Toată presa internaţională a fost alertată de un articol din “Stern” despre o conferinţă din Germania unde s-ar fi discutat despre probabilitatea colapsului Uniunii Economice Monetare. Deşi ulterior lucrurile s-au mai calmat când s-a aflat că la discuţii nu au participat oficiali ai băncii centrale germane, simplul fapt că această posibilitate a început să se discute stârneşte serioase îndoieli asupra vitorului monedei europene.
Degringolada euro
Cât timp moneda europeană creştea, totul a fost OK. Acum, când principalele economii europene se confruntă cu crize economice, ies la iveală divergenţele. În Franţa şi Germania- şomajul atinge cote-record. În Italia economia stagnează al doilea an consecutiv. Prin slăbirea condiţiilor pactului de stabilitate se deschide poarta unor deficite în creştere, care pot oricând scăpa de sub control. Este exemplul SUA, care din cauza unor deficite enorme şi a crizei economice şi-au văzut moneda devalorizată cu aproape 60% faţă de euro (de la o paritate iniţială la apariţia monedei euro de 1,3 euro/1 dolar s-a ajuns astăzi la 1,2 – asta după ce la un moment dat euro se apropiase de pragul de 1,4 dolari). Nebunia, care a culminat cu respingerea Constituţiei europene de către francezi şi olandezi (probabil că germanii ar fi făcut la fel dacă ar fi fost lăsaţi), a început în urma extinderii Uniunii Europene când, agitaţi de unele partide de dreapta, occidentalii au început să creadă că ungurii, polonezii, turcii şi românii sunt de vină pentru şomajul ridicat, lefurile în stagnare şi problemele grave cu care se confruntă sistemele de pensii şi asigurări de sănătate foarte generoase.
“Vechea Europă” respinge cu tărie liberalismul şi orice măsură liberală (vezi protestele uriaşe stârnite de celebra directivă Bolkenstein). Economiile franceză şi germană suferă de un centralism păgubos şi de un sistem costisitor de asigurări sociale. Datorită condiţiilor împovărătoare, multe companii din aceste ţări şi-au mutat centrele de producţie spre est. Numai că, în loc să ia măsuri pentru încurajarea economiei, guvernele celor două ţări au preferat retorici populiste. Dacă pentru Franţa şi Germania zona euro nu a adus decât probleme datorită regulilor stricte impuse de aceasta, pentru ţări ca Portugalia, Grecia sau Spania ori chiar Italia – “săracii Europei” – au fost benefice.
Ideea centrală a articolului din “Stern” este că moneda unică a dăunat grav Germaniei. Titlul articolului este “Der Euro macht uns Kaputt” – “Euro ne-a terminat” şi numeşte Uniunea Economică Monetară “cea mai mare catastrofă economică a Germaniei din 1945”. Autorităţile germane s-au grăbit să dezmintă ştirea că există posibilitatea ca Germania să se retragă din UEM. “Domnul Eichel (ministrul de Finanţe german) consideră că Uniunea Economică Monetară este un succes”, spune purtătorul de cuvânt al Ministerului de Finanţe. Pe de altă parte, Joachim Fels, economist specializat pe zona euro la Morgan Stanley, avertizează asupra riscurilor ridicate de creştere a deficitelor în urma slăbirii condiţiilor Pactului de stabilitate, în special în Italia. El mai spune că ţările puternic îndatorate din zona euro nu ar putea-o părăsi fără a plăti un preţ foarte mare, însă ţări ca Germania ar putea avea mari avantaje. “În momentul de faţă Europa se află pe o pantă foarte alunecoasă către instabilitate şi dezintegrare. Riscul unei catastrofe a monedei europene a crescut considerabil.”
Cele trei ameninţări pentru economia europeană
În faţa competiţiei venite din partea Chinei, Indiei şi, normal, a Statelor Unite, Europa nu va avea nici o şansă dacă nu rămâne unită şi nu adoptă politici serioase de creştere a competitivităţii. Numai că este greu să explici asta cetăţenilor francezi sau germani ostili oricăror forme de “liberalism”. În momentul de faţă, “Europa socială” se confruntă cu trei ameninţări importante.
1. Concurenţa crescândă. Costul ridicat al menţinerii unor sisteme sociale a făcut ca multe companii europene să migreze spre est, conducând astfel la o creştere fără precedent a şomajului. Recenta aderare a celor 10 state a adus în Europa ţări cu un venit pe cap de locuitor aflat la o treime din cel al “Vechii Europe”, iar taxele şi impozitele sunt şi ele mult mai convenabile.
2. Ameninţarea demografică. În Europa, situaţia este mult mai dezastruoasă decât în America, ţară care se confruntă acum cu problema pensionării “babyboomer”-ilor. Se estimează că la sfârşitul acestui deceniu, populaţia Italiei şi a Germaniei va începe să scadă. Rusia pierde anual aproape un milion de locuitori. În Franţa şi Marea Britanie situaţia nu este atât de dezastruoasă, în special datorită natalităţii superioare a imigranţilor. Astfel, dacă America poate întâmpina probleme în asigurările sociale după 2040, pentru Europa deadline-ul este mult mai scurt. Se estimează că, până în 2020, în Germania proporţia angajaţi/pensionari va ajunge 1/1. Poate că ţările Europei sociale ar trebui să se uite mai atent la situaţia României, unde de mult această proporţie este de 1 angajat la 1,3 pensionari.
3. Imigraţia. Paradoxal, multe ţări au crezut că aceasta reprezintă o soluţie la problema numărul doi. Numai că situaţia este exact contrară. Marea majoritate a imigranţilor sunt de origine arabă şi asiatică, în mod tradiţional culturi cu o natalitate mare. Numai că un imigrant îşi aduce cu sine şi părinţii, se căsătoreşte cu o femeie din ţara sa, care la rândul ei aduce în ţara de imigraţie părinţii. Aşa s-a ajuns în unele ţări ca procentul imigranţilor peste 40 de ani dependenţi de asistenţa socială să depăşească 50%.
În plus, valurile de imigranţi creează şi probleme de natură politică, alimentând discursurile naţionaliste şi creând din ce în ce mai multă împotrivire din partea “băştinaşilor”.
Astfel, “Europei sociale” este atacată din toate direcţiile. Principiul solidarităţii îi învrăjbeşte pe tineri cu bătrânii. Competiţia între muncitorii estici care se mulţumesc cu salarii mai mici subminează solidaritatea între ţări. Imigraţia creează tensiuni interrasiale şi interetnice.
Numai că, în realitate, tensiunea reală este între Marea Britanie a lui Tony Blair, cu un şomaj scăzut, o piaţă liberă şi puţin reglementată de către stat, cu birocraţie redusă şi taxe mici, şi Franţa preşedintelui Chirac, unde taxele sunt foarte mari, birocraţia încetineşte ritmul apariţiei de afaceri noi şi peste 300.000 de francezi au ales să locuiască sau să muncească în Anglia. Îndemnându-şi cetăţenii să spună “NU” Europei liberale “anglo-saxone”, Chirac şi-a îndemat practic populaţia să voteze împotriva Europei, pentru păstrarea “Europei sociale”. Votul francez – dincolo de orice explicaţii psihologice sau politice – este unul împotriva propriilor interese. Separarea Franţei şi a Germaniei de Europa va duce pur şi simplu la un dezastru pentru ele. Pe termen mediu, ele vor fi spulberate pur şi simplu de concurenţă, mai întâi cea a esticilor, apoi a Chinei şi Indiei. Votând împotriva Constituţiei, francezii şi olandezii s-au comportat precum cretinii sindicalişti români care au manifestat la Bruxelles împotriva directivei Bolkenstein. Adică a acelei directive care le permitea muncitorilor români să lucreze liberi oriunde în Europa.
Perioada de instabilitate politică ce va urma până când va apărea o soluţie viabilă va duce la slăbirea monedei unice europene. Este posibil ca “Nu”-ul spus de francezi şi olandezi să marcheze începutul unui nou trend. De la integrare, curent de politică economică ce a dominat Europa ultimilor ani, la o politică de individualism. Este clar că în acest moment tratatul este mort. Va mai dura însă o perioadă până ce politicienii vor cădea de acord să-l şi îngroape.
Respingerea Constituţiei poate însă deveni un imbold important pentru a merge mai departe. La renunţarea la moneda unică şi revenirea la moneda naţională. Ideea era ca economia europeană să se unifice şi să aibă o monedă comună, sprijinită de un guvern unic, o bancă centrală, un preşedinte, taxe şi impozite comune. Or, asta nu se va întâmpla în curând şi nu cred că mai are şanse să se întâmple vreodată. Cele trei ţări rămase în afara zonei euro – Marea Britanie, Suedia şi Danemarca – vor fi greu de convis să adopte moneda europeană. În unele ţări nou-intrate în Uniune, precum Cehia, dezbaterea asupra adoptării monedei unice este în desfăşurare şi are toate şansele să se încheie printr-un “nu, mulţumim”.
Războiul bolnavilor
Sau ar trebui mai bine al bolnavelor. Fiindcă este vorba de cele două monede, euro şi dolarul… Recentele probleme de natură politică ce au condus la deprecierea semnificativă a monedei europene au arătat că, în realitate, este încă o construcţie fragilă. La fel, peste ocean, recentele declaraţii ale lui Greenspan au dus la o uşoară depreciere a dolarului de teamă că economia americană va avea un ritm de creştere mai scăzut.
Cele două monede au crescut sau au scăzut una faţă de cealaltă nu atât prin performanţele economice, cât prin veştile proaste. Câtă vreme economia americană era în regres şi creştea deficitul comercial la cote-record în istorie, moneda americană se devaloriza. În momentul în care Greenspan a pus piciorul în prag şi a anunţat creşterea dobânzii de referinţă, moneda americană s-a oprit din declin. În momentul în care situaţia politică în Europa a devenit confuză şi au apărut voci care puneau în discuţie chiar viitorul monedei comune europene, euro s-a depreciat brusc.
Dacă analizăm însă economiile şi facem o serie de comparaţii, lucrurile nu stau deloc bine, nici pentru una, nici pentru cealaltă.
Despre problemele zonei euro, am vorbit mai sus. Dincolo de ocean, îngrijorările provin mai ales din cauza deficitului enorm. Administraţia Bush a încurajat o dezvoltare “pe datorie”. Având cheltuieli militare din ce în ce mai crescute, administraţia americană a preferat să se împrumute în loc să crească taxele. Este adevărat, economia şi poporul american s-au confruntat cu două crize majore: spargerea balonului de săpun constituit de dotcom-uri care i-a ruinat pe mulţi şi evenimentele de la 11 septembrie.
În aceste condiţii, alegerea administraţiei Bush nu a fost una rea. În primul rând, din punct de vedere psihologic, americanii trebuiau să riposteze. Pentru asta aveau nevoie de bani. Numai că aceşti bani nu puteau fi obţinuţi de la o populaţie lovită economic de şocul bursier şi psihologic de atentatele teroriste. A introduce taxe suplimentare şi a limita bugetul ar fi fost o decizie proastă, deoarece ar fi dus la inhibarea totală a consumului şi, apoi, a economiei. Aşa că administraţia americană a preferat să se împrumute la un ritm de circa 2 miliarde de dolari pe zi. La fel populaţia, care, atrasă de dobânzile extrem de scăzute, a dat în febra consumului. (Un român înţelege foarte bine ce se întâmplă acum în SUA, fiindcă şi noi suntem într-o situaţie similară.)
Numai că datoriile au atins niveluri îngrijorătoare. Astfel că, în momentul de faţă, economia americană nu face decât să transmită semnale amestecate. În principiu, ea este “pe o bază solidă”, cum spune Greenspan. Şomajul este undeva la 5%, creşterea economică în jur de 3,5%, adică aproape de optimul recomandat de manualele de economie pentru o creştere economică sănătoasă, iar deficitul bugetar pare sub control. În plus, nici nu este vorba de incertitudini politice.
Schimbarea politicii FED a dus la migrarea unor capitaluri importante către America, migraţie care a afectat inclusiv România, de unde au ieşit masiv capitalurile de risc datorită incertitudinii fiscale şi – nu în ultimul rând – a ceea ce s-a întâmplat cu Dinu Patriciu.
Apropo de asta, cazul a fost tratat destul de superficial în presă, mai ales prin prisma unor conotaţii politice. Numai că implicaţiile economice au fost dezastruoase (retrageri masive de capitaluri) şi i-au atras lui Băsescu o săpuneală zdravănă din partea Departamentului de Stat (ca să nu mai vorbesc de protestele unor ambasade sau oameni de afaceri). Tâmpenia procurorilor a costat România circa o jumătate de miliard de euro, dacă nu şi mai bine – fiindcă este greu de făcut o estimare a ponderii capitalurilor retrase de pe piaţă din acest motiv, dar, oricum, certe sunt vreo 300 de milioane, la care se adaugă valoarea bursieră pierdută de Rompetrol.
Aceste retrageri masive reprezintă de altfel şi explicaţia păstrării unui curs atât de stabil, în condiţiile în care BNR nu a intervenit foarte mult pe piaţa valutară.
Faptul că din România ies capitaluri ar trebui să atragă serios atenţia guvernanţilor, care însă par a trăi într-o lume a lor, unde economia dudie…
Astfel, rămâne în vigoare prognoza din articolul “Dolarul se întoarce” din numărul trecut, conform căreia trendul s-a inversat şi vom asista la o perioadă lungă (circa 18 luni, spunea Joachim Fels de la Morgan Stanley) de apreciere a dolarului, până la o paritate de 1/1.
Încotro se îndreaptă leul?
Este foarte interesant că majoritatea bancherilor consultaţi dau ca sigură o apreciere a monedei naţionale. Întrebaţi care va fi cursul leu/euro/dolar la 31 decembrie 2005, majoritatea au mers pe cursuri peste 36.000: BRD : 35.300-35.800/28.900-29.400, Raiffeisen: 36.800-37.300/30.000-30.500, ABN Amro: 37.100-37.600/28.700-29.100, Bancpost: 35.000/29.200, Banca Transilvania: 35.800/28.640, Banca Ţiriac: 36.000-36.500/27.800-28.300, Unicredit: 36.400/29.800, Volksbank: 35.900-36.400/27.900-30.200, Erste Bank: 35.500 şi apreciere până la 30.000 în 2006.
Interesant este că ambele tabere – şi cei care vorbesc despre apreciere, şi cei care spun că leul se va deprecia – folosesc cam aceleaşi date şi argumente. În primul rând, deficitul contului curent creşte continuu şi se estimează că el va ajunge spre sfârşitul anului la circa 4-5 miliarde de euro. Acest lucru va crea presiuni pe piaţa valutară în sensul deprecierii leului. Pe de altă parte, BNR rămâne fixată pe ţinta de inflaţie de 7%, care nu poate fi apărată fără o apreciere a monedei naţionale. În acest sens, sunt de notat două semnale transmise de BNR: “tactica de intervenţie pe piaţa valutară va rămâne favorabilă unei flexibilităţi mai ridicate a cursului de schimb” şi “menţinerea tendinţei anuale de apreciere reală a monedei naţionale faţă de principalele valute va contribui şi în această perioadă la reducerea inflaţiei”. Planurile BNR privind inflaţia ar putea fi serios zdruncinate de scumpirea gazelor naturale cu 10% şi ale tarifelor la energia electrică şi termică cu 6,8%. BNR speră că aceste scumpri vor atrage o încetinire a creşterii cererii, numai că acest lucru nu s-a întâmplat în aprilie, când s-a înregistrat o creştere pe retail de 20%.
La scumpirile din luna iulie trebuie să adăugăm o presiune contrară. Va ajunge la scadenţă o emisiune de titluri de stat echivalentă a 400 de milioane de euro, care pot crea o presiune puternică pe piaţa valutară în cazul în care vor dori să iasă de pe piaţa românească. De altfel, de la începutul anului tot asistăm la o hemoragie puternică de fonduri de pe piaţa românească, care a reuşit să ajute la păstrarea unui curs stabil atât de multă vreme. Totuşi, aceste ieşiri au fost făcute în paşi mici, deoarece nimeni nu are interesul unei ieşiri bruşte. Se observă în mod clar că există în piaţă clienţi care abia aşteaptă majorări ale cursului pentru a cumpăra lei. Incertitudinilor de pe piaţa valutară românescă li se adaugă cele de pe piaţa internaţională unde cursa dintre euro şi dolar este plină de neprevăzut. Deja unii analişti estimează că dolarul s-a apreciat prea mult şi că vor urma cât de curând unele corecţii care îl vor readuce înapoi la 1,2, în vreme ce alţii vorbesc deja de noul prag de 1,17 şi un 1,15 până la sfârşitul anului. Diferenţa de dobânzi dintre Europa şi SUA riscă să crească în scurt timp pe măsură ce presiunile asupra BCE în vederea reducerii dobânzii pentru a impulsiona economia în stagnare cresc, în vreme ce, de partea cealaltă, este de aşteptat ca rata dobânzii de referinţă să crească la următoarea şedinţă FED cu un sfert de punct. Este clar că, de o bună bucată de vreme, euro este o monedă supraevaluată şi acum a început procesul de “reaşezare” a acesteia, în condiţiile în care economia americană înregistrează o creştere economică sănătoasă, iar cea europeană stagnează de aproape doi ani.
În aceste condiţii, ar fi absolut normală o apreciere serioasă a monedei naţionale. Numai că situaţia nu stă chiar aşa. Cursul leu/euro are mai puţin de-a face cu performanţele economiei româneşti, ci mai ales cu politicile monetare pe termen scurt ale BNR şi situaţiile conjuncturale de pe piaţă. În aceste condiţii, repet ceea ce a declarat Mugur Isărescu: “Tactica de intervenţie pe piaţa valutară va rămâne favorabilă unei flexibilităţi mai ridicate a cursului de schimb” şi “menţinerea tendinţei anuale de apreciere reală a monedei naţionale faţă de principalele valute va contribui şi în această perioadă la reducerea inflaţiei”. A bon entendeur, salut!
Publicat în : Economie de la numărul 27
