat de acord, în timpul vizitei recent efectuata in SUA, afirmând, la întâlnirea cu studentii Universitatii Columbia, ca “în Rusia nu a existatdemocratie”. Un fapt mai putin cunoscut însa – si paradoxal, în opinia noastra – este acela ca, în pofida atotputerniciei sistemului si a caracterului sau supercentralizat, el s-a dovedit, de-a lungul timpului, a fi ineficient. Cauzele lipsei de eficienta ar putea fi explicate prin dimensiunile pe care le are Rusia (o tara care se întinde pe nu mai putin de 11 fuse orare), existenta minoritatilor etnice si confesionale, care transforma Rusia într-un conglomerat multi-etnico-confesional, traditia istorica etc. Ceea ce pare însa a fi o constanta a sistemului de conducere din Rusia este faptul ca ineficienta sus-amintita s-a facut simtita în momente de criza (razboaie, revolutii), iar atunci, unitatea sa monolitica s-a spart, procesul fiind însotit de aparitia, la nivelul elitei, a unui sentiment de spaima cu privire la însasi existenta statalitatii. În astfel de momente de restriste – cum ar spune cronicarul – sistemul a resimtit lipsa resurselor necesare asigurarii continuitatii precum si a metodelor care sa-i permita sa reactioneze adecvat la provocarile cu care s-a confruntat. Cu astfel de situatii sunt confruntate societatile în care sistemul legislativ este slab dezvoltat, iar societatea civila este fragila sau lipseste. În Rusia, societatea civila abia acum se naste pentru ca, vorba lui nenea Iancu, înainte de 1991 ea a “lipsit cu desavârsire”.
Rolul compromisului în istorie
Evenimentele din 21 septembrie-3 octombrie 2003 nu fac exceptie de la aceasta regula a istoriei ruse. În ceea ce priveste confruntarea Parlament/conducator (împarat, înainte de revolutia din 1917, si presedinte, dupa 1991), în istoria Rusiei exista deja doua precedente, care ne-ar putea permite sa vorbim despre existenta, din acest punct de vedere, a unei permanente istorice. În 1907, ultimul Romanov, Nicolae al II-lea, a dizolvat Duma, initiativa imperiala întorcându-se, ulterior, atât împotriva autorului ei, cât si a a Rusiei. A doua oara, la 19 ianuarie 1918, bolsevicii au “alungat” Adunarea Constituanta, ramânând singurii detinatori ai puterii. Atunci ei au câstigat, însa pe termen lung victoria lor s-a dovedit a fi una nefasta pentru Rusia.
Opiniile cu privire la evenimentele care s-au petrecut la Moscova, acum 10 ani, sunt împartite. Ceea ce atunci parea a fi o lupta clara între Parlament (Sovietul Suprem) si presedinte a fost denumita, ulterior, “delimitarea gruparilor la nivelul elitei “, “lupta decisiva între retrograzi si reformatori”, “între totalitarism si democratie” sau, mai simplu, “obisnuita revolutie rusa”.
Cei 10 ani scursi de la desfasurarea evenimentelor s-au dovedit a fi insuficienti pentru a permite elitei politice sa se detaseze de ele. A încerca acum o analiza a lor nu ni se pare potrivit. De aceea, luând în considerare faptul ca luna octombrie este una speciala în istoria Rusiei – e de ajuns sa amintim doar ca lovitura de stat bolsevica s-a produs pe 25 octombrie/7 noiembrie 1917 – ne permitem, urmând modelul lui Trotki, care, dupa lovitura de stat bolsevica a scris un articol-program intitulat Lectiile lui Octombrie, sa vedem care sunt “lectiile lui Octombrie ’93” pentru societatea rusa actuala.
Potrivit uneia dintre acceptiunile date conceptului de revolutie, aceasta înseamna ruptura definitiva cu trecutul. Daca examinam revolutiile care s-au desfasurat în anumite tari, vom observa, chiar în cazul unor exemple clasice, ca ruptura cu trecutul nu a fost atât de categorica, iar în sfârsitul lor se întrevede, mai mult sau mai putin, compromisul. “Nivelul” acestuia depinde de cei carora schimbarile aduse de revolutii nu le sunt pe plac. Însa odata compromisul realizat, ambele parti – nemultumitii si câstigatorii – sunt satisfacute, iar noutatile aduse de revolutie sunt mentinute si consolidate.
Revolutia engleza de la mijlocul secolului 17, unanim considerata a fi momentul de început al perioadei moderne din istoria umanitatii, s-a sfârsit cu regimul dictatorial al lui Oliver Cromwell, care, în mod firesc, a atras dupa sine Restauratia (e adevarat, sub forma monarhiei constitutionale). El poate fi considerat, în virtutea celor mai sus afirmate, un compromis.
Revolutia franceza, de la sfârsitul secolului 18, care s-a terminat “cu un general” – cum stralucit a prezis Ecaterina cea Mare – si cu imperiul fondat de acesta, avea sa se sfârseasca tot într-un compromis: restauratia Bourbonilor.
În fine, Stalin, prin a sa “revolutie de la vârf” – care ar putea fi considerata tot un compromis – a abandonat ideea comunista a egalitatii sociale, trasformând statul fondat de bolsevici într-un stat totalitar supercentralizat, supus pe deplin controlului conducatorului.
Compromisa la russe
Evenimentele din Rusia, din august 1991 – “revolutia democratica”, asa cum sunt ele numite – nu fac nici ele exceptie de la “regula compromisului” enuntata mai sus. Odata înfaptuita revolutia, se parea ca drumul Rusiei spre comunism fusese definitiv întrerupt. Reformele economice initiate de noua conducere de la Moscova au fost dureroase, iar populatia nu prea s-a aratat dispusa sa plateasca pretul social cerut de ele. Mai ales ca – iar acest aspect nu trebuie uitat – aceasta populatie fusese obisnuita ca toate problemele legate de viata cotidiana, sa fie rezolvate de catre stat. De aceea, daca evenimentele din octombrie 1993 sunt analizate din acest unghi de vedere, atunci Aleksandr Rutkoi si Ruslan Hasbulatov, cei în jurul carora s-au grupat nemultumitii din Sovietul Suprem si populatia din strada, pot fi considerati promotori ai restauratiei, iar actiunea lor pare fireasca. Actiunea lor, la o privire retrospectiva, era din start sortita esecului, sustinatorii “noului curs reformator” beneficiind de un puternic sprijin extern, în timp ce fortele de la nivel regional s-au marginit sa priveasca “meciul de pe margine”, pariind în momentul în care învingatorul începuse deja sa se contureze.
Odata ce Eltân a obtinut victoria în confruntarea cu Sovietul Suprem, nimeni nu se îndoia de faptul ca Rusia urma sa fie supusa unei terapii soc, care, în pofida duritatii, avea sa-i însanatoseasca economia. “N-a fost sa fie”, am putea spune acum, folosind cuvintele lui Noica, pentru ca, la nici câteva luni de la victoria obtinuta vice-premierul Egor Gaidar a parasit guvernul în semn de protest fata de schimbarea cursului politicii economice de catre presedintele Eltân. Ce a însemnat, de fapt, aceasta schimbare? În primul rând, ritmul reformelor a fost încetinit. În al doilea rând, iar acest aspect este mai important, statul a început sa fie tot mai prezent în economie, fapt ce i-a permis ca în scurt timp sa-si redobândeasca pozitiile pierdute. Pe cale de consecinta, birocratia – o alta permanenta a istoriei ruse – a reusit sa “plamadeasca” o noua elita de oameni de afaceri (oligarhii actuali), careia i s-a oferit accesul la resursele bugetare si sistemul de credite avantajoase. Beneficiind de resursele financiare necesare, “noua clasa” a fost singura categorie sociala pregatita sa participe la privatizarea economiei rusesti, în urma careia, cele mai rentabile întreprinderi sovietice au fost achizitionate la preturi aflate cu mult sub valoarea lor de piata. Evident ca, birocratia, în urma acestui proces de “prihvatizatie” (termenul provine de la verbul rusesc prihvatiti, care înseamna “a lua cu sine”, “a-si procura”, “a-si face rost”), si-a avut partea ei de câstig. De asemeni, printre participantii la proces s-au numarat si fostii directori de întreprinderi, care, în perioada 1991-1993, fusesera adversari ai reformelor initiate de Eltân, Gaidar & Co. Într-un timp foarte scurt, institutia puterii s-a transformat într-o societate pe actiuni, în cadrul careia fiecare actionar îsi avea cota sa parte.
Lectiile istoriei
Se naste întrebarea, fireasca, de altfel, “Ce drum al Damascului a strabatut presedintele Eltân”, care, în decurs de numai câteva luni, a schimbat cursul reformelor? Se pare ca Boris Eltân a înteles ca trebuie sa se teama nu atât de “cei multi”, de jos, cât, mai ales, de lupta celor de la vârf, în cursul careia unii dintre participanti ar fi putut sa apeleze la sprijinul “celor de jos”, adica al maselor. Iar el, Boris Eltân, s-a confruntase cu o astfel de situatie, în octombrie 1993, când A. Rutkoi si R. Habulatov au cerut populatiei sa-i sprijine. Facând iarasi apel la istoria Rusiei, vedem ca si împaratul Pavel I (1796-1801), dându-si seama de pericolul reprezentat de marea aristocratie, a încercat sa-i reduca acesteia privilegiile, obligând-o sa traiasca din propria munca. Ambitiosul împarat a pierdut lupta, aristocratii dovedindu-se, în confruntarea cu augusta fata, mai puternici. Revenind la Boris Eltân, se pare ca acesta sau este un bun cunoscator al istoriei Rusiei sau, în urma stagiului sau în Partidul Comunist, în perioada lui Brejnev, a dobândit o exeprienta considerabila, care l-a ajutat sa înteleaga ca nu este bine sa te certi cu “nobilii”, ci, mai mult, e bine sa-i cointeresezi la conducere. Or, reformele “radicalilor” condusi de Gaidar, ar fi trezit nemultumirea nomenclaturii. Astfel, Eltân a preferat sa schimbe cursul politicii economice, oferind posibilitatea nomenclaturii sa se integreze în noile structuri economice ale Rusiei. Roadele demersului sau s-au facut simtite cu prilejul campaniei electorale pentru al doilea mandat prezidential, în 1996, când el a fost sprijinit masiv de noua elita post-sovietica.
O alta “lectie a lui Octombrie ’93” învatata de Eltân a fost aceea ca nu trebuie sa fortezi rabdarea maselor. El si-a dat seama ca primii doi ani de reforma “gaidarista” adusesera populatia – o populatie obisnuita cu tihna vietii cotidiene inoculata de regimul comunist – la limita suportabilitatii, iar a continua reformele în acelasi ritm s-ar fi dovedit pentru cariera sa politica o alegere fatala. Pentru a-si asigura supravietuirea politica, Eltân a impus reformelor un moratoriu, chiar daca au existat momente când ritmul lor a mai fost activizat în 1997-1998, în timpul guvernului Cernomârdin, cu ai sai tineri reformatori.
Ca o concluzie, am putea afirma ca evenimentele din Octombrie ’93 s-au dovedit a fi factorul care a dat “forma si fondul” compromisului cu care s-a sfârsit “revolutia democratica” din 1991. Aceasta este principala lectie a lui Octombrie ’93 pentru Rusia de astazi. Dupa cum se pare, perioada de “acumularea primitiva a capitalului” a luat sfârsit, noua elita dobândind tot ceea ce a dorit. În ce priveste populatia, aceasta asista nepasatoare la activitatea unui Parlament, care, supus Kremlinului, adopta legile reformei, ce au avut un rol hotarâtor în aprinderea scânteii evenimentelor din Octombrie ’93.
Publicat în : Politica externa de la numărul 9
