Amintită des de către preşedinte în alocuţiunile sale privind politica externă a României ca fiind un vector important al politicii externe româneşti, Marea Neagră a absorbit majoritatea eforturilor prezidenţiale în cei aproape doi ani de mandat. Recentul Forum al Mării Negre (iunie 2006) a confirmat pe deplin această realitate. Din păcate, absenţa Turciei şi, mai ales, a Rusiei au arătat că până la atingerea unei unanimităţi în zonă mai este cale lungă, interesele riveranilor fiind încă, în foarte multe privinţe, divergente.
O zonă cu potenţial
Pe măsură ce volumul resurselor energetice care tranzitează Marea Neagră sporeşte cu fiecare zi, regiunea devine din ce în ce mai importantă atât pentru Uniunea Europeană, cât şi pentru Statele Unite. În acest context, politicienii şi militarii sunt obligaţi să acorde o atenţie sporită asigurării securităţii tranzitului petrolului şi gazului, cu atât mai mult cu cât conductele, terminalele şi tancurile petroliere pot deveni ţinte atrăgătoare pentru terorişti.
Nu întâmplător, în iunie 2004, la summitul de la Istanbul al Alianţei Nord-Atlantice, a fost recunoscută importanţa regiunii Mării Negre, fiind lansat un apel către “partenerii şi aliaţii riverani ca aceştia să coopereze în vederea consolidării stabilităţii acestei regiuni”. Din acest punct de vedere, ţările din regiune au căzut de acord asupra faptului că este necesară coordonarea eforturilor pentru asigurarea securităţii Mării Negre. Acest lucru nu este numai în folosul Europei, spre care – prin această regiune – afluesc o cincime din totalul resurselor minerale folosite de către statele membre ale UE, ci şi în folosul statelor riverane Mării Negre. În acest context, ambiţiile şi calculele geopolitice joacă un rol important, iar, dacă România, Bulgaria şi Ucraina consideră că, sub protecţia Alianţei, Marea Neagră va fi mai sigură, în ceea ce priveşte Rusia şi Turcia, opiniile diferă.
Mare nostrum e a noastră
“Statele riverane Mării Negre sunt apte să asigure securitatea regiunii”, a afirmat într-un interviu, nu de mult, şeful diplomaţiei ruse, Serghei Lavrov. Comentariul său a reprezentat un răspuns – chiar dacă destul de tardiv – la propunerea făcută anul trecut de către reprezentanţii NATO, privind extinderea operaţiunilor “Active Endeavour” la perimetrul Mării Negre. Începute după atentatele de la 11 septembrie 2001, aceste exerciţii militare se desfăşoară în Marea Mediterană: flota statelor membre NATO patrulează prin Strâmtoarea Gibraltar şi Canalul de Suez, artere vitale pentru transport, dar şi extrem de vulnerabile la atacuri teroriste. (Menţionăm doar că prin Marea Mediterană sunt transportate anual până la 65% din gazul natural şi petrolul folosit de către statele Europei Occidentale.)
Pe lângă activităţile de patrulare, navele Alianţei mai execută operaţiuni de monitorizare a transporturilor de mărfuri şi de însoţire a navelor civile, care traversează Gibraltarul, toate acestea pentru a preîntâmpina eventuale acţiuni teroriste. În practică, acest lucru înseamnă, în special, inspectarea navelor, cu scopul de a captura eventualele arme de nimicire în masă sau componente. Potrivit reprezentanţilor Alianţei, exerciţiile “Active Endeavour” au devenit una dintre cele mai de succes operaţiuni întreprinse de către organizaţie după septembrie 2001.
Este remarcabil că şi Rusia s-a alăturat acestor exerciţii. În iunie 2006, în cadrul pregătirii pentru participarea la operaţiunile militare, o navă de patrulare rusă a luat parte la manevrele militare, iar în toamnă se aşteaptă participarea unui număr mai mare de nave ruseşti. Pe lângă experienţa acumulată de către marina militară rusă în domeniul cooperării cu cea a Alianţei Nord-Atlantice, Moscova mai poate obţine şi foloase politico-militare. Este vorba, evident, despre prezenţa navelor flotei ruseşti într-o regiune extrem de importantă pentru Rusia, care, în ultimii ani, a intrat, din ce în ce mai mult, în atenţia NATO.
Deşi participă la exerciţiile militare organizate sub egida NATO, Moscova se pronunţă categoric împotriva prezenţei permanente a flotei NATO (SUA, Marea Britanie, Germania, Grecia, Italia, Olanda şi Spania) în bazinul Mării Negre. Kremlinul consideră că extinderea exerciţiilor militare din cadrul “Active Endeavour” la perimetrul Mării Neagre ar putea duce, în primul rând, la escaladarea tensiunilor în regiune, iar în al doilea rând, această prezenţă ar putea fi percepută ca un gest de desconsiderare a statelor din zonă, capabile – potrivit Moscovei – să asigure securitatea Mării Negre cu propriile forţe. Mai ales că în regiune îşi desfăşoară activitatea o grupă operativă, Blackseafor (creată în 2001, şi care reuneşte nave militare provenite din flotele a şase state din regiune), iar în 2004, Turcia a venit şi ea cu o iniţiativă similară (“Armonia de la Marea Neagră”). Potrivit părţii ruse, toate aceste operaţiuni sunt suficiente pentru a asigura securitatea bazinului Mării Negre, cu atât mai mult cu cât obiectivele celor două grupe operative din zonă sunt identice cu cele ale grupei Alianţei Nord-Atlantice: contracararea crimei organizate, a contrabandei (în special, cu arme de nimicire în masă) şi asigurarea securităţii căilor de comunicaţie din Marea Neagră.
Rusia şi Turcia, la unison
Experţii însă consideră că adevăratele motive ale părţii ruse sunt altele. Mai întâi, prezenţa permanentă în bazinul Mării Negre a flotei reunite a NATO va duce la schimbarea raportului de forţe în zonă, evident nu în favoarea Moscovei. Aceasta va avea ca efect izolarea Rusiei în Marea Neagră, în măsura în care Federaţia Rusă nu reprezintă şi nici nu intenţionează să devină un membru al NATO. Mai mult, Rusia va avea de suferit – susţin experţii – şi din punct de vedere politic, fapt care s-ar putea repercuta negativ asupra poziţiilor deţinute de Kremlin în regiunea Caucazului de Sud. Un exemplu des vehiculat în acest sens de către analiştii ruşi este Abhazia, căreia Moscova îi oferă sprijin politic şi economic.
Fără îndoială că existenţa pe litoralul estic al Mării Negre a unei Abhazii necontrolate de către autorităţile centrale gruzine reprezintă un motiv de îngrijorare generală pentru că regimul separatist creează condiţii prielnice pentru dezvoltarea contrabandei, a migraţiei ilegale şi a criminalităţii. Altfel spus, destabilizarea zonei. Este de ajuns să amintim că în apele teritoriale controlate de către regimul de la Suhumi au loc dese confruntări armate. Or, în cazul în care operaţiunile NATO vor fi extinse şi în această zonă, navele Alianţei vor patrula cu precădere de-a lungul litoralului estic, lipsind Abahzia de posibilitatea de a controla această zonă. Iar autorităţile de la Tbilisi vor fi primul beneficiar, deoarece Gruzia este principalul susţinător al extinderii ariei acestor manevre militare pe motivul că astfel vor fi create premise pentru rezolvarea unui conflict îngheţat.
În mod paradoxal, în problema extinderii ariei de desfăşurare a exerciţiilor militare, Rusia susţine Turcia, în pofida faptului că NATO şi SUA încearcă să o atragă de partea lor. Este pentru prima dată după o lungă perioadă de timp când Moscova şi Ankara au poziţii similare în problema securităţii Mării Negre, deşi ele sunt poziţii de conjunctură pentru că este cunoscută rivalitatea dintre cele două state pe marginea dobândirii influenţei în regiune. Ankara se teme că, odată extinsă aria de manevră a exerciţiilor militare, vor fi puse în discuţie prevederile Convenţiei de la Motreaux (1936), fapt care va duce la pierderea controlului asupra strâmtorilor (deplasarea navelor militare).
Mai există o explicaţie. Este posibil ca autorităţile de la Ankara, pur şi simplu, să nu dorească să faciliteze accesul Statelor Unite în zonă şi, în consecinţă, să piardă controlul asupra rutelor de transport către Europa a resurselor energetice. Consecinţa ar fi nu numai diminuarea poziţiilor turceşti în zonă, ci şi pe arena internaţională. De asemenea, implicarea în zonă a statelor neriverane reprezintă un motiv de îngrijorare pentru Turcia. Din aceste motive reiese convergenţa de interese dintre Moscova şi Ankara, care susţin că operaţiunile militare, desfăşurate sub denumirea Blackseafor, sunt suficiente pentru asigurarea securităţii Mării Negre.
Poziţia ocupată de Ankara a dus la o anumită răcire a relaţiilor cu Washingtonul. Este încă proaspăt în memoria politicienilor anul 2003, când Turcia nu a dorit să pună teritoriul său la dispoziţia avioanelor americane (pentru alimentarea cu combustibil) care participau la campania din Irak.
Astăzi, autorităţile de la Washington încearcă să atragă Ankara de partea lor şi nu este exclus ca ele să aibă succes. Probabil că preţul pentru acordul Turciei ar putea fi limitarea zonei de acţiune a operaţiunilor militare din Marea Neagră, desfăşurate sub denumirea “Active Endeavour”. Nu se ştie însă dacă Alianţa Nord-Atlantică va fi de acord. Ceea ce se ştie sigur însă este că Rusia nu va fi.(L.C.)
