Islamul este atât o religie, cât şi un mod de viaţă. Spaţiul Islamic reprezintă statele sau regiunile în care majoritatea populaţiei este formată din musulmani. Islamul este a doua religie ca număr de credincioşi după religia creştină. Potrivit ultimului studiu demografic realizat de Pew Research Center în octombrie 2009, Islamul are 1,57 miliarde de aderenţi, respectiv 23% din populaţia lumii.
Lumea islamică
Islamul reprezintă religia dominantă în Orientul Mijlociu, Nordul Africii şi anumite părţi din Asia. Mari comunităţi musulmane se află în China, Balcani şi Rusia. În alte părţi al lumii se află mari comunităţi de imigranţi – în Europa Occidentală religia islamică este a doua religie prin numărul de credincioşi, reprezentând 5% din totalul populaţiei.
Populaţia musulmană are o rată medie de creştere anuală de 2,9% , iar restul populaţiei lumii creşte în medie cu 2,3% pe an. Prin urmare, Islamul va reprezenta un procent tot mai mare din populaţia planetei. Din acest studiu demografic rezultă că una din patru persoane este musulman, că în Germania trăiesc mai mulţi musulmani decât în Liban şi mai mulţi musulmani în China decât în Siria. Din studiul demografic menţionat, rezultă că una din patru persoane este musulman.
47 de ţări sunt majoritar musulmane
În jur de 62% din musulmani trăiesc în Asia, respectiv 683 milioane de aderenţi; în Indonezia (ţara cu cel mai mare număr de musulmani, 15,6 % din totalul populaţiei musulmane, Pakistan, India, şi Bangladesh;
În jur de 23% trăiesc în ţările arabe din Orientul Mijlociu şi în state non-arabe ca Turcia şi Iran unde populaţia musulmană este majoritară;
În Africa, Egiptul şi Nigeria au cea mai mare populaţie musulmană;
15% în Africa Sub-Sahariană;
2% în Europa şi cele două Americi.
Deşi Islamul pune accent pe unitatea musulmanilor, în realitate este divizat în două mari ramuri, sunnită şi şiită, apărute după moartea Profetului Mahomed în 623, care la rândul lor au generat aproximativ 45 de secte.
Împărţirea demografică pe cele pe cele două mari ramuri religioase, sunniţi şi şiiţi, este dificilă şi diferă în funcţie de surse, dar se estimează că aproximativ 85% sunt sunniţi şi 15% sunt şiiţi.
Sunniţii sunt majoritari în statele arabe, în Asia de Sud-Est, China, Asia de Sud, Africa. Şiiţii reprezintă majoritatea populaţiei în Iran (aproximativ 95 % din toţi musulmanii), Azerbaidjan (aproximativ 85 %), Irak (60 – 70 %) şi Bahrein (aproximativ 70 %). Aproape 46-48 % dintre musulmanii yemeniţi sunt şiiţi. În jur de 30-40 % din musulmanii kuweitieni sunt şiiţi, şi 20-30 % din musulmanii turci sunt şiiţi aleviţi. Şiiţii reprezintă aproximativ 21-28 % din populaţia Libanului, aproximativ 15-20% din musulmanii saudiţi, aproximativ 10-20% din musulmanii pakistanezi, 10-19% din cei afgani, aproximativ 13% din sirieni, aproximativ 7% din senegalezi, aproximativ 5% din cei uzbeci, aproximativ 5% din cei nigerieni, aproximativ 3% din tadjici.
Nu există statistici exacte deoarece acest lucru nu este dorit în cea mai mare parte din Orientul Mijlociu, mai ales pentru regimurile aflate la putere. Dar estimările arată că sunt 165-190 milioane de şiiţi. Cea mai mare parte a lor trăiesc în Pakistan şi Liban. Iranul a fost întotdeauna cea mai mare ţară şiită, cu o populaţie de aproximativ 76 milioane, şi se poate ca un număr egal de şiiţi să existe în India şi Irak.
Religia şi statul
În multe state din Spaţiul Islamic constituţia şi legislaţia sunt izvorâte din religie islamică. Statul islamic utilizează legea Sharia şi Coranul în elaborarea legislaţiei: Iran, Pakistan, Arabia Saudită, Afganistan, Yemen, Somalia, Mauritania. Statul religios – Islamul este religia oficială a statului unde Sharia poate sta la baza elaborării legislaţiei: Egipt, Maroc, Malaysia, Tunisia, Libia, Iordania, Emiratele Arabe Unite, Oman, Kuweit, Tadjikistan, Brunei, Maldive, Bahrein. Statul secular – separă instituţiilor guvernamentale de religie: Turcia, Algeria, Irak, Nigeria, Kazahstan, Azerbaidjan, Kârgâzstan, Turkmenistan, Ciad, Gambia, Senegal, Guineea, Bangladesh, Djibouti. State care nu sunt nici religioase nici seculare: Albania, Liban, Indonezia, Nigeria, Sudan, Sierra Leone.
Islamul şi dezvoltarea economică
Numeroase voci din lumea musulmană consideră propria dezvoltare economică drept întârziată faţă de cea din Occident. Pentru această întârziere economică cel mai adesea musulmanii dădeau vina pe Statele Unite, pe Occident în general şi, într-o mai mică măsură, pe incompetenţa sau corupţia propriilor guverne. Succesul multor ţări est-asiatice, îndeosebi China, cu creşteri economice rapide, le-a demonstrat că este posibilă micşorarea diferenţelor de standard de viaţă faţă de ţările occidentale.
Economiştii au identificat o serie de factori sociali care contribuie la dezvoltare. Aceştia includ statul de drept, educaţia, sănătatea şi o rată redusă a fertilităţii.
Constrângeri impuse de Islam asupra dezvoltării
Există multe alte practici şi învăţături islamice care împiedică dezvoltarea economică:
Natura educaţiei islamice nu contribuie la dezvoltarea unor cetăţeni cu gândire liberă, înzestraţi cu calităţile care să le permită să îşi atingă potenţialul şi ambiţiile.
În Islam, femeile sunt inferioare bărbaţilor, potrivit Coranului (4:34). Nicio scuză sau vreun alt citat nu poate demonstra opusul. Cifre recente de la Organizaţia Internaţională a Muncii, publicate de Banca Mondială, arată că în Orientul Mijlociu şi Nordul Africii femeile reprezintă 28% din forţa de muncă totală, în timp ce la nivel mondial media este de 40%.
Timpul dedicat respectării obligaţiilor religioase zilnice şi sărbătorilor anuale, ca Ramadanul, reduce timpul disponibil pentru activităţi productive din punct de vedere economic, într-o măsură mai mare decât în alte religii.
Religia contribuie la o atitudine de fatalism şi resemnare. Chiar în ţările cu resurse de petrol, este evident eşecul de a folosi eficient resursele în scopul dezvoltării industriale.
Constrângerile şi costurile impuse asupra instituţiilor financiare prin interzicerea expresă a perceperii de dobânzi pot împiedica dezvoltarea unei pieţe financiare libere, conducând la ineficienţă, riscuri morale în domeniul bancar şi limitând fondurile disponibile pentru investiţii. Interzicerea dobânzilor nu serveşte niciunui scop benefic. În afară de interzicerea sa de către Coran, nu există niciun motiv, în epoca modernă, pentru care perceperea de dobânzi să fie considerată imorală.
Conflictul dintre legile laice şi Sharia pot contribui la subminarea statului de drept, limitarea drepturilor de proprietate şi a dreptului contractual, toate cu consecinţe economice negative.
În Islam, pregătirea pentru viaţa de apoi, prin conformarea la moralitatea islamică, este considerată mai importantă decât interesul pentru câştiguri materiale în viaţa actuală. Aceasta conduce practic la subminarea imorală a prosperităţii şi a bunăstării comunităţii. Şi totul provine din credinţa nezdruncinată în Coran ca adevăr absolut.
Statele arabe deschid o nouă pagină de istorie
Protestele care au avut loc ori sunt în desfăşurare în statele arabe urmăresc înlăturarea de la putere a regimurilor politice autoritariste şi corupte. Cauzele acestora sunt: sărăcia – subţierea păturii sociale a clasei de mijloc, salariile mici, şomajul foarte mare, 12-18%, abuzurile autorităţilor, lipsa perspectivei – tinerii cu vârsta sub 25 de ani reprezintă aproape 50% din populaţie.
Cererile protestatarilor sunt: alegeri libere, reforme politice şi economice care să genereze prosperitate socială, mai multe libertăţi.
Tunisia, considerată cel mai competitiv stat african în Raportul din 2009 al Forumului Economic Mondial – datorită reformelor, liberalizării şi privatizării economiei, unei creşteri anuale de 5% a PIB-ului începând din 1990, a fost prima „piesă de domino”.
Protestelor tinerilor începute în decembrie 2010, cărora li s-au alăturat după 28 de zile sindicatele, împotriva cărora armata a refuzat să acţioneze, au determinat ca preşedintele Ben Alia aflat la conducerea ţării timp de 23 de ani să demisioneze pe 14 ianuarie şi să fugă în Arabia Saudită.
Premierul Mohamed Ghannouchi a rămas în fruntea unui guvern de tranziţie, în care a cooptat figuri ale opoziţiei şi a promis alegeri libere peste şase luni. Protestele au continuat în Tunisia, cerând interzicerea partidului de guvernământ şi eliminarea tuturor membrilor săi din guvernul de tranziţie format de Mohamed Ghannouchi. Un nou prim-ministru, Beji Caid-Essebsi, şi un nou cabinet au intrat în funcţie la 3 martie a.c. Două din primele măsuri luate după numirea noului guvern au fost decizia ca fostul partid de guvernământ, RCD, să fie interzis şi toate activele sale să fie confiscate, şi un decret al ministrului de interne prin care se interzice „poliţia politică“, inclusiv aşa-numitele forţe speciale pentru securitatea statului, care au fost folosite pentru a intimida şi persecuta activiştii politici. Pe 26 ianuarie 2011, INTERPOL a confirmat că Biroul său Naţional Central (NCB) din Tunis a emis un mandat global prin reţeaua internaţională a INTERPOL pentru căutarea şi arestarea fostului preşedinte tunisian Zine al-Abidine Ben Ali şi a şase dintre rudele sale.
Egipt, a doua „piesă de domino”
La câteva zile după demisia preşedintelui tunisian, au început protestele în Egipt. După 18 zile de demonstraţii, marşuri a sute de mii de oameni, ocuparea Pieţei Tahrir, nesupunere civică şi grevă generală, preşedintele Mubarak a părăsit puterea pe 11 februarie. Dorinţa opoziţiei s-a împlinit după ce 368 de oameni au murit în urma acţiunilor de reprimare ale poliţiei lui Mubarak.
Referendumul pentru modificarea Constituţiei din 20 martie aprobat cu 77% din voturi aduce schimbări importante mandatului prezidenţial. Acesta este redus la patru ani (de la şase ani cât era până acum), impune noi criterii pentru candidatul la preşedinţie – să aibă vârsta peste 40 de ani şi să nu fie căsătorit cu o non-musulmană.
Iordania
Mii de oameni cer reforme politice. Circa 30 de protestatari au fost răniţi în Amman. Regele Abdullah II a promis reforme si a remaniat Cabinetul.
Bahrein
Mica insulă de la Golful Persic, Bahrain, are o populaţie majoritar şiită, dar este condusă de familia sunnită Al Khalifa ca monarhie constituţională – sunniţii domină clasa conducătoare şi armata, şi controlează afacerile şi majoritatea terenurilor. Regatul este partener strategic al SUA şi găzduieşte cartierul general al Flotei a V-a americane.
Bahreinul are o rată mare a şomajului în rândul tinerilor şiiţi, numeroşi dintre ei protestând împotriva eforturilor Şeicului Hamad ibn Isa Al Khalifa de a crea un parlament format exclusiv din „effendis„, şi funcţionând ca un sfat al bătrânilor şi notabilităţilor. Alegerile din Bahrein din 2002 au permis pentru prima dată femeilor să voteze şi să candideze. Deşi nicio femeie nu a fost aleasă, şase candidate au fost numite în funcţii importante de conducere, cea mai înaltă poziţie fiind de ministru al sănătăţii. Alegerile au fost boicotate de şiiţi. Mari demonstraţii au fost organizate de şiiţi în favoarea democraţiei în martie şi iunie 2005.
Mişcările de stradă începute pe 13 februarie a.c. în capitala Manama s-au extins rapid în tot regatul. Bahrein este teatrul confruntărilor între forţele de ordine, care susţin puterea, şi protestatarii al căror număr este în creştere. Pe 18 februarie cinci persoane au murit în urma confruntărilor cu poliţia. Opozanţii cer plecarea de la putere a regelui Hamad. În 14 martie trupe militare ale Arabiei Saudite şi Emiratelor Arabe Unite au intrat în Bahrein pentru a proteja instalaţiile petroliere şi de gaz şi instituţiile financiare ale regatului. Regele Hamad bin Isa al-Khalifa a eliberat peste 300 de opozanţi.
Yemen
Singura republică din Peninsula Arabică, una din cele mai sărace state din lumea arabă, cu un şomaj de 35 % şi o populaţie formată din 52% sunniţi, 46% şiiţi. Pe 3 februarie zeci de mii de oameni au ieşit pe străzile din Sanaa pentru a cere demisia preşedintelui Ali Abdullah Saleh aflat de 32 de ani la putere (din 1978 în Yemenul de Nord apoi din 1990 în Yemenul unit). Deşi preşedintele a anunţat că nici el, nici fiul lui nu vor candida în următoarele alegeri prezidenţiale care urmează să aibă loc în 2013, protestatarii regimului nu sunt dispuşi să aştepte până atunci. Manifestaţiile continuă, lunetiştii au tras asupra manifestanţilor în Sanaa, 53 de persoane murind. Preşedintele Saleh a anunţat că susţine alegerile anticipate pentru anul acesta, dar i-a avertizat pe opozanţi să nu rişte un război civil.
Maroc
Ţară majoritar sunnită, cu o elită foarte bogată şi o populaţie foarte săracă şi prost plătită – mână de lucru ieftină pentru multinaţionalele europene. Regale Mohamed al VI-lea din dinastia dominantă Alaui deţine puteri executive vaste, inclusiv dizolvarea parlamentului când doreşte.
Din 3 februarie regimul (monarhie constituţională, de jure) a masat trupe în capitala Rabat şi în marile oraşe Casablanca, Marrakesh, Fes pentru a face faţă protestanţilor, majoritatea tineri. Dinastia Alaui, după modelul Mubarak, a organizat contrademonstraţii. Deşi în luna februarie la Tanger sute de oameni au atacat o secţie de poliţie, nu au rezultat victime în urma confruntărilor.
Tinerii protestatari au organizat „Mişcarea 20 februarie pentru schimbare” şi cer restrângerea drepturilor constituţionale ale regelui, demiterea Guvernului, dizolvarea Parlamentului, reformarea Justiţiei. Mişcarea este susţinută de opoziţia islamistă şi mişcarea de stânga.
Algeria
Din 1992 ţara se află în „stare de urgenţă” din cauza luptelor Guvernului cu insurgenţii islamişti.
Protestele algeriene nu au continuitatea celor din Tunisia Egipt şi Libia, fiind mai curând răbufniri mai violente şi în mai multe oraşe decât în anii precedenţi. Protestele au început în 28 decembrie 2010, când cel puţin 8 oameni au murit şi peste 420 au fost răniţi. Deşi s-au mobilizat pe Facebook şi Twitter, nicio formaţiune a opoziţiei nu a reuşit să capete recunoaşterea ca „lider” al protestelor. Guvernul a evitat acţiunile represive şi a promis „ridicarea stării de urgenţă”.
Siria
Are o populaţie majoritar sunnită şi o minoritate şiită alevită, aproximativ 13%, din care face parte elita conducătoare. Preşedinte Basharr al-Assad se află la conducere din anul 2000 succedând tatălui său Hafes al-Assad care a fost preşedintele Siriei timp de 30 de ani. Regimul politic condus de Bashar are relaţii strânse cu grupările Hamas, Jihadul Islamic, Hezbollah.
Din 18 martie, mii de protestatari manifestă în oraşele siriene pentru a cere reforme democratice si respectarea drepturilor omului, dar guvernul a răspuns cu arestări în masă. Opozanţii spun că forţele de securitate au tras asupra mulţimii în noaptea de 24 martie a.c. ucigând cel puţin 80 de persoane. Sub presiunea protestatarilor, pe 29 martie, preşedintele Bashar a demis guvernul. (V. M.)
