Proiectul de lege privind lustraţia, aflat în dezbatere recent, poate aduce o curăţire morală semnificativă a vieţii noastre politice, fiind vizate peste 1000 de persoane. Însă el are de luptat cu mai multe obstacole: nu doar că proiectul conţine unele prevederi neconstituţionale, dar pentru 70% din populaţie, comunismul a fost un lucru bun, stricat de Ceauşescu. Şi nici măcar de acesta, ci de Elena Ceauşescu, fiindcă el era un om bun, dar l-a stricat ea.
Experienţa românească
Cel puţin aşa funcţionează mentalul colectiv la noi. Cozile la alimente, întreruperile de curent electric, raţionalizările de tot felul au fost uitate mai ales graţie abundenţei consumismului capitalist din care românii se înfruptă cu frenezie făcând uitate perioadele în care copiii se întrebau dacă bananele chiar există. În schimb, au rămas ca virtuţi pozitive ale comunismului acele aspecte care azi generează mari frustrări în rândul celei mai mari părţi a populaţiei: faptul că “statul îţi dădea” casă şi serviciu.
Există o nostalgie a acelor vremuri în care, după terminarea şcolii, primeai “repartiţie” şi un loc de muncă de unde ieşeai la pensie. De la “întreprindere” primeai şi repartiţie de casă, iar primul secretar îţi semna aprobarea pentru televizor color şi Dacie. Întreprinderea te trimitea în concediu “prin sindicat” la munte şi la mare, unde puteai viziona spectacole cu marii artişti ai poporului.
N-are rost să ne iluzionăm. Comunismul a însemnat pentru multă lume beneficii deosebite. Pe ţărani i-a scos din secolul al XIX-lea şi le-a dat loc de muncă “la oraş” şi apartamente la bloc, al căror confort nici nu se putea compara cu ce lăsaseră în urmă. Pe cei rămaşi acasă i-a dezvăţat să muncească, agricultura fiind practicată cu armata, elevii şi studenţii.
Este greu să le explici acestor oameni că şi dacă nu ar fi existat comunismul, în România s-ar fi construit case, poate chiar mai bune, mai frumoase şi mai spaţioase decât “cutiile de chibrituri”, că ar fi existat locuri de muncă… Acestea sunt subtilităţi dificil de acceptat chiar şi pentru persoane cu o pregătire superioară.
Comunismul a venit în România, ca şi în Rusia, acolo unde nostalgia este la fel de mare, peste o societate rurală în proporţie de peste 80%, care nu a apucat să trăiască experienţa democraţiei şi a dezvoltării industriale. Aceasta din urmă a fost făcută chiar de comunism, aşa încât este greu pentru o persoană obişnuită să înţeleagă faptul că “se putea şi altfel”. Experienţele ţărilor din Europa Centrală sunt complet diferite şi astfel se explică de ce acolo a fost posibilă lustraţia şi o tranziţie mult mai uşoară de la comunism la economia de piaţă.
Experienţa altora
Polonia este prima ţară din fostul lagăr socialist care a declanşat procesul de lustraţie, încă din 1989. Celor care au colaborat cu poliţia politică le-a fost interzis accesul la funcţiile publice, în special celor care au participat la represiunea mişcărilor protestatare din anii 1980. Ulterior, chestiunea lustraţiei a rămas sub tăcere până în 2005, cand redactorul de la “Rzeczpospolita”, Bronislaw Wildstein, a publicat pe internet o listă cu numele a peste 240.000 de persoane ale căror dosare sunt pastrate de Institutul pentru Memoria Natională al Poloniei – locul unde sunt păstrate dosarele fostei poliţii politice poloneze. Publicarea acestei liste a scos din sărite serviciile secrete poloneze care au pretins că printre aceste nume se regăsesc şi multe ale unor actuali spioni. Wildstein a fost concediat de la “Rzeczpospolita”.
Legislaţia cehă privitoare la curăţirea societăţii de urmele comunismului a fost adoptată în octombrie 1991. Conform acestei legi, foştii membri ai nomenclaturii de partid, ofiţerii serviciilor secrete şi colaboratorii acestora au fost excluşi din funcţiile publice. Peste 15.000 de membri de vârf ai Partidului Comunist ceh sau ofiţeri ai serviciilor secrete care au făcut poliţie politică au fost excluşi din funcţiile publice în Cehia ca urmare a legii adoptate în 1991.
În Germania, prin munca depusă de comisia condusă de pastorul Gauck şi, mai apoi, cu imensa contribuţie a Oficiului de Administrare a Arhivelor Stasi, au fost verificaţi cu privire la colaboraţionismul din perioada comunistă nu numai funcţionarii, ci şi parlamentarii, personalul de conducere din întreprinderile private, notari, procurori sau clerici. Legea lustraţiei, adoptată în 1991, a devenit în Germania un instrument util în mâna Justiţiei, jurnaliştilor şi cercetătorilor. În total, în jur de două milioane de persoane au intrat sub incidenţa acesteia.
În Ungaria, legislaţia de împiedicare a accesului foştilor demnitari comunişti la funcţii publice a fost adoptată în 1994. La Budapesta a fost înfiinţată o comisie pentru lustraţie care are acces la dosarele serviciilor secrete. Principalele ţinte au fost ofiţerii şi colaboratorii “Directoratului pentru protecţia statului faţă de forţele reacţionare” din cadrul Ministerului de Interne comunist. Singura atribuţie practică a acestei comisii a fost publicarea numelor celor implicaţi în poliţia politică – însă această măsură n-a prea avut un efect deosebit. Un sondaj de opinie din 2002 a indicat faptul că în 2002 75% dintre unguri erau de părere că investigarea trecutului poliţiei secrete comuniste ar trebui oprită.
Propunerea legislativă
Datorită conflictului între liberali şi democraţi, am ajuns acum să avem ca temă de dezbatere lustraţia. Din păcate, proiectul legislativ păcătuieşte prin cel puţin două greşeli grave: 1. Proiectul este neconstituţional, discutând despre cine poate fi ales sau nu, în condiţiile în care acest drept este consfinţit prin Constituţie. Însuşi Nicolae Ceauşescu, dacă ar fi trăit şi ar fi fost liber (şi la modul cum a evoluat societatea românească, chiar nu văd de ce ar mai fi făcut închisoare), ar fi avut dreptul de a candida în Parlament. De altfel aşa i-am avut în Parlamentul României pe un Ilie Verdeţ şi pe Corneliu Coposu. Pe un Adrian Păunescu şi un Ticu Dumitrescu. 2. Proiectul este utilizat pentru plata unor poliţe care aruncă în ridicol ideea de justiţie anticomunistă, punându-i la grămadă pe directorii de bănci cu securiştii, pe funcţionarii mărunţi cu activiştii îndoctrinaţi, pe comandanţii de nave cu comandanţii de unităţi militare.
Va fi greu, din pricina CEDO, să se promoveze măsuri cu caracter de lustraţie bazate, pur şi simplu, pe apartenenţa la anumite structuri politice. Ceea ce ar fi mai degrabă de solicitat ar fi să se restrângă dreptul de a fi ales sau numit într-o funcţie publică pentru cei care, într-un fel sau altul, au participat direct la acte de poliţie politică sau au inspirat astfel de acte înainte de 1989. Fiindcă nu doar securiştii şi torţionarii regimului comunist sunt vinovaţi. La fel de vinovaţi sunt activiştii de partid care ostracizau o persoană fiindcă… divorţase. Ori activiştii UTC care fugăreau tinerii pe stradă şi-i duceau la frizer. O asemenea variantă este mult mai fezabilă decât aceea a condamnării în bloc pe baza apartenenţei la o structură sau alta a regimului comunist. Vinovăţiile trebuie individualizate, altfel am opera cu aceleaşi mijloace cu care a operat regimul comunist.
Totuşi legea lustraţiei nu priveşte trecutul, ci viitorul nostru. Imediat după 1989, foştii nomenclaturişti şi ofiţeri de Securitate au redistribuit în favoarea lor felii întregi din economia naţională. E limpede că o lege a lustraţiei aplicată din 1990 ar fi făcut imposibil acest lucru. Acum însă faptele sunt consumate, transferul a fost deja realizat. Acest transfer a creat însă o economie de tip corporatist, cartelată şi relativ închisă (chiar dacă, după criterii birocratice, piaţa românească este declarată “liberă”). Poziţiile-cheie fiind deja ocupate, cei care intră pe piaţă trebuie să primească acceptul din partea actualilor oligarhi. Sistemul i-a îmbogăţit pe unii, păstrând cea mai mare parte a cetăţenilor într-un mediu captiv, cu o libertate de alegere destul de limitată. Efectele acestei situaţii asupra moravurilor concetăţenilor noştri sunt prea evidente pentru a insista aici pe ele. O lege a lustraţiei aplicată astăzi nu i-ar scoate de pe piaţă (cel puţin nu imediat), dar ar rupe legătura dintre ei şi clienţii lor politici, creând astfel premisele deschiderii autentice a pieţei româneşti. Iar acest fapt ar aduce beneficii fiecăruia dintre noi.
