În urma recentelor revolte din Libia, există în prezent două entităţi care pretind a acţiona în calitate de guvern oficial al ţării. Regimul lui Muammar Gaddafi controlează Tripoli şi mare parte din jumătatea de vest a ţării. Consiliul Naţional de Tranziţie al Republicii Libiene, condus de Mustafa Abdul Jalil, cu sediul în Benghazi, controlează cea mai mare parte a jumătăţii de est a ţării.
Libia are o populaţie de 6,3 milioane de locuitori şi un produs intern brut pe cap de locuitor de 9511 dolari (conform raportului FMI pe 2010), o rată a şomajului de peste 30% începând din anul 2004, iar aproximativ 50% din populaţie sunt tineri sub 25 de ani. Pe continentul african, Libia are cel mai mare indice al dezvoltării umane (HDI) şi al patrulea PIB pe cap de locuitor în 2009. Aceasta se datorează în mare măsură importantelor rezerve de petrol şi populaţiei reduse. Libia se situează pe locul 10 în lume ca rezerve dovedite de petrol şi pe locul 17 ca producţie de petrol.
Libia sub regimul Gaddafi (1969–prezent)
Pe 1 septembrie 1969, un mic grup de ofiţeri conduşi de Muammar Gaddafi, în vârstă de 27 de ani, a dat semnalul Revoluţiei Libiene, prin lovitura de stat împotriva regelui Idris. De atunci, Gaddafi este Comandant Suprem, conduce ţara prin Comandamente revoluţionare fără guvern şi parlamente. La aniversarea naşterii Profetului Mahomed, în 1973, Gaddafi a prezentat o Declaraţie în Cinci Puncte prin care a suspendat toate legile existente la acel moment şi a introdus legea islamică Sharia pentru a curăţa ţara de „bolnavii politici”, adică opoziţia. O „miliţie populară” a fost înfiinţată pentru a „apăra revoluţia”. Gaddafi a pus la punct un uriaş sistem de supraveghere. Între 10 şi 20% din libieni îndeplinesc misiuni de urmărire pentru Comitetele revoluţionare, în administraţie, fabrici, învăţământ etc. Comandantul Suprem a executat public disidenţi şi adesea execuţiile au fost difuzate pe canalele de televiziune publică. Gaddafi şi-a folosit reţeaua de diplomaţi şi recruţi pentru a asasina zeci de refugiaţi din întreaga lume care îl criticau. Amnesty International a menţionat cel puţin 25 de asasinate între anii 1980 şi 1987.
În 1977, Gaddafi a ordonat lovituri de artilerie asupra Egiptului, ca răzbunare pentru intenţia preşedintelui egiptean Anwar Sadat de a semna un tratat de pace cu Israelul. Forţele lui Sadat au câştigat uşor un conflict la frontieră care a durat 4 zile şi a devenit cunoscut sub numele de Războiul libiano-egiptean. Au murit peste 400 de libieni, iar diviziile blindate ale lui Gaddafi au fost zdrobite.
În februarie 1977, Libia a început să trimită echipamente militare lui Goukouni Oueddei şi Forţelor Armate Populare din Ciad. Conflictul ciado-libian a început cu adevărat atunci când sprijinul acordat de Libia rebelilor din nordul Ciadului s-a transformat într-o invazie.
Sute de libieni au murit în războiul împotriva Tanzaniei, atunci când Gaddafi a încercat să-şi salveze prietenul, Idi Amin. Gaddafi a finanţat diverse alte grupări, de la mişcări împotriva energiei nucleare la sindicate australiene.
Ca urmare a teoriilor economice ale lui Gaddafi, regiunile estice ale ţării au sărăcit. Mare parte din veniturile din petrol ale ţării, care au explodat în anii 1970, a fost folosită pentru achiziţionarea de armament şi sponsorizarea a zeci de grupări teroriste şi paramilitare din întreaga lume. În 1986 s-a încercat uciderea lui Gaddafi printr-o lovitură aeriană. În cele din urmă, ONU a impus sancţiuni împotriva Libiei după atentatul terorist, din 1988; s-a considerat că Gaddafi a fost în spatele atentatului asupra aeronavei de pasageri Pan Am 103 care a explodat deasupra oraşului Lockerbie din Scoţia – în care au murit sute de pasageri.
Gaddafi şi-a asumat titlul onorific de „Rege al Regilor Africii” în 2008, în cadrul campaniei sale pentru realizarea Statelor Unite ale Africii. Până la începutul deceniului 2010, pe lângă încercarea de a prelua conducerea Uniunii Africane, Libia avea şi legături cu state membre ale UE, îndeosebi cu Italia – fostă putere colonială în Libia.
Revoltele din 2011 şi intervenţia coaliţiei
După ce liderii Tunisiei şi Egiptului au fost alungaţi de la putere prin mişcări populare, vecinul lor, Libia, a fost cuprinsă de revolte generalizate în februarie 2011. Până pe 20 februarie, tulburările se răspândiseră până în Tripoli. Gaddafi a descris revoltele ca fiind opera elementelor occidentale şi a Israelului care manipulează mass-media prin ştiri false în ziare şi la televiziune. Forţele de represiune ale Comandantului Suprem, în încercarea de a înăbuşi protestele, au lăsat sute de morţi pe străzile capitalei.
Deşi mare parte din Libia a scăpat de sub controlul lui Gaddafi de la începutul lui martie 2011, intrând sub protecţia unei coaliţii ale forţelor de opoziţie care includ soldaţi ce au decis să se mobilizeze pentru a sprijini rebelii, forţele lui Gaddafi au reuşit să răspundă în forţă atacurilor recente ale rebelilor în vestul Libiei şi să contraatace în regiuni strategice, ca Ras Lunuf. Oraşul Zawiyah, situat în apropiere de capitala Tripoli, a fost bombardat de avioane şi tancuri şi ocupat de trupele pro-Gaddafi, care „au aplicat un nivel de violenţă până acum neîntâlnit în acest conflict”. Se pare că opoziţia controlează ferm Libia de est, având ca centru cel de-al doilea oraş ca mărime şi totodată un port vital, Benghazi, în timp ce Tripoli şi împrejurimile sale rămân disputate.
Însă în câteva apariţii publice, Gaddafi a ameninţat că va distruge mişcarea de protest, iar Al-Jazeera şi alte agenţii de presă au relatat că guvernul a înarmat miliţii pro-Gaddafi pentru a ucide dezertorii şi protestatarii regimului de la Tripoli. Organisme ONU, inclusiv secretarul general Ban Ki-moon şi Consiliul ONU pentru Drepturile Omului au condamnat represiunea, considerând că aceasta încalcă legislaţia internaţională. Consiliul pentru Drepturile Omului a exclus Libia din acest for, într-o acţiune fără precedent cerută chiar de delegaţia Libiei la ONU. SUA au impus sancţiuni economice împotriva Libiei, urmate la scurt timp de Australia, Canada şi Consiliul de Securitate al ONU, care a hotărât şi deferirea lui Gaddafi şi a altor oficiali guvernamentali Tribunalului Penal Internaţional pentru investigaţii.
Pe 26 februarie 2011, a fost înfiinţat un Consiliu naţional, sub conducerea lui Mustafa Mohamed Abud Al Jeleil, fostul ministru de justiţie al lui Gaddafi, pentru a administra zonele din Libia aflate sub controlul rebelilor. A fost primul efort serios de a organiza larga opoziţie împotriva regimului Gaddafi. În timp ce consiliul are în prezent sediul în Benghazi, el revendică Tripoli drept capitală. Hafiz Ghoga, avocat specializat în drepturile omului, şi-a asumat ulterior rolul de purtător de cuvânt al consiliului. Pe 10 martie 2011, Franţa a fost primul stat care a recunoscut Consiliul Naţional Libian drept guvern legitim al ţării.
Pe 17 martie 2011, Consiliul de Securitate al ONU a aprobat Rezoluţia 1973, cu 10 voturi pentru şi 5 abţineri. Rezoluţia 1973 impunea restricţii de zbor în Libia şi aproba folosirea „tuturor mijloacelor necesare„ pentru a proteja civilii din această ţară.
La scurtă vreme, ministrul de externe libian, Mussa Kussa, declara că „Libia a hotărât încetarea imediată a focului şi suspendarea tuturor operaţiunilor militare”. Însă atacurile împotriva punctelor controlate de insurgenţi a continuat în ciuda acestei declaraţii.
Sâmbătă, 19 martie 2011, a fost iniţiată prima acţiune a Aliaţilor menită să asigure zona de restricţie aeriană: avioane militare franceze au pătruns în spaţiul aerian libian, într-o misiune de recunoaştere care prevestea atacuri asupra unor ţinte inamice. Acţiunea militară aliată menită să asigure încetarea focului a fost iniţiată în aceeaşi zi, atunci când un avion francez a deschis focul şi a distrus un vehicul inamic aflat la sol. De asemenea, avioanele franceze au distrus cinci tancuri inamice, aparţinând regimului Gaddafi. SUA şi Marea Britanie au lansat atacuri asupra unui număr de 20 de „sisteme integrate de apărare anti-aeriană” folosind peste 110 rachete de croazieră Tomahawk în timpul operaţiunilor Odyssey Dawn şi Ellamy.
Prelungirea conflictului din Libia va spori numărul de morţi în rândul civililor. Gaddafi va pleca de la putere doar atunci când opoziţia va reuşi să ocupe Tripoli.
