Prima parte aici.
Conştient sau nu, Traian Băsescu a trasat perfect rolul văzut de clasa politică pentru România: Bazin de forţă de muncă. Ieftină. Fără drepturi şi fără pretenţii. Să zică mersi că au un servici şi nu mor de foame, deşi există studii care arată un grad mare de sărăcie în rândul angajaţilor din România, care trece de 25%. Un salariu minim de 540 lei net este insuficient pentru un trai decent. Doi soţi care lucrează pe salariu minim nu pot decât să trăiască de pe o zi pe alta, iar dacă mai au şi un copil…
România duce de ani buni o politică sistematică de gonire a propriilor cetăţeni, politică promovată chiar agresiv de regimul Traian Băsescu. USL nu dovedeşte nici a avea un orizont mai clar, nici vreo perspectivă mai bună. Rămân blocaţi în acordul cu FMI şi aplică mecanic indicaţiile acestuia. Nici nu are cum să fie altfel, devreme ce de douăzeci de ani asistăm doar la simple permutări în sânul clasei politice, tinerii care vin din urmă fiind simple copii proaste ale generaţiilor anterioare.
Cu toate acestea, nu s-a creat încă masa critică pentru o schimbare profundă. De ce? Sunt câteva explicații:
- Peste 80% din populația României este rurală. Chiar dacă doar 54% locuiește efectiv la sat, simpla locuire „la oraș” nu aduce cu sine o mentalitate urbană. Anii ’70 și ’80 au însemnat o migrare masivă din rural către urban. Migrarea, deși pentru mulți a fost o evoluție pozitivă, nu avea cum să ducă la asimilarea urbanității, astfel că acei oameni au rămas mai departe „țărani”. Tranziția abulică de la comunism la capitalism a făcut ca cea mai mare parte din ei să devină perdanții istoriei, astfel că nici copiii lor nu au cunoscut o evoluție către urbanitate. De altfel, cu excepția câtorva orașe mari, nici nu existau pentru ei modele. Faptul că au fost grupați de comunism în cartierele lor, i-a ajutat să rămână neschimbați. Comunismul a distrus complet ideea de comunitate și cooperare, fiecare trebuind să se descurce de unul singur. Așa am ajuns la individualismul feroce de azi.
- Comunismul românesc a subminat până la distrugere profesionalismul, astfel că la prăbușirea sa nu existau „tehnocrați” capabili să preia conducerea ci numai diverși descurcăreți și politruci oportuniști. Tranziția a încurajat „descurcăreala”.
- Lipsiți de cultură politică și de obișnuința de a avea păreri proprii, oamenii au preferat să se încoloneze disciplinați în spatele conducătorilor, astfel că partidele au fost rapid confiscate de găști care și-au urmărit doar propriile interese, mai ales că poporul nu era obișnuit să ceară socoteală aleșilor sau funcționarilor publici.
În decembrie anul trecut exasperarea a dus la primele mișcări de stradă democratice din România. A fost doar început firav, repede confiscat politic, mai ales că aveam 2 rânduri de alegeri, plus un referendum care a lăsat multe frustrări. Dacă guvernarea USL nu performează și continuă stilul PD (nici nu cred că sunt capabili de altceva, fiind, până la urmă, aceeași clasă politică) nu va mai exista cine să confiște politic următoarea răbufnire și să asistăm în premieră la o mișcare politică apărută de jos în sus.
2014 este un an important pentru proiectul european, fiind alegeri pentru Parlamentul European. Ce s-a întâmplat în Cipru și nenumăratele declarații neinspirate de după, dimpreună cu un eventual derapaj economic va încuraja partidele și politicienii anti-sistem și vom avea parte de un paradox politic: un parlament european cu mulți eurosceptici.
În România, Traian Băsescu și ideologii din jurul său au creat un nume rău euroscepticismului (nu că am avea un curent real, deocamdată), definindu-l automat ca fiind dorința de abandonare a României către… Rusia. Ținând cont de impactul din ce în ce mai redus al ideilor prezidențiale, și la noi euroscepticismul va crește.
Principala problemă a Uniunii Europene este că proiectul european nu a reușit să depășească stadiul de uniune economică și acum aceasta a ajuns în pragul colapsului subminând orice tentativă de apropiere politică. Beneficiile pe care ar fi trebuit să se simtă simplii cetățenii s-au diminuat până la extincție și, cum dovedește cazul Ciprului, sunt puși să plătească nota de plată a eșecului.
Sub pretextul protejării consumatorului, Uniunea Europeană s-a transformat într-un factor de distorsionare continuă și tot mai puternică a mecanismelor de piață, cu un sistem sofisticat de instrumente și mecanisme de intervenție care mai de care mai problematice. Se reglementează curbura castravetelui, nu și activitățile financiar bancare. Cetățenii trebuie să mănânce doar castraveți conformi, în schimb nu pot fi apărați în relația cu băncile.
Intervenționismul dictat de la Bruxelles atrofiază piețele și diminuează semnificativ capacitatea de răspuns și de reglare automată a acestora. Eroarea antreprenorială pe care o ascunde toată această planificare de la centru este tot mai mare. Statele au o libertate mult prea mică pentru a-și consolida propriile economii. România poate fi penalizată dacă acordă facilități unei companii care dorește să investească, limitându-i-se astfel dezvoltarea economică.
Criza economică a scos la lumină și un alt important factor de instabilitate economică și diferențiere periculoasă. Desigur, încă de la bun început au existat în Uniune țări mai puțin competitive decât altele. Însă în loc ca ele să fie ajutate să se dezvolte prin protejarea economiei locale, au fost obligate să se deschidă către economii mai performante, în schimbul unor ajutoare care s-au dovedit ineficiente pe termen lung.
Integrarea europeană s-a bazat pe idea de a liberaliza Europa, de a o deschide şi de a extinde comerţul construind o piaţă comună şi un spaţiu economic larg interconectat. Această liberalizare a caracterizat mai mult sau mai puţin primele decenii ale procesului de integrare europeană. Şi a adus rezultate bune, mai ales în comparaţie cu anii ’30. Dintr-o piață comună, o monedă comună, libertate de circulație, set comun de reguli, nici unul dintre acestea nu este respectat integral, în afară de piața comună, care însă favorizează economiile și industriile puternice. Excesul de reglementare diminuează competitivitatea companiilor europene care sunt nevoite să crească sumele cheltuite în vederea conformării cu efect direct asupra performanței economice. Un exemplu banal este criza oulelor de anul trecut, când fermele românești au trebuit să cheltuiască pentru fericirea găinilor. La noi, prețul oulelor a crescut cu 30%, la bulgari chiar cu 60%, în Franța cu 75% în 6 luni. Mi-aduc aminte de un articol referitor la Agricola Bacău, în care directorul de acolo spunea că au redus efectivele de găini de la 350.000 la 200.000 ca să se încadreze în norme. A sesizat cineva vreo creștere a calității oulelor?
Din punct de vedere politic, așa cum au demonstrat evenimentele din vara trecută din România și cele recente din Cipru, Europa trebuie să rezolve urgent problema impunităţii celor care ocupă funcţii înalte la Comisia Europeană, fiind imposibil ca aceştia să fie traşi la răspundere de către alegătorii europeni, care nu-i pot sancționa prin vot, fiind numiți în funcție. Deficitul de democraţie din Uniunea Europeană, despre care tot vorbesc analiştii la Bruxelles, este generat direct de către Comisia Europeană. O bună administrare a afacerilor europene a unei echipe competente de la Comisie ar fi putut poate să micşoreze acest deficit de democraţie. Echipa Barroso l-a mărit şi mai mult și poate că nu este o întâmplare faptul că în ultima vreme asistăm la o recrudescență a tendințelor separatiste – scoțienii, flamanzii, bascii, secuii.
Atribuirea de cât mai multe competenţe către birocraţi care nu pot fi traşi la răspundere de către cetăţeni (şi care, uneori, ajung să se comporte cu aroganţă faţă de state membre UE) reprezintă un viraj extrem de periculos al actualei politici europene. Solicitarea unei implicări și mai mari a Comisiei în decizii cu privire la bugetele naționale are potențialul de a afecta și mai mult competitivitatea unor țări, care se vor vedea supuse unor constrângeri din partea unor birocrați de la Bruxelles în baza unor exceluri. Pe unii euroentuziaști îi încântă ideea, afirmând că politicienii locali sunt incapabili din cauza incompetenței și a corupției, deși nici ei nu sunt capabili să ofere modele de succes. Transferul deciziei către Bruxelles este o încălcare a principiului subsidiarității.
România este prinsă la răscruce și este greu de luat o decizie cu privire la viitorul său: ne scufundăm împreună cu Europa sau încercăm – fără a avea garanția că nu vom eșua – să ne salvăm pe cont propriu.
