Procesul aderării României la Uniunea Europeană a deschis românilor perspectiva libertăţii de circulaţie în spaţiul comunitar în căutare de slujbe mult mai bănoase şi a unui standard general de viaţă net superior celui de acasă. Asistăm în consecinţă la o colonizare a Vestului Europei cu români, dintre cei mai activi şi mai intrepizi din spaţiul carpato-danubiano-pontic.
O lecţie de filosofie a istoriei
Filosofia istoriei este acea disciplină speculativă care se aventureză în anticiparea şi pregătirea viitorului plecând de la lecţiile învăţate ale timpului trecut.
Un concept esenţial în acest domeniu îl constituie cel de ciclu, menit să explice istoria umanităţii ca o succesiune de perioade de ascensiune, apogeu şi decădere ale marilor civilizaţii. În acest context, trebuie precizat că mărirea unei civilizaţii de-a lungul timpului a depins de dinamicitatea şi spiritul de aventură al poporului în cauză. Aşa se explică primele două mari colonizări cunoscute ale istoriei antice, anume marea colonizare feniciană (sec. XII-IX î.Hr.) şi marea colonizare greacă(sec. VIII-VI î.Hr.) graţie cărora lumea cunoscută s-a extins de-a lungul şi de-a latul Mării Mediterane, cu prelungire în nord spre Marea Neagră, iar spre sud spre Marea Roşie. Vor urma perioadele elenistică şi cea romană, marcate, ca şi precedentele, de migraţie şi cucerire. Antichitatea va lua sfârşit o dată cu valurile de migratori germanici, dar Evul Mediu va avea parte la rândul său de valuri migratoare, cele mai semnificative fiind cele ale vikingilor în nord şi vest, respectiv ale mongolilor (vezi Ginghis Han) şi ale turcilor selgiucizi şi otomani (vezi Mahomed II Cuceritorul) în est.
Perioada marilor descoperiri geografice va fi marcată de noi migraţii venite din partea „altor” popoare – portughez, spaniol, englez, olandez şi francez. Vor lua naştere imperiile coloniale al căror sfârşit se va produce definitiv numai după cel de-al doilea război mondial şi nu întotdeauna pe cale paşnică (vezi cazul Franţei în Indochina sau în Algeria).
Este rândul românilor?
De regulă, colonizarea este rodul multiplu al nevoii de un trai mai bun (faza iniţială) urmată de extindere (la primele semne de prosperitate). Faza imperială caracterizează doar acele civilizaţii capabile din punct de vedere politico-militar să-şi proiecteze şi să atingă obiective strategice de expansiune. România nu intră desigur în această ultimă categorie.
Colonizarea românească, deşi parţial organizată de statul român prin diferitele contracte de muncă sau burse de studiu facilitate în străinătate, se încadrează în aceeaşi tipologie strict economică în care au intrat în perioada modernă italienii şi irlandezii (spre SUA) sau iugoslavii (spre Germania, Austria şi Italia).
O analiză retrospectivă a fluxurilor migratorii italian, irlandez ori iugoslav relevă atât beneficii, cât şi dezavantaje.
Principalele beneficii sunt destul de uşor de evidenţiat: fugiţi de acasă de sărăcie cruntă, atât italienii, cât şi irlandezii au reuşit în mare măsură să-şi găsească fericirea socială într-o altă ţără “primitoare”. În timp, chiar şi ţările de origine au avut de câştigat prin investiţiile făcute de expatriaţi (vezi cazul Irlandei) sau prin creşterea secvenţială a nivelui de trai prin banii trimişi constant acasă (cazul fostei Iugoslavii).
Formele migratorii contemporane cunosc însă limitări majore din partea ţărilor prospere de destinaţie, selecţia impusă punând accent pe primirea doar a acelor categorii profesionale strict necesare: intelectuali din domeniile high-tech, cadre medicale sau muncitori calificaţi pentru slujbe mediocre refuzate de etnicii get-beget, gen salubrizare sau agricultura manuală.
“Migraţia de creiere” este principalul dezavantaj pentru ţara de origine. Tineri cu o educaţie universitară realizată în România pleacă la studii superioare în Vest, pentru a nu se mai întoarce decât în vacanţe ocazionale. Desigur libertatea de mişcare este un atribut fundamental al fiinţei umane în societăţile democratice moderne. Dar statul irlandez, de exemplu, a ştiut să preîntâmpine efectele negative ale pierderii unei părţi din potenţialul său de inteligenţă prin condiţionarea prin lege a angajatorilor externi de a deschide filiale şi în ţara de origine.
Ruşinea de a fi român
Din păcate, colonizarea românească urmează în Vestul Europei (Italia, Spania sau Franţa) tipicul infracţional al anilor prohibiţiei şi marii crize economice interbelice din Statele Unite, atunci când italieni, irlandezi şi evrei săraci, dar foarte dinamici reprezentau coloana vertebrală a mafiotismului. Reţele clandestine de imigraţie ilegală şi-au făcut rapid apariţia, munca la negru fiind antreprenoriată de mafioţi români deja foarte prosperi, capabili să aibă relaţii lucrative cu decidenţi corupţi din consulatele României.
Imaginea externă a României a cunoscut o scurtă perioadă fastă în zilele Revoluţiei, atunci când Occidentul privea cu simpatie răbufnirea românilor dornici de a scăpa de tirania comunistă, curmată însă rapid o dată cu deschiderea graniţelor şi incapacitatea Bucureştiului de controla fluxurile de migraţie. Minoritatea rromă şi-a adus şi ea contribuţia la deteriorarea imaginii României, statistic şi nediscriminatoriu putându-se constata că majoritatea expulzărilor de genul celor promovate de ministrul de Interne al Franţei Michel Sarkozy îi privesc pe etnicii rromi.
Rămân însă acei români merituoşi care au emigrat în Vest la studii sau la muncă, care au reuşit să-şi facă un nume respectat şi cărora nu le-a fost ruşine să spună că sunt români. Sunt acei compatrioţi care s-au preocupat, în pofida absenţei îndelungate din ţară, să nu-şi uite originea etnică şi limba, asigurându-le şi copiilor lor o educaţie din care să nu lipsească România.
Criza demografică
Analizele sociologice de după 1989 relevă descreşterea alarmantă a populaţiei României, prognoza pentru anul 2020 reducându-ne numărul de la 23 la 18 milioane.
Cauzele sunt din nou multiple şi din păcate arhicunoscute. Ceea ce nu se cunoaşte este ştiinţa şi voinţa de a le contracara. Desigur, fluxul de migraţie joacă un rol important, dar acesta este în mare măsură unul reversibil cât timp cei aflaţi la muncă temporară în Vest se întorc periodic.
O problemă majoră o reprezintă incapacitatea statului român de a genera şi stimula un nivel decent de trai pentru categoriile tinere. În continuare legislaţia românească este defavorabilă celor care doresc să devină mame, pierderile financiare şi de carieră fiind considerabile. În privinţa spaţiilor locative pentru tineri s-au făcut paşi firavi, programul ANL nefiind scutit de scandaluri privind destinatarii apartamentelor de închiriat.
Cea de-a doua cauză gravă o reprezintă precaritatea sistemului medical românesc, caracterizat prin corupţie, incompetenţă şi degradare. Corupţie fiindcă în continuare reforma nu are loc, medicii pot profesa şi la stat, şi în propriile cabinete, poziţiile de conducere sunt politice, iar salarizarea cadrelor medii este jalnică. Incompetenţă fiindcă nivelul de pregătire şi de probitate profesională a devenit o formalitate, iar degradare fiindcă spitalele (mai ales cele din micile oraşe) au devenit adevărate bombe infecţioase.
Roirea cetăţilor greceşti din antichitate a presupus ca acele oraşe-stat implicate (cazul Miletului pentru Histria şi Tomis, respectiv al polisului dorian Heracleea pentru Callatis) să exporte spre lumea barbară valorile civilizaţionale de acasă. Colonizarea română ar trebui să însemne nu doar exprimarea dinamicităţii şi inventivităţii românilor, ci şi civismul de a întoarce în ţară mentalitatea şi valorile din Vest. Cetăţenia europeană ar putea astfel să reprezinte nu numai o formă superioară de lobby pentru România, ci şi o presiune sporită asupra clasei politice dâmboviţene.(G. A.)
