Criticat dur de către Occident şi beneficiar al unei popularităţi considerabile în Rusia, Vladimir Putin, putem afirma fără nici o îndoială acest lucru, este figura care a marcat irevocabil istoria recentă a Rusiei.
Ultimul an al mandatului său – 2007/2008 – a stat sub semnul a două întrebări: „Va candida Vladimir Putin pentru un nou mandat, în pofida prevederilor constituţionale?”, iar dacă nu „Cine va fi moştenitorul său?”. Când, în sfârşit, după alegerile pentru Duma de Stat, din decembrie 2007, Vladimir Putin şi-a anunţat succesorul, unii – în special, Occidentul – au răsuflat uşuraţi, văzând, astfel, îndepărtat spectrul „dictaturii”, alţii, din contră, şi-au exprimat opinia că fostul preşedinte trebuie să continue oricum, deoarece are de dus la capăt aşa-numitul „Plan Putin”. Căci, dacă privim restrospectiv demersurile fostului preşedinte – atât în domeniul politicii interne, cât şi în cel al afacerilor externe – putem afirma că, începând cu cel de-al doilea mandat, Vladimir Putin a elaborat o strategie pe termen mediu şi lung, al cărei obiectiv principal este renaşterea Rusiei. În pofida schimbărilor intervenite după alegerile prezidenţiale, noul şef de la Kremlin – care-şi datorează într-o foarte mare măsură ascensiunea politică lui Vladimir Putin – reprezintă un continuator consecvent al „Planului Putin”, iar prezenţa fostului preşedinte la Casa Albă (sediul guvernului rus) este – în opinia noastră – garanţia oferită populaţiei privind continuarea cursului iniţiat din 2000.
Elocvent este faptul că, la scurt timp după nominalizarea sa în calitate de „moştenitor”, actualul preşedinte, Dmitri Medvedev, a promis opiniei publice că va urma neclintit cursul strategic iniţiat de către fostul preşedinte, adăugând că „acest lucru este posibil numai împreună cu autorul său”.
Din punct de vedere economic, concepţia lui Putin, preluată de actualul preşedinte, se bazează pe creşterea eficienţei economiei naţionale fără ca statul să piardă vreun moment controlul asupra ei. Ideea de bază în jurul căreia se concentrează întreaga concepţie este aceea că economia Rusiei nu trebuie să fie afectată de schimbările economice provocate de globalizare. Acest lucru nu a fost posibil în furtunoşii ani ai perioadei Elţin, când societatea rusă a suferit profunde transformări.
Odată ajuns preşedinte al Rusiei, Vladimir Putin a pus în practică propria concepţie privind dezvoltarea economică a Rusiei. Momentul l-a constituit articolul Rusia la graniţa mileniilor, publicat la 1 ianuarie 2001. Mesajul a fost scurt şi percutant, confirmând orizontul de aşteptare al unei societăţi ruse exasperate de experimente sociale care avuseseră ca rezultat degradarea considerabilă a nivelului de trai şi a siguranţei personale: „stabilitate, încredere, posibilitatea de a planifica viitorul – al nostru şi al copiilor noştri – nu pentru o lună, ci pentru câteva decenii”. Au fost iniţiate o serie de programe de importanţă naţională, subsumate obiectivului strategic, de a căror realizare s-a ocupat fostul prim-vicepremier de la acea vreme (Dmitri Medvedev): agricultură, locuinţe, educaţie şi sănătate.
Pentru a asigura succesul economic, Vladimir Putin a avut nevoie de un „front intern” unit. Din acest motiv, el a acordat o atenţie deosebită partidelor politice, procesului electoral şi ierarhiei puterii. În opinia sa, partidele politice – indiferent de orientarea lor ideologică – trebuie să contribuie la crearea unui front unic al electoratului. Indiferent de „divergenţele de parcurs” dintre formaţiunile politice intrate în Dumă, ele s-au achitat de misiunea stabilită de preşedinte, susţinând majoritatea iniţiativelor acestuia, inclusiv desemnarea „moştenitorului” Medvedev. Astfel, s-a urmărit transformarea Rusiei Unite într-o replică rusă a Partidului Liberal-Democrat din Japonia: o formaţiune politică menită să domine eşichierul politic rus pentru o lungă perioadă. Aceasta este esenţa mult-criticatei – de către Occident – „democraţii dirijate”.
Un alt obiectiv, care, în viziunea lui Vladimir Putin, a fost/este considerat extrem de important pentru asigurarea unui management de succes al „statului-corporaţie” Rusia, îl reprezintă asigurarea unui loc sigur Rusiei într-un context internaţional aflat nu numai într-o permanentă schimbare, dar a cărui dinamică era dificil de controlat de liderul de la Kremlin. Din acest motiv, conceptul de „suveranitate” a dobândit un loc important în vocabularul elitei politice ruse deoarece doar în condiţiile unei depline suveranităţi ar fi fost posibilă promovarea cu succes a politicilor interne. Astfel, una dintre direcţiile în care a acţionat fostul preşedinte a fost lichidarea datoriilor Rusiei către Fondul Monetar Internaţional şi către statele membre ale Clubului de la Paris (în total, 39,6 miliarde dolari), operaţiune încheiată în august 2006. Pentru a conferi ţării o siguranţă financiară, în ianuarie 2004 a fost creat Fondul de stabilizare – un fel de „puşculiţă” a statului –, alimentat din profiturile firmelor petroliere şi folosit pentru finanţarea aşa-numitelor proiecte naţionale. Odată dobândită această independenţă, Rusia a devenit o voce distinctă pe arena internaţională, promovând fără sfială propriile interese, chiar dacă acestea nu s-au aflat întotdeauna în deplină concordanţă cu cele ale Occidentului (vezi, printre altele, candidatura lui Jozef Tosovsky pentru postul de director al Fondului Monetar Internaţional).
Se pare că Vladimir Putin este singurul om politic rus care a învăţat din lecţiile oferite de istorie ţării sale în ultima sută de ani. Prezenţa sa la conducerea guvernului rus este nu numai o dovadă a gândirii sale strategice pe termen lung, dar şi o garanţie pentru societatea rusă că obiectivele asumate vor fi duse la îndeplinire. În acest context, se poate vorbi despre o Matrioşkă Putin, chiar dacă acum cea mai înaltă funcţie din stat este deţinută de Dmitri Medvedev.
