Subiectul desecretizării dosarelor vine ca o mănuşă pentru Traian Băsescu. Liderii de opinie şi analiştii politici remarcau o tendinţă de echilibrare şi înţelepciune pe care preşedintele începea din ce în ce mai mult să o preia atunci când trebuia să gestioneze problemele.
Ceva din eşafodajul imagologic al preşedintelui începea să se erodeze o dată cu eşecul tot mai evident al luptei împotriva corupţiei sau cel puţin cu dezinteresul tot mai manifest al presei pentru astfel de cazuri.
Traian Băsescu nu fusese votat doar pentru carisma lui, ci, mai ales intelectualii, îl văzuseră ca fiind cel mai înfocat susţinător al „luptei împotriva sistemului ticăloşit”, respectiv împotriva corupţiei.
Iată că tema corupţiei, care trasase un clivaj atât de evident în societate, încât a provocat o schimbare politică, s-a diluat tot mai mult. O vreme locul a rămas gol, încercând din când în când să fie umplut, fără succes însă, de conflictul dintre Traian Băsescu şi Călin Popescu Tăriceanu sau dintre liberali şi democraţi.
Legea lustraţiei nu a trezit prea mult interesul mediei şi al opiniei publice din simplul motiv că opoziţia comunism-anticomunism implică mai degrabă lupta dintre PSD şi Alianţă, dar nicidecum nu putea funcţiona în alimentarea tensiunilor dintre liberali şi democraţi sau între Traian Băsescu şi Călin Popescu Tăriceanu.
Până la urmă, chiar dacă Traian Băsescu fusese susţinut de o mare parte din disidenţa anticomunistă (gen Mircea Dinescu, Rodica Culcer, Gabriel Liiceanu, Octavian Paler), cele mai multe voturi fuseseră câştigate din stimularea unor atitudini justiţiare, de tip autoritar.
Cum se manipulează temele?
Sondajele de opinie au arătat întotdeauna că principala preocupare a respondenţilor era nivelul de trai, locurile de muncă, sănătatea şi viitorul copiilor. În perioada anului 2004, media a încercat să construiască un alt clivaj necesar stimulării unui vot justiţiar şi negativ. Dacă în 2000, simbolul răului era reprezentat de către CDR, deşi scandalurile de corupţie fuseseră mult mai ample decât în perioada 2000-2004, în anul electoral 2004 era nevoie şi de o etichetă care să simplifice foarte mult valorile politice, să le aşeze în categorii dihotomice, polarizând astfel opţiunile electorale. Pentru aceasta, era nevoie de crearea unui clivaj societal puternic cu ajutorul căruia partidele să poată fi clasificate de o parte şi de alta a scenei politice. În 2002-2004, a început să se cristalizeze tot mai mult imaginea baronilor locali care răbufneau din când în când în scandaluri de corupţie. Tema impusă mai mult sau mai puţin din exterior a început să capete conturul referinţelor despre corupţie şi corupţi, culminând cu crearea PNA şi apariţia cazurilor de corupţie (unul notabil fiind cel al consilierului Fănel Păvălache).
În principal, Traian Băsescu a câştigat cu ajutorul paradigmei celui care luptă pentru eradicarea corupţiei şi a sistemului ticăloşit, un model similar folosit de Vadim Tudor în 2000, când ameninţa cu împuşcarea ungurilor pe stadioane. De data aceasta, a fost vorba despre „ţepele” din Piaţa Victoriei, care îi aşteptau pe cei corupţi.
O dată cu instalarea puterii şi aducerea Monicăi Macovei la Ministerul Justiţiei, au început o vreme să se succeadă lideri din PSD pe la PNA, transformat în DNA, dar marea majoritate a cazurilor s-a rezumat doar la gesturi de imagine. Cazul lui Corneliu Iacubov, culminând cu evadarea lui Omar Hayssam au golit de credibilitate tema corupţiei şi a luptei împotriva celor suspectaţi de acte de corupţie.
Deloc întâmplător, în şedinţa CSAT din 14 iulie, preşedintele Traian Băsescu lansează o nouă temă: desecretizarea dosarelor CNSAS. Dacă până la cazul Monei Muscă subiectul părea oarecum derizoriu (până şi dosarul de securitate al lui Dan Voiculescu părea uitat!), a reuşit să se impună devenind în prezent ceea ce fusese până nu demult tema împotriva corupţiei.
Daţi-mi tema şi voi fi inamicul numărul 1!
Vizitele la CNSAS seamănă tot mai mult cu cele care erau cândva la DNA sau la Parchetul General. Colegiul face cu greu faţă presiunilor de orice tip şi chiar şi membrii săi recunosc că a fost o temă mult prea mare ca să o gestioneze, fără un pachet legislativ coerent şi fără o legitimitate publică prea solidă.
Mona Muscă a fost cazul perfect, sursa consistentă de legitimare publică a acestui demers, din simplul motiv că era adversarul principal al lui Traian Băsescu în ceea ce priveşte cota de popularitate. În plus, ca şi altădată Traian Băsescu, Mona Muscă părea un etalon şi un punct de referinţă pentru întreaga politică românească. Subiectul a evoluat rapid într-o criză în care argumentele, până şi ale celor mai intelectuali dintre intelectuali, nu puteau să se plaseze de partea celei care fusese cândva Mona Muscă.
Acuzaţiile lui Dan Voiculescu, o altă sursă puternică de legitimare a demersului de deconspirare, au venit ca o minge la fileu aruncată lui Traian Băsescu. În mod paradoxal şi fără precedent, Traian Băsescu a ţinut să-i răspundă de două ori liderului conservator. O dată absolut sporadic, la Eforie, când la întrebarea dacă a colaborat cu fosta Securitate a răspuns „am făcut ceea ce trebuia să fac!” şi a doua oară, în cadrul unei conferinţe de presă. Răspunsurile nu au fost însă adresate liderului conservator, ale cărui acuzaţii au fost doar nişte pretexte.
Preşedintele Traian Băsescu mai încercase în două situaţii să impună tema: prima dată, prin lansarea pachetului de legi ale securităţii naţionale, propus de Cotroceni, şi, a doua oară, prin prelungirea interimatului şefilor serviciilor secrete şi condiţionarea Parlamentului de a lua în dezbatere pachetul de legi ale securităţii. În mod cert, nici una dintre cele două teme nu avea puterea şi potenţialul conflictual de a impune o problematică pe agenda publică. Iată că se dovedeşte încă o dată că doar o criză mediatică puternică reuşeşte să declanşeze un reviriment în planul percepţiilor sociale, rearanjând agenda setting.
Construcţia legitimităţii publice a temei
Pentru a dura cât mai mult nu doar în agenda media, ci a se impune ca o temă consistentă în percepţia publică, era nevoie de victime şi de un erou civilizator, cu valenţe justiţiare.
Ambele cazuri, Dan Voiculescu şi Mona Muscă, par să fie mize în lupta politică dintre democraţi şi celelalte partide, dar în special PNL.
Dan Voiculescu părea să fie decapitat după scandalul desecretizării dosarului său. În prezent, în lupta pentru menţinerea credibilităţii şi a conservării potenţialului de şantaj al PC, foloseşte toate mijloace de a ataca PD-ul şi pe Traian Băsescu. Pe termen scurt, poate câştiga vizibilitate, dar pe termen mediu şi lung, pierderile sunt consistente, iar ele se resimt în plan politic. Căci paradigma menţinută şi activată constant de PD este „dilema prizonierului”, a jocului de sumă zero, în care tot ce pierde adversarul său politic se capitalizează la democraţi. Paradoxal, jocul de imagine nu-l avantajează pe Dan Voiculescu, ci PD-ul care în prezent deţine două atuuri: pe de o parte reuşeşte să se comporte ca un partid mare, care nu mai generează dispute gălăgioase şi, pe de altă parte, nu are lideri relevanţi care ar putea să fie suspectaţi de poliţie politică. Atunci când PD se comporta ca un partid antisistem, ar fi putut fi acuzat de rea-intenţie, dar, în momentul când un alt partid (culmea, căruia Traian Băsescu i-a impus eticheta de „soluţie imorală”!) lansează un mesaj către partidele coaliţiei, PD nu poate ieşi decât învingător. Sigur, profitând de sensibilitatea publică pe care o provoacă efectul de „underdog”, PD ar fi putut poza în victimă. Dar nu era momentul şi nici cazul: comportându-se ca un partid mare, PC nu poate fi decât cel mult un partid derizoriu; în plus, miza politică este câştigarea luptei cu PNL.
Mona Muscă era mult mai apropiată de Cotroceni şi de Theodor Stolojan decât de Călin Popescu Tăriceanu sau de PNL. De aceea, efectele colaterale ale Monei Muscă erau fără îndoială în interiorul PNL. Un lider marcant al disidenţei liberale din partid nu putea să ajungă decât să fie sacrificat de colegii săi. Gestul nu a fost atât de inspirat pe cât ar părea sau cel puţin PNL nu a avut prea mult de câştigat din asta. Rămâne să vedem în ce măsură Mona Muscă va reuşi să provoace mişcări tectonice în partid, între grupările liberale.
Din acest angrenaj al forţelor, cel care a câştigat atât în plan tematic, cât şi mediatic a fost Traian Băsescu. Preşedintele a câştigat prin ipostaza de erou civilizator („era imposibil de conceput o Românie care intră cu arhivele Securităţii intacte în UE”; „am cerut descretizarea arhivelor fostei Securităţi pentru că cei dinaintea mea nu au făcut-o la timp”) şi totodată jucând rolul justiţiarului care are toată legitimitatea să o facă: „Nu mi-am propus să protejez pe nimeni sau să atac pe cineva prin desecretizarea dosarelor şi am făcut ce trebuia să fac. Cred că, din acest punct de vedere, nu am a-mi reproşa nimic.”
Clivajul societal, încă nu
Dacă observăm sondajele de opinie din ultima vreme, vom vedea că respondenţii declară în continuare ca principală temă de interes „lupta împotriva corupţiei”, dar, după cazul Monei Muscă, este de anticipat ca problema deconspirării dosarelor să apară între primele preocupări ale agendei publice.
Pentru crearea clivajului, mai este nevoie însă de o singură variabilă. În societăţile cu democraţii insuficient consolidate, clivajele se creează pe două componente: cea economică, reflectată la nivelul veniturilor, şi cea autoritar-justiţiară, reprezentată la nivelul leadershipului politic. Tema luptei împotriva corupţiei reuşise să provoace un clivaj în momentul în care s-a format percepţia că principala cauză a sărăciei este corupţia, iar cei corupţi erau cei care aveau cele mai multe resurse financiare şi de putere.
Rămâne de văzut ce variabilă se va asocia cu tema deconspirării dosarelor astfel încât să-şi găsească corespondent direct în interesul public imediat.
