Alegerile pentru Parlamentul European au pus în evidenţă începutul unei schimbări de paradigmă, trecerea dinspre o dominare a stângii către o dominare a dreptei. Este aproape sigur că tendinţa se va menţine şi la viitoarele alegeri. În aceste condiţii, partidele trebuie să găsească soluţii pentru a obţine rezultate cât mai bune.
PNL şi PSD se vor întoarce către electoratul tradiţional. De cealaltă parte, formaţiunea prezidenţială, alcătuită, la ordinul lui Traian Băsescu, din PD şi PLD, speră să câştige alegerile locale şi parlamentare de anul viitor.
Formarea partidului prezidenţial
Partidul Democrat, deşi a obţinut victoria în alegerile europarlamentare nu a confirmat statutul creat de sondajele de opinie, de partid care domină categoric scena politică. PD trece printr-un proces de transformare, impus de la vârf. Mai mult, rezultatul pozitiv, totuşi redus în procente al PLD, confirmat de momentul electoral din 25 noiembrie, a pus sub semnul întrebării şansele unei victorii la scor în 2008. De aceea, fuziunea PD-PLD a devenit o necesitate. Deşi a fost declarat, în general de cei care privesc suprafaţa scenei politice, câştigătorul real al alegerilor pentru Parlamentul European, PLD şi-a dovedit în acest moment limitele. Acest partid reprezintă creaţia preşedintelui Băsescu şi a lui Theodor Stolojan. Scopul său a fost iniţial acela de a crea o falie la nivelul PNL, care să conducă la răsturnarea raporturilor de forţe din interiorul formaţiunii liberale. S-a urmărit coagularea unei mase critice care să schimbe conducerea partidului, o conducere ostilă preşedintelui Băsescu. Eşecul acestui demers a condus la fracţionarea PNL prin desprinderea „platformiştilor”. Din acel moment, obiectivul noii formaţiuni (PLD) a fost acela de a atrage o parte cât mai mare din electoratul liberal. Testul a fost reprezentat, în mod evident, de alegerile pentru PE. Or, scrutinul europarlamentar a dovedit nu doar că liberal-democraţii nu şi-au atins obiectivul, ci a scos în evidenţă şi faptul că formaţiunea condusă de Theodor Stolojan şi patronată de Traian Băsescu tinde să se suprapună ca electorat cu PD. Altfel spus, democraţii şi liberal-democraţii îşi împart acelaşi electorat. În aceste condiţii, existenţa PLD nu se mai justifică. Soluţia: fuziunea, în numele proiectului iniţial al „Adevărului” şi al „Dreptăţii”.
Naşterea PDL sau oricum se va numi „noua” formaţiune, scoate în evidenţă, dacă mai era nevoie, problemele de natură structurală ale partidelor politice autohtone. Se naşte în mod cât se poate de legitim întrebarea dacă avem de-a face cu partide în sensul clasic al conceptului sau cu grupuri de interese, cu camarile sau facţiuni. Aceasta deoarece nu este posibil ca fuziunea dintre două astfel de organizaţii să se producă brusc printr-o decizie intempestivă. Evenimentul creat de PD şi PLD sfidează logica de funcţionare a unui partid politic. Mai mult, el tinde să devină cu totul altceva decât au anunţat liderii celor două formaţiuni. Conform declaraţiilor principalilor protagonişti (Emil Boc şi Theodor Stolojan) şi în baza Legii partidelor politice nr. 14/2003, asistăm la o reorganizare a celor două partide, ce se produce în urma unei comasări prin fuziune. În urma unui astfel de proces „rezultă un partid politic nou, care se subrogă în drepturile şi obligaţiile partidelor politice care au fuzionat” (art. 40, alin. 1, L14/2003). În realitate, ceea ce se petrece între PD şi PLD este mult mai apropiat de ceea ce legea numeşte comasare prin absorbţie (care, în cazul de faţă, va conduce la schimbarea denumirii partidului). Chiar dacă nici unul dintre actori nu îşi va păstra personalitatea juridică „subrogându-se în drepturile şi obligaţiile partidului absorbit care îşi încetează activitatea” (art. 39, alin. 1), baza PDL va fi asigurată de infrastructura şi de resursele PD. În acest caz, fuziunea reprezintă un compromis pe care democraţii îl fac, renunţând la brandul PD (aspectul este controversat, existând voci care susţin menţinerea resursei simbolice reprezentate de denumirea şi acronimul partidului). Evoluţia noii formaţiuni în 2008 este în bună măsură dependentă de poziţionarea şi de mişcările preşedintelui Băsescu.
Revenind la PD şi la succesorul său PDL, este posibil ca, prin această mişcare de fuziune, preşedintele să vizeze o schimbare la nivelul paradigmei în care evoluează scena politică. În prezent, disputa pentru un loc pe axa electorală centrală se poartă între doi actori aflaţi în opoziţie. Prin urmare, atât PD (PDL), cât şi PSD trebuie să se raporteze critic atât faţă de putere, cât şi faţă de opoziţie. Situaţia este inedită, deoarece confruntarea între principalii protagonişti nu evoluează în logica putere-opoziţie. Statutul guvernamental al unei formaţiuni de forţă medie, PNL, face ca scena politică să fie una tripolară. Într-o astfel de situaţie, echilibrul este întotdeauna fragil şi temporar. Aceasta deoarece tendinţa firească a sistemelor politice este spre dualism. Până acum, acesta a funcţionat, într-o măsură mai mare sau mai mică, prin prisma colaborării PSD-PNL. Atunci când majoritatea partidelor parlamentare au intrat în logica prezidenţială, dualismul a funcţionat din nou, avându-l ca vector pe Traian Băsescu. Acum însă, social-democraţii par dispuşi să se delimiteze necondiţionat atât de PNL, cât şi de PD (PDL) şi să se manifeste ca autentic partid de opoziţie. Dacă atitudinea social-democraţilor se va menţine în pofida tensiunilor şi a presiunilor interne, poziţia de partid dominant la care partidul prezidenţial aspiră poate fi pusă în pericol. Prin urmare, rolul PDL poate fi acela de refacere şi de impunere a dualismului. Acest lucru se poate petrece prin încercarea de a îndepărta liberalii de pe poziţia de principal partid al dreptei şi prin realizarea unui echilibru, împreună cu PSD, pe axa stânga/dreapta (conceptele de stânga şi dreapta sunt folosite aici în baza percepţiei publice conform căreia un anume partid este de stânga, iar un altul de dreapta şi de asemenea în baza etichetelor ideologice autoasumate de către formaţiunile politice).
Deşi orice simplificare a scenei politice şi o reducere a ofertei electorale beneficiază de regulă de un bonus din partea alegătorilor, succesul PD (PDL) nu este asigurat. Partidul lui Traian Băsescu rămâne principalul pretendent la funcţiile guvernamentale, dar în noua sa formulă el nu a trecut nici un test electoral. Performanţa sa depinde în mare parte, probabil în mult prea mare parte, de reuşitele sau de eşecurile preşedintelui. Iar referendumul pentru votul uninominal a demonstrat că şeful statului poate înregistra şi eşecuri.
Despre stânga
Din perspectiva evoluţiei sale politice, 2007 nu a fost un an de succes pentru formaţiunea condusă de Mircea Geoană. Rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European pot fi considerate cel mai potrivit indicator pentru performanţele partidului. Or, procentajul obţinut la alegeri (apropiat de minimul istoric atins de formaţiune în 1996), dublat de numărul mic de voturi primite (2,7 milioane mai puţin decât în 2004) par a fi argumentele care subliniază cel mai evident paşii înapoi făcuţi de către PSD. Mai multe elemente importante trebuie avute în vedere.
Pe de o parte, alegerile pentru Parlamentul European trebuie interpretate în contextul politic şi imagologic în care s-au desfăşurat. Din punct de vedere al incidenţei lor, concluziile care se pot trage din rezultatele obţinute de PSD nu merg mai departe de simpla comparaţie cu procentele şi voturile din 2004. Alegerile pentru Parlamentul European nu sunt indicatorul cel mai potrivit pentru performanţa (sau contraperformanţa PSD), deşi apropierea lor de finalul anului şi caracterul definitoriu al momentelor electorale le vor da această valoare. Alegerile pentru Parlamentul European au o relevanţă comparativă redusă din mai multe motive. Pe de o parte, lipseşte un termen realist de comparaţie. Dinamica partidelor (nu numai de stânga) din fostele ţări comuniste, acum membre ale UE şi ale NATO nu este neapărat relevantă în sine (cazul românesc are doza lui mare de original, iar cel al PSD-ului este marcat de accente proprii extrem de sugestive).
În acelaşi timp, nici la experienţa celorlalte ţări est-europene nu ne putem raporta (practic fiecare a trecut doar printr-un singur tur de scrutin, în iunie 2004). Prezenţa la vot a fost redusă în toate aceste cazuri – iar comparaţia cu Bulgaria, unde câştigătorul net a fost formaţiunea ATAKA devine irelevantă, având în vedere imposibilitatea PRM şi a PNG de a depăşi pragul electoral. Cu alte cuvinte, alegerile pentru Parlamentul European sunt abia primul eveniment dintr-o serie electorală care se deschide actorilor politici români. Rezultatele lor nu pot fi comparate cu momentele similare din ţările est-europene. În acelaşi timp, dacă experienţa EU-15 ne poate arăta ceva cu adevărat relevant, aceasta este diferenţa majoră dintre alegerile pentru Legislativul intern şi pentru cel european (influenţată puternic de diferenţa sistemului electoral aplicat).
În această grilă, rezultatul obţinut de PSD, care îl plasează ca al doilea partid din România, nu este un element care să arate de unul singur care sunt perspectivele de viitor ale partidului sau care este tendinţa pe care organizaţia o va resimţi puternic în perioada următoare. Alegerile europene constituie în primul rând testul de adaptabilitate şi flexibilitate al partidelor româneşti la noile reguli ale competiţiei electorale (apariţia unui nou tip de scrutin, decalarea alegerilor legislative şi locale de cele prezidenţiale, posibilul nou sistem electoral). În acest context, deşi PSD se plasează pe locul secund (atingând un minim istoric al voturilor atrase), rezultatul nu este unul rău.
Cu toate acestea, dincolo de contextul pur statistic al performanţei electorale, există alte două planuri în care trebuie analizată prestaţia social-democraţilor, care concurează pentru prima oară ca unică forţă de stânga a scenei politice româneşti. Pe de o parte, se poate discuta despre miza de imagine a confruntărilor în care social-democraţii au fost implicaţi. Pe de altă parte, un loc la fel de important este ocupat de obiectivele instituţionale ale PSD. Dacă premierul Tăriceanu avea dreptate în momentul în care avertiza că atenţia va fi deturnată de la temele europene la dezbaterea politică internă înseamnă că problema evoluţiei social-democraţilor este una a acţiunilor şi demersurilor întreprinse pe scena politică internă.
Astfel, conducerea reconfirmată de alegerile interne de anul trecut (al doilea mandat al lui Mircea Geoană a fost câştigat în decembrie 2006) a urmărit mai multe obiective instituţionale nu neapărat complementare. De la susţinerea cabinetului Tăriceanu (după eliminarea democraţilor de la guvernare) la suspendarea preşedintelui, de la moţiunea de cenzură împotriva guvernului susţinut în primăvară, PSD a abordat mai multe obiective instituţionale. Una dintre temele recurente ale discursului liderilor PSD a fost alocarea de fonduri primarilor partidului – este neclar în ce măsură schimbarea de poziţii a îndeplinit acest obiectiv. În acelaşi timp, o altă miză extrem de importantă a demersurilor PSD a fost reprezentată de intrarea la guvernare. Acest obiectiv a orientat în mai multe rânduri acţiunile social-democraţilor. Ideea, apărută după eliminarea PD de la guvernare, a revenit pe agenda politică înaintea suspendării preşedintelui, pentru ca o serie importantă de discuţii să fie purtate înaintea moţiunii de cenzură depuse împotriva Cabinetului Tăriceanu. După alegeri, cooptarea PSD în Executiv a fost reluată, şi de data aceasta fără rezultat.
În mod normal, poziţionarea ca principal actor în demersul de suspendare a preşedintelui, dar şi ca principal susţinător al moţiunii de cenzură ar fi trebuit să clarifice rolul jucat de PSD pe scena politică. Modelul opoziţiei unilaterale faţă de Executivul de dreapta (preşedinte şi premier) a rămas însă la stadiul de deziderat, PSD colaborând punctual cu ambele forţe politice – în problema introducerii votului uninominal cu preşedintele; în problema suspendării acestuia cu liberalii. Balansarea PSD către cele două forţe politice a fost din acest punct de vedere lipsită de sens, mai ales în condiţiile în care social-democraţii alcătuiau principala forţă din Legislativ. Alternarea ţintei mesajelor nu a făcut decât să relativizeze poziţia politică a social-democraţilor. Disonanţa mesajului acestora în rândul electoratului este evidentă: pe de o parte, PSD a intrat în combinaţiile politice pro sau antiprezidenţiale ca actor secund (deşi poziţia tradiţională a partidului era cea a unui competitor eficient pentru primul loc pe scena politică); pe de altă parte, conducerea partidului a avut de înfruntat o opoziţie internă extrem de percutantă la nivelul imaginii, deşi lipsită (pentru moment doar) de pârghiile instituţionale pentru a genera rediscutarea raporturilor de forţă din interior. Astfel, conducerea PSD s-a văzut puternic monitorizată din interior şi surclasată în ceea ce priveşte lansarea mesajelor de imagine (chiar şi colaborarea punctuală cu PNL a fost propusă de Adrian Năstase, ca direcţie politică pe termen mediu a partidului). Poziţia lui Adrian Năstase nu este una singulară – criticile la adresa conducerii se înglobează într-un mesaj aproape eclectic, dificil de sintetizat, caracteristica lor comună unică fiind nemulţumirea faţă de actuala situaţie.
Încercând să acţioneze pragmatic, PSD şi-a supralicitat constant poziţia. Ponderea parlamentară importantă este un argument decisiv, dar nu şi suficient pentru modificarea distribuţiei de putere din sistemul politic românesc. Astfel, din toate oportunităţile importante (remaniere guvernamentală, suspendarea preşedintelui, moţiune de cenzură, alegeri europene), la final de an singurul punct de forţă al social-democraţilor îl constituie blocarea proiectului de buget – o compensaţie insuficientă, mai ales în urma rezultatelor scrutinului din noiembrie.
Dacă pentru electoratul celorlalte partide eşecul manevrelor politice nu este un factor demobilizant, pentru alegătorii PSD poziţia de secondant pe scena dominată de agenda competitorilor nu este neapărat un factor puternic de mobilizare. Dacă analiza scorurilor electorale indică o contraperformanţă a social-democraţilor, aceasta este slaba mobilizare la urne a votanţilor PSD – atât la referendumul din luna mai, cât şi la alegerile şi consultarea din noiembrie. Pendularea continuă a PSD între PD şi PNL, incapacitatea partidului de a juca din postura unui „broker onest”, toate acestea reprezintă nu numai manevre politice care nu au adus succese instituţionale, ci şi un mesaj disonant faţă de propriul electorat. PSD nu reuşeşte să asigure continuitatea mesajelor caracteristice partidului şi, cu atât mai puţin, nu este capabil să dea coerenţă unui discurs critic nediferenţiat. Relativizarea poziţiei politice se traduce şi în incapacitatea PSD de a se prezenta ca un partid de opoziţie – postură ocupată mai degrabă de PD.
Revenind la mesajul premierului, principalul motiv pentru care poziţia PSD în scrutinul din noiembrie nu este una încurajatoare este dat de eşecul atingerii obiectivelor de politică internă. Strategia politică a social-democraţilor a fost insuficient conturată. Se poate spune că PSD a jucat mai degrabă tactic, stabilind obiective în fiecare context politic în care a fost implicat, obiective secundare în raport cu evoluţia politică a partidului. În acelaşi timp, numărul obiectivelor urmărite a fost suficient de mare pentru ca resursele politice şi de imagine să se dovedească insuficiente. Aceasta a făcut imprevizibil comportamentul PSD, în opoziţie cu PNL sau PD, ale căror obiective politice au rămas constante şi au fost comunicate electoratului – asigurarea unei guvernări stabile şi promovarea iniţiativelor legislative pentru PNL; organizarea alegerilor anticipate (până la un punct), criticarea PNL şi susţinerea proiectelor preşedintelui, pentru PD. Poziţia ocupată de PSD este determinată nu de slaba asumare a discursului european, ci de slabele rezultate obţinute în plan intern.
În acest moment, problema pentru PSD este una dublă: de politică şi de imagine. Din punct de vedere politic, ponderea parlamentară a partidului nu mai este un atu. Aceasta pentru că negocierile politice viitoare vor porni de la ponderea electorală confirmată. PSD rămâne un partid cu 37% din mandate, dar cu un procent electoral de doar 23%. Această confirmare lasă puţine linii de acţiune la îndemâna social-democraţilor, care au şi dezavantajul de a acţiona reactiv (în condiţiile în care disputa preşedinte-premier stabileşte încă agenda). Din punct de vedere imagologic, dilema PSD este de a reuşi să restabilească o comunicare eficientă cu propriul electorat. În acest context, decizia luată în urma alegerilor europene – de a acţiona în opoziţie – reprezintă un semnal pozitiv. Cu toate acestea, divergenţele din interiorul partidului (şi ele o noutate pentru o organizaţie care a cunoscut ultima scindare violentă în iunie 1997 – formarea ApR) sunt ele însele un mesaj disonant transmis propriului electorat. Cu toate acestea, problema schimbării conducerii este încă o propunere distantă (la care principalii promotori au renunţat rapid). Actuala conducere pare prea slabă pentru a orienta partidul, dar deocamdată suficient de puternică pentru a preveni crearea unui pol intern alternativ.
“Nuca tare” liberală
Preşedintele Traian Băsescu a înregistrat, în raport cu PNL, un dublu eşec: de a îndepărta acest partid de la guvernare şi de a impune PLD, soluţia alternativă la liberalii lui Tăriceanu. După trei ani de atacuri nestăvilite la adresa Guvernului, PNL a obţinut un rezultat acceptabil la alegerile europarlamentare. Previziunile pesimiste, conform cărora PNL va împărtăşi soarta PNŢCD, nu au fost confirmate. Aceasta nu înseamnă însă că liberalii nu ar fi putut realiza mai mult decât păstrarea electoratului fidel şi nici că partidul nu ar putea obţine un scor mai mare la alegerile din 2008.
Traian Băsescu a dat încă de la început semne că doreşte să înfiinţeze un partid prezidenţial. În primă instanţă, el a dorit să facă acest lucru împreună cu liberalii, condiţia sa fiind ca primul dintre egalii PNL şi PD să fie PD. Deşi proiectul unui mare partid de dreapta era corect din punct de vedere politic, prevalenţa PD era injustă. Această apreciere subiectivă a preşedintelui a fost cea care a condus la eşecul fuziunii dintre PNL şi PD, care a cauzat apoi despărţirea definitivă a celor două formaţiuni şi ruperea în două a PNL. Proiectul realizării fuziunii nu a fost abandonat, ci doar adaptat, modificat. În acest sens, a fost nevoie să se facă distincţia între liberalii „buni” ai lui Stolojan şi liberalii „răi” ai lui Tăriceanu. După cum s-a văzut însă la alegerile europarlamentare, distincţia nu a funcţionat, iar liberalii lui Stolojan au semănat cu nişte democraţi mai mici şi nu cu liberalii.
Ca şi PSD, care se întreabă dacă trecerea pe locul al doilea între partide este o scădere ireversibilă, PNL trebuie să afle dacă a pierdut definitiv în faţa partidului prezidenţial sau poate recupera totul la locale şi parlamentare. De răspunsul la aceste întrebări depinde strategia celor două partide în 2008.
Formarea partidului prezidenţial ar putea determina PSD să se constituie ca un pol de stânga. Marea problemă a PSD este însă orientarea spre dreapta a întregului spectru politic. Dacă PSD ar radicaliza inclusiv PNL împotriva sa, rezultatul ar putea fi o descentrare a stângii. Tendinţa de dreapta, evidenţiată de alegerile europarlamentare, pare să fie acel aspect esenţial, care va fi confirmat şi de viitoarele scrutine.
UDMR, un succes înşelător
Pentru UDMR, rezultatul alegerilor pentru Parlamentul European este în egală măsură un succes şi un avertisment. Astfel, campania electorală şi acţiunile politice ale organizaţiei au avut în centru spectrul pierderii statutului de partid parlamentar. Spectrul radicalilor, care au criticat puternic acţiunile UDMR, negocierile eşuate cu aceştia (în cadrul cărora radicalii au preferat mai degrabă să se erijeze în superiorii şi judecătorii morali ai politicilor şi personalului UDMR), candidatura lui Laszlo Tokes, toate acestea sunt elementele care au constituit un puternic punct de presiune asupra formaţiei. Apariţia unui competitor politic concret şi ameninţător crea pentru UDMR şi o nouă problemă de poziţionare (cu care partidul nu se mai confruntase anterior): pentru prima oară Uniunea putea fi identificată cu un partid aflat la putere, care se supune regulilor aferente (erodarea electorală). Spectrul competiţiei politice – care ameninţă reprezentarea parlamentară a UDMR – nu a fost numai un element concret pe care conducerea formaţiunii a trebuit să îl aibă în vedere, ci a devenit şi un vector de imagine, care avansa două posibile consecinţe ale competiţiei pentru votul electoratului maghiar – apariţia unei noi formaţiuni parlamentare, care să înlocuiască UDMR sau imposibilitatea atingerii pragului electoral de către cei doi competitori (ipoteză în care minoritatea maghiară rămânea fără reprezentare în Legislativ).
Rezultatul alegerilor arată că, departe de a fi un actor politic erodat şi uzat de combinaţiile pentru putere, UDMR rămâne un partid viabil, capabil să îşi utilizeze la maxim avantajele instituţionale. De altfel, se poate specula că avantajul UDMR în faţa radicalilor reprezentaţi de Laszlo Tokes este dat tocmai de instituţionalizare, care le lipseşte competitorilor. UDMR a reuşit să îşi mobilizeze puternic electoratul şi să neutralizeze discursul „autonomist” al radicalilor, supralicitând în timpul campaniei această temă electorală (nucleul alternativei imagologice la UDMR). Rezultatul – din punct de vedere instituţional – nu este nici unul spectaculos, el înscriindu-se în linia scorurilor electorale obţinute constant de UDMR. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că perspectiva competiţiei electorale nu a fost înlăturată. Da, UDMR s-a dovedit un actor solid care şi-a îndeplinit obiectivele. Cu toate acestea, în condiţiile unei prezenţe la vot mai ridicate a electoratului românesc, spectrul nedepăşirii pragului electoral este un risc major pe care liderii maghiari trebuie să îl aibă în vedere în continuare. În acelaşi timp, chiar dacă mobilizarea ridicată a electoratului propriu a fost un atu, trebuie avut în vedere că şi Laszlo Tokes a reuşit o performanţă similară. În plus, pentru UDMR există riscul inerent oricărui demers de supralicitare a aşteptărilor – autonomia este uşor de promis, dar dificil de materializat.
Concluzia alegerilor pentru UDMR nu este astfel una neapărat pozitivă – formaţiunea nu este un actor uşor de dislocat, dar apariţia unei concurenţe politice nu mai ţine de domeniul posibilităţii, fiind un factor de luat în calcul în perspectiva alegerilor de anul viitor. UDMR a reuşit să se suprapună peste discursul „autonomist”, mobilizând electoratul. Cu toate acestea, problemele pe care succesul lui Laszlo Tokes le arată nu au fost abordate direct. UDMR devine un partid aflat la guvernare, cu o conducere asupra căreia eticheta corupţiei poate fi ataşată de competitori şi care ar trebui să mai schimbe din generaţii. În linii mari, succesul de la alegerile europene nu este decât un răgaz pentru abordarea problemelor politice ce au dat naştere ideii unui proiect alternativ în rândul electoratului maghiar.
Bătălia de sub prag
Atât PC, cât şi PIN au fost departe de atingerea pragului electoral. Cu toate acestea, rezultatele obţinute de cele două partide au semnificaţii net diferite. În vreme ce PC a atins un nivel de putere instituţională suficient de ridicat (partid parlamentar, participant în două rânduri la coaliţia guvernamentală), PIN este, în ciuda reprezentării parlamentare, un competitor nou, care nu a primit nici măcar consacrarea electorală indirectă a PC (acesta a fost reprezentat în Parlament ca urmare a alianţei electorale cu PSD). Astfel, chiar dacă previziunile electorale pentru cele două partide nu le dădeau acestora şansa de a depăşi limita pragului electoral, aşteptările bazate pe poziţia ocupată în spectrul politic erau diferite. În acest context, faptul că PIN a reuşit să strângă aproape jumătate din voturile necesare atingerii pragului electoral (dacă PIN ar fi susţinut un candidat independent, partidul ar mai fi avut nevoie de 1% din voturi pentru a atinge acest prag mai redus) reprezintă un feed-back pozitiv – mai ales că în unele circumscripţii cota legală a fost depăşită. Pentru PC, care dispune de avantaje de imagine şi instituţionale mai importante, eşecul este unul important. Deşi partidul este vizibil, imaginea sa nu reuşeşte să strângă suficient capital electoral.
Concomitent, trebuie avut în vedere că discursul PIN a fost unul care a adus în prim-plan elemente de noutate (utilizarea spaţiului virtual şi a campaniilor relaxate fiind percepută relativ favorabil). Cu toate acestea, „piaţa electorală virtuală” este un spaţiu acontat mai degrabă de partidele fostei Alianţe D.A., acest factor limitând creşterea PIN. PC în schimb, plăteşte în alegeri preţul incapacităţii conturării unei imagini proprii, relativizarea imagologică nefiind atenuată de demisia din Parlament a liderului partidului sau de anunţul retragerii acestuia de la conducerea partidului. Astfel, dacă PIN a încercat să îşi creeze o imagine într-o direcţie deja dominată de competitori mult mai puternici, PC nu a reuşit decât să schiţeze încercări în această direcţie.
Rezultatele obţinute de PNG şi PRM în alegerile din noiembrie constituie fără îndoială surprizele acestui scrutin. Din perspectiva ambelor formaţiuni, alegerile reprezintă un minim istoric, a cărui depăşire presupune depunerea unor eforturi politice şi de imagine majore.
