Grupurile de interese sunt, în general, percepute ca fiind ceva eminamente necurat şi malefic, iar lobby-ul ca meserie are un statut dacă nu “ruşinos” atunci măcar dubios, neserios. O posibilă explicaţie pentru prostul renume pe care îl are lobby-ul este faptul că el urmăreşte apărarea unui interes minoritar, de grup (companie, sindicat, patronat) spre deosebire de campaniile de advocacy care mobilizează oameni şi resurse în favoarea unui interes comun, care priveşte marea masă a cetăţenilor.
În ţările lipsite de o puternică tradiţie liberală, aşa cum este şi România, interesul individual sau de grup este considerat mai degrabă suspect spre deosebire de interesul comunităţii, întotdeauna mai legitim. Aceste etichete nu circulă doar în România, ci şi în UE şi în Statele Unite, dar a considera pe bună dreptate că un grup de interese acţionează ilegitim şi un lobby-ist este mai degrabă un individ care corupe pare să constituie în democraţiile consolidate excepţia, iar sistemele politice încă nematurizate din punct de vedere al funcţionării efective a democraţiei, regula.
Modelul democratic
Termenul “lobby” este mai vechi de 150 de ani şi s-a născut în Statele Unite pe holurile camerelor legislative înţesate de membrii grupurilor de interese venite să-şi susţină cauza în faţa Congresului şi a reprezentanţilor statelor federate. El este, aşadar, o expresie a pragmatismului anglo-saxon. Reglementată în SUA încă din 1946, profesiunea de lobby-ist va deveni controlată strict prin acreditare obligatorie pe lângă camerele legislative şi depunerea regulată a unor declaraţii de venituri. Transparenţa şi reglementarea sunt cuvintele-cheie pentru a legitima această activitate.
Modelul european este totuşi parţial diferit de cel de peste ocean. În primul rând, în majoritatea ţărilor Uniunii Europene nu există o lege a lobby-ului. În Marea Britanie se găsesc coduri de conduită, în unele state lobby-ştii sunt doar acreditaţi pe lângă instituţii, iar în altele nu există nici un fel de reglementare strictă. Chiar mai mult, unele practici considerate legitime în Statele Unite sunt asimilate în Europa traficului de influenţă, aşa cum prevede Convenţia penală europeană privind corupţia, adoptată la Strasbourg în 1999.
Lobby-istul se defineşte ca fiind persoana care poate susţine interesele unui grup abordând stiluri şi metode diverse. Asocierea de persoane provenind din diverse zone ale economicului şi socialului are la bază promovarea unor interese comune, ceea ce constituie şi liantul între el. Interesele grupului pot fi cel mai adesea realizate prin accesul său la puterea politică. Miza este de cele mai multe ori economică, dar se poate suprapune într-o primă fază şi cu mijloacele care duc ulterior la avantaje materiale, putând fi politică (susţinerea unor anumiţi politicieni care să pledeze pentru cauza grupului) şi mediatică (controlul unor importante voci ale mass-media).
Persoanele care îşi spun lobby-şti provin în general din rândul avocaţilor, specialiştilor în Relaţii Publice şi tot mai des din rândul foştilor politicieni care şi-au încheiat cariera în serviciul public. Ei devin angajaţi permanenţi ai companiilor care au nevoie de serviciile lor pentru a-şi promova interesele într-un mediu şi sistem pe care aceştia le cunosc foarte bine sau se asociază în firme de lobby, consultanţă sau avocatură.
Au fost identificate trei modalităţi de a face lobby: direct – prin întâlniri cu responsabilii politici, facilitarea accesului la un oficial, finanţarea de evenimente, publicaţii etc.; indirect – prin campanii de mobilizare a opiniei publice şi de convingere a autorităţilor că o anumită afacere poate aduce beneficii importante nu doar clientului lor, informarea clientului asupra noutăţilor legislative, opiniilor din presă şi dezbaterea publică privind compania sau domeniul reprezentat, informaţii privind biografiile politicienilor, cu accent spre preferinţe şi puncte slabe; electoral – prin susţinerea materială a candidaţilor care le pot reprezenta interesele pe lângă autorităţile de decizie ale statului. Chiar stilul de a face lobby s-a schimbat în timp – de la un model pasiv care reacţiona la decizii deja luate, s-a trecut la un model proactiv şi ofensiv de propuneri legislative.
Dar toate aceste activităţi trebuie să se desfăşoare într-un cadru legal şi de aici poate decurge o a doua clasificare: un lobby modern, transparent, reglementat şi controlat în anumiţi parametri acceptabili şi un lobby primitiv, ascuns şi bazat pe mituirea şi presiunea asupra funcţionarilor şi miniştrilor.
Modelul românesc
Este evident că lobby-ul primitiv subzistă acolo unde nu sunt legi sau unde legile nu sunt respectate, ceea ce este exact cazul României şi al oricărei democraţiinematurizate. Intervenţia recentă a preşedintelui Traian Băsescu, în care semnala existenţa unor grupuri de interese mafiote care supun la presiuni puterea politică, este legitimă cu precizarea foarte importantă că nu toate grupurile de interese sunt prin definiţie mafiote, ilegitime sau acţionează în favoarea intereselor proprii prin mijloace care corup şi generează corupţie. Acesta este punctul în care trebuie făcute lămuriri. Existenţa grupurilor de interese organizate şi în raporturi legitime cu puterea politică este o cerinţă a Uniunii Europene. Ceea ce este condamnat este modul nelegitim în care pot acţiona.
Prima problemă în România este tocmai modul în care acţionează majoritatea grupurilor de interese – nelegitim, forţând încălcarea legilor în favoarea lor, netransparent, şi nu existenţa lor sau a lobby-ştilor care să le susţină interesele.
O a doua problemă a lobby-ului practicat în România este că funcţionează haotic şi conjunctural, nefiind supus unei legislaţii. Oamenii de afaceri trebuie să se mobilizeze mai mult şi mai repede în favoarea activităţii de lobby, având în vedere şi procesul de integrare europeană când vor putea avea acces nu doar la autorităţile naţionale, ci şi la cele supranaţionale de la Strasbourg şi Bruxelles. Improvizaţia trebuie să lase loc profesionalismului şi strategiilor bine stabilite. Grupurile de interese, aşa cum sunt patronatele şi diversele asociaţii, dar şi reprezentanţii marilor companii, îşi expun direct punctele de vedere în faţa reprezentanţilor guvernamentali, uneori se folosesc şi de sindicate, şi de presă, dar foarte puţin de servicii de consultanţă specializată pe lobby. De cealaltă parte, în clasa politică persistă echivocul privind rolul partenerilor sociali şi a importanţei acestora de a fi consultaţi înainte de a vota legi care le afectează direct activitatea. În acest climat s-au desfăşurat totuşi discuţii cu reprezentanţii sectorului carne, ai zahărului sau recent din viticultură şi au fost aprobate modificări legale venite din partea lor.
Firmele profesioniste de lobby sunt la rândul lor o raritate în România. Însuşi oamenii de afaceri, obişnuiţi să-şi apere interesele prin mijloace proprii, nu sunt convinşi de utilitatea lor. Central Europe Consulting este una din puţinele organizaţii de acest fel care acţionează în România. A fost înfiinţată de un cetăţean străin, britanic, iar marea majoritate a clienţilor săi sunt companii străine care au intrat sau vor să intre pe piaţa românească.
Nu în ultimul rând, în cazul României nu poate fi neglijat un mare risc: căderea statului în captivitatea anumitor grupuri de interese. Statul român a fost în aceşti 15 ani măcar parţial sub controlul anumitor grupuri de interese exclusiviste care au monopolizat structurile puterii în favoarea urmăririi exclusive a scopurilor proprii. Din echilibrul şi competiţia deschisă şi transparentă în care ar fi trebuit să acţioneze împreună cu ceilalţi reprezentanţi economici şi sociali, aceste structuri vor să se substituie unei părţi a puterii luând-o în stăpânire şi să facă presiuni asupra actului de justiţie mergând până la şantaj, ameninţări, crimă. În cadrul unei astfel de structuri noţiunea de lobby îşi pierde chiar sensul pentru că nimeni nu mai trebuie convins, ci obligat.
În acest context s-ar părea că o lege care să reglementeze riguros acest domeniu ar fi vitală, dar discuţiile privind o lege a lobby-ului, declanşate prima dată în 2000 şi reluate în 2002, s-au lovit de o reacţie negativă a societăţii civile. Părerile sunt foarte diferite, unii susţinând necesitatea acestei legi, iar alţii considerând-o nerelevantă sau că ar putea să încurce şi mai mult situaţia în condiţiile în care mai există două legi care ar trebui să-şi facă efectul în această sferă: legea asupra transparenţei decizionale în administraţia publică şi legea asupra grupurilor de interese. Organizaţiile Transparency International şi Academia de Advocacy infirmă utilitatea unei legi speciale, atrăgând atenţia asupra riscului de a cădea într-o suprareglementare a unor relaţii contractuale. Asociaţia Pro Democraţia a demarat însă pregătirile în favoarea demarării unei campanii şi dezbateri publice asupra unei legi a lobby-ului.
Ceea ce ar fi de reţinut din complexitatea acestei probleme este în primul rând că grupurile de interese nu sunt prin definiţie structuri malefice, ci, din contră, o parte esenţială a unei democraţii liberale şi a libertăţii de a-şi susţine interesele, dar modul în care ele pot acţiona corupând sau substituindu-se puterii este nelegitim şi trebuie sancţionat. Iar, în al doilea rând, activitatea de lobby este o verigă importantă între putere şi grupurile socio-economice, care trebuie să se desfăşoare în parametri legali şi să fie luată mult mai în serios de ambele părţi în contextul aderării la Uniunea Europeană, când accesul va fi deschis şi la structurile supranaţionale comunitare, iar un lobby ef
icient poate aduce beneficii pe măsură.
Publicat în : Idei contemporane de la numărul 30
