Manifestarea liberalismului politic în România nu îmbracaforme clare, bine definite. A.D. Xenopol constata ca partidele se deosebeau în România pe baza ideilor, nu pe baza persoanelor, nici a claselor din care faceau parte. Pentru ca toti faceau parte initial din aceeasi clasa, a boierilor. Curentul liberal si cel conservator mergeau mâna în mâna, încrucisându-se si înfruntându-se. Ceea ce le dezbina era lupta pentru libertate si egalitate. Ceea ce le unea era “tendinta nationala”, adica ceea ce unea “toate sufletele românesti în avântul lor catre emancipare”. Ambele curente salasluiau în sânul aceluiasi partid: partidul national. Reprezentantii lor erau numai dintr-o singura clasa: clasa marilor proprietari rurali. Un gânditor ca M. Manoilescu, si avea dreptate, nu vedea însa deloc tocmai aceasta lupta de idei, de care vorbea Xenopol: “În ceea ce priveste linia doctrinara, trebuie sa marturisim ca, în spectacolul vietii publice a Vechiului Regat, nimic nu este mai penibil si mai umilitor pentru inteligenta româneasca decât manifestarile de doctrina ale partidelor politice de atunci. Este curios ca, într-o tara cu o patura superioara inteligenta si culta, a staruit si staruie înca o mare ignoranta în problemele de doctrina sociala si politica […]. Ca gândire sociala, burghezia este mai mult decât inferioara; singurii intelectuali care au reprezentat la noi o doctrina sociala si politica serioasa au fost socialistii”.Manoilescu dadea drept cauze ale acestei condamnabile lipse de idei existenta la intelectualii români a pasiunii “cotidianului politic” si nu a pasiunii “doctrinare”. Altfel spus, preocuparea politica burgheza se reducea la: “când pleaca guvernul”, “cine vine” si la remanierile în personalul guvernamental.
Manifestarea liberalismului politic în România nu îmbracaforme clare, bine definite. A.D. Xenopol constata ca partidele se deosebeau în România pe baza ideilor, nu pe baza persoanelor, nici a claselor din care faceau parte. Pentru ca toti faceau parte initial din aceeasi clasa, a boierilor. Curentul liberal si cel conservator mergeau mâna în mâna, încrucisându-se si înfruntându-se. Ceea ce le dezbina era lupta pentru libertate si egalitate. Ceea ce le unea era “tendinta nationala”, adica ceea ce unea “toate sufletele românesti în avântul lor catre emancipare”. Ambele curente salasluiau în sânul aceluiasi partid: partidul national. Reprezentantii lor erau numai dintr-o singura clasa: clasa marilor proprietari rurali. Un gânditor ca M. Manoilescu, si avea dreptate, nu vedea însa deloc tocmai aceasta lupta de idei, de care vorbea Xenopol: “În ceea ce priveste linia doctrinara, trebuie sa marturisim ca, în spectacolul vietii publice a Vechiului Regat, nimic nu este mai penibil si mai umilitor pentru inteligenta româneasca decât manifestarile de doctrina ale partidelor politice de atunci. Este curios ca, într-o tara cu o patura superioara inteligenta si culta, a staruit si staruie înca o mare ignoranta în problemele de doctrina sociala si politica […]. Ca gândire sociala, burghezia este mai mult decât inferioara; singurii intelectuali care au reprezentat la noi o doctrina sociala si politica serioasa au fost socialistii”.Manoilescu dadea drept cauze ale acestei condamnabile lipse de idei existenta la intelectualii români a pasiunii “cotidianului politic” si nu a pasiunii “doctrinare”. Altfel spus, preocuparea politica burgheza se reducea la: “când pleaca guvernul”, “cine vine” si la remanierile în personalul guvernamental.
Se cultiva elocinta
Într-adevar, nici conservatorii si nici liberalii, si unii si altii sustinatorii politici ai liberalismului, n-au fost în stare sa-si ancoreze formulele lor politice în social. Nu avem lucrari de doctrina, nici programe doctrinare. Oamenii politici români aveau de regula o structura de gândire specific juridica, exprimata mai ales prin formule retorice. Nici nu e de mirare ca e asa, din moment ce majoritatea lor erau juristi. Ideile care se vehiculeaza au avantajul de a fi usor discutate. Ca niciodata, înfloresc talente oratorice, unele cu totul de exceptie. Elocinta se cultiva. Orice succes parlamentar o presupunea. O floare de stil putea fi mai de efect decât orice constructie savanta. Inteligenta spectaculara, prezenta de spirit sunt mai cautate decât încercarea de adânca întelegere a unor realitati sociale. Şi. daca nivelul doctrinar al tuturor oamenilor politici români era destul de scazut în Vechea Românie, al liberalilor era înca si mai scazut. Între realizarile practice ale Partidului National-Liberal si nivelul preocuparilor sale intelectuale a existat totdeauna o neconcordanta. Într-o scrisoare din 11 iunie 1898, T. Maiorescu scria cu o ironie care mergea pâna la rautate: “Liberalii toti, si drapelistii, necum flevistii, sunt absolut ignoranti (afara de Sturdza si de Beldiman din Berlin) si fac avere prin politica. Daca l-ai întreba pe Statescu sau pe Lascar, pe Costinescu, pe Fleva, cine e Shelley sau Echegaray sau D’Annunzio sau fie si Marshall, Khuen – Hedervary… habar n-au si cauta în ; sunt în stare sa caute printre contemporani si pe Camoes”. Mihail Manoilescu scria: “de la Eminescu si pâna la Octavian Goga toate marile personalitati ale culturii nostre au fost situate în afara si împotriva partidului liberal”.
Burghezia si reactiunea, fapta si teoria
Si daca aceasta afirmatie venea de la un adversar politic al liberalilor si era partizana, nu se poate spune acelasi lucru de Şt. Zeletin, care trece drept mare sprijinitor teoretic al lor si care afirma: “Reactiunea boierimii conservatoare a izbutit sa mobilizeze în jurul ei tot ceea ce a fost inteligenta de elita în miscarea noastra culturala si politica. S-a stabilit astfel un fel de traditie, ca oamenii de actiune, înzestrati cu simtul realitatii, sa treaca în lagarul burgheziei, iar oamenii de gândire, cu cultura teoretica sau daruri literare sa treaca în lagarul reactiunii. Şi astfel, pe când burghezia mobiliza de partea ei fapta, reactiunea mobiliza de partea ei teoria. În asemenea conditiuni, razboiul teoretic al reactiunii s-a încheiat cu o victorie pe întreaga linie”. Atât de categorica, încât cultura româna actuala “este pe de-a-ntregul creatia reactiunii”. Fireste, afirmatia lui Zeletin nu trebuie luata tale quale.De retinut ramâne doar constatarea, la îndemâna oricui, ca în rândurile dreptei românesti au fost, pâna la primul razboi mondial – si dupa aceea, cele mai mari si reprezentative valori culturale. Eminescu gasea chiar normala asocierea dintre adevarata aristocratie a tarii si intelectualitate. “Nicicând, dar absolut nicicând – scria Eminescu, în 1881 – n-a existat rivalitate între aristocratia de nastere si aristocratia intelectuala; dar amândoua acestea au aflat adesea un dusman în aristocratia averii mobiliare, a banului”.Faptul e bine pus în evidenta, pe un plan sociologic general, de G. Ibraileanu în Spiritul critic în cultura româneasca.
Dincolo de rivalitati politice si personale dintre liberali si conservatori, în epoca sau ulterior, liberalismul se va introduce si în România. Este considerat de toti ca singura solutie de dezvoltare a României. O solutie inspirata de Occident, de care România se simtea tot mai aproape. Combatând experientele izvorâte dintr-o reactie contra Occidentului (îl cita pe Lev Tolstoi, La révolution russe, sa portée mondiale), C. Radulescu-Motru îi contesta orice viabilitate pe pamântul românesc. Astfel de experiente puteau fi facute eventual de poporul rus, spatiul sau material fiind foarte întins (“si pe acest spatiu se pot face multe experiente”). Celelalte popoare, lipsite de vastitatea aceasta spatiala, erau “mai cuminte a urma calea civilizatiunii apusene”. Daca în Rusia utopia poporanismului era de înteles, preciza Motru în alta parte (“imensitatea tarii îsi are iluziunile sale sesizabile”), în România, care nici nu-si adunase la un loc pe toti fiii ei, propagarea de astfel de utopii era “de necrezut”. Nici o clipa nu este pus în discutie liberalismul, ci modalitatea de introducere. P. P. Carp condamna categoric pe toti exponentii ideilor revolutionare ca pe oameni “cari, neputând face propria lor fericire, se cred apti a face fericirea unui popor întreg si vor veni cu utopii, cu idei vagi si generale, sa le aplice, în numele libertatii, egalitatii si fraternitatii, idei rasturnatoare de orice dezvoltare nationala”. “Noi nu suntem în situatiunea natiunilormari cari pot suporta orice experienta” – sustinea si T. Maiorescu. Evolutionismul istoric, arata el, “ne învata în mod categoric ca revolutiunea este un mijloc primitiv de îndreptare, necesar societatilor care nu sunt complet organizate politiceste”. Or, societatea româna crea “mijloace normale” de regenerare a organismului ei si atunci necesitatea unei revolutii nu mai aparea, progresul realizându-se pe calea evolutiei.
Nemarginita încredere în progres
Neîncrederea în drumul nou pe care era îndrumata tara prin initiativa liberalismului pe care unii o manifestau nu merge însa pana la pesimism politic, lascepticism.Era greu de sustinut un scepticism, în conditiile în care nota dominanta era optimsimul. România traia si ea prosperarea rodnica a tuturor si se bucura si ea de roadele ei. De la jumatatea veacului al XIX-lea începuse în chip serios sa se considere si sa fie parte a Europei, a acelei Europe- civilizate si prospere. Aceasta si fusese nazuinta revolutionarilor români de la mijlocul veacului, aceasta si era vointa mostenitorilor lor, a oamenilor politici din a doua jumatate a aceluiasi veac. Natiunea româna, dupa marile realizari politice si sociale de la mijlocul veacului ce se încununasera cu unirea, independenta, proclamarea Regatului, dupa asezarea economiei cu fata spre progresul capitalist, îsi redobândise o puternica încredere în ea însasi. Niciodata ca acum sentimentul progresului nu fusese atât de concret, cu toate ca dedesubtul lui staruiau multe contradictii sociale si mari probleme, cum era cea agrara, care îsi asteptau dezlegarea. O oarecare siguranta externa îsi facuse treptat drum în actele oamenilor politici si în viata cotidiana a românilor, înlocuind neîncetata spaima de ziua de mâine care dominase toate spiritele în ultimele doua veacuri, mai cu seama de când cu razboaiele ruso-turco-austriece, când viata acestui popor se derulase doar între o invazie si alta. “Românul de astazi e convins ca pe el nimeni nu-l mai poate ameninta – scria C. Radulescu-Motru în 1900. El n-are nimic comun cu acel trecut mizerabil în care numai soapta ca vin turcii, rusii sau tatarii producea teroare… Şi astfel, uitând temerile si grijile trecutului, opiniunea publica româna, emancipata de sub chinul oricarui interes permanent, se rasfata ca un copil, distrându-se cu tot felul de lucruri culese din diferitele parti ale lumii”, continua, nu fara ironie, filozoful conservator.”Ceea ce caracterizeaza epoca noastra – spunea si N. Filipescu, la 11 noiembrie 1901 – este o încredere nemarginita în progres (subl. ns.). Pâna acum o suta de ani lumea vedea fericirea înapoi, într-un paradis biblic, ori într-un veac de aur […]. De un secol încoace însa, lumea vede progresul înainte si toate popoarele cauta sa-si însuseasca acel progres si sa se ridice la o treapta mai înalta de civilizatie”.
Sentimentul acestui progres îl au foarte pronuntat toti cei care se legau direct de el, toata clasa noua burgheza care o data cu progresul se îmbogateste. Şi nimic nu dadea mai mult sentimentul binelui general decât binele personal. De altfel, Europa în genere traia o stare de optimism. Vizibila înca în idealismul german al primelor decenii ale secolului al XIX-lea, ea persista pâna la sfârsitul secolului si dincolo de acesta pâna la primul razboi mondial.
Liberalismul va aduce în spatiul românesc formele de viata politica, sociala, culturala ale Apusului, dând specificului local prilejul sa le umple cu un continut propriu. Va fi, pâna la urma, ca atâtea alte curente ideologice sau culturale, o reusita partiala, o constructie neterminata, pe care democratia nu se va putea cladi decât tot partial. Românii nu au darul desavârsirilor.
