Securitatea unui stat este, potrivit istoricului francez J.-B. Duroselle, „forma cea mai generală şi cea mai esenţială a unui stat”. Întocmai cum individul încearcă să-şi asigure securitatea persoanei (îngrijirea sănătăţii, mijloace de existenţă etc.), tot astfel statele încearcă să-şi garanteze siguranţa prin mijloace politice, militare şi economice.
Puţină teorie…
Dacă în politica externă a statelor, triada securitate-putere-prestigiu se manifestă în grade diferite în privinţa ultimelor două componente, în funcţie de resursele demo-economice de care ele dispun, cea dintâi – securitatea – este uşor observabilă în toate epocile şi la toate statele, întrucât ea se confundă cu instinctul de conservare.
Aceste considerente teoretice sunt de avut în vedere în evaluarea politicii externe a statului rus/sovietic.
Prin uriaşa sa întindere, Rusia beneficia de un factor obiectiv de securitate: spaţiul. Eşecul campaniei lui Napoleon, din 1812, dusese la concluzia – formulată de Clausewitz – că Rusia nu poate fi cucerită, dar Războiul Crimeii (1853-1856) arătase că Rusia poate fi înfrântă şi în condiţiile ocupării unei părţi infime a teritoriului ei, cu condiţia ca războiul să provoace o criză politică internă de proporţii. Războiul ruso-japonez (1904-1905) avea să confirme experienţa Războiului Crimeii.
Al doilea război mondial a făcut o triere severă a marilor puteri şi a dovedit că doar Statele Unite şi Uniunea Sovietică dispuneau de toate componentele securităţii: spaţiu, resurse umane, potenţial industrial. Acest statut a fost considerat de analişti ca făcând inutilă căutarea în exterior a garanţiilor de securitate.
Istoria politicii externe ruse nu confirmă – aşa cum se va vedea, mai jos – această afirmaţie.
Raymond Aron, discutând obiectivele statornice, constatabile în istoria relaţiilor internaţionale, distinge două serii ternare – abstracte şi concrete –, fără ca între ele să existe vreun raport de subordonare: a) serie abstractă: securitate-putere-glorie; b) serie concretă: spaţiu-oameni-suflete. Acceptând principiul în sine, J.-B. Duroselle introduce unele modificări: a) serie abstractă: putere-bogăţie-valori; b) serie concretă: spaţiu-aur-suflete. De precizat că prin „aur” el înţelege „toate mijloacele posibile de îmbogăţire”, iar prin suflete „adeziunea la o ideologie sau, mai simplu, asimilarea lor (a oamenilor – n.n.) la comunitatea naţională, care i-a absorbit”.
Puţină istorie…
N-am fi dorit să îl plictisim pe cititor cu astfel de consideraţii teoretice despre istoria relaţiilor internaţionale dacă nu am fi observat că majoritatea celor care au scris despre conflictul ruso-gruzin – deopotrivă români şi străini – au uitat – ne întrebăm dacă ştiau de existenţa lor – vorbele lui Tacit despre faptul că istoria trebuie scrisă „fără ură şi fără părtinire”. Din cea mai mare parte a articolelor răzbate un profund sentiment de rusofobie, care nu îl ajută pe cititor să înţeleagă esenţa conflictului. Mai mult, tendinţa de a vedea lucrurile în alb şi negru – Gruzia/Occidentul, băieţii buni, iar Rusia, băiatul cel rău, care musai trebuie pedepsit – nu face altceva decât să submineze şi mai mult o relaţie – cea dintre Rusia şi Occident –, care şi aşa este minată de neîncrederea reciprocă. Cu foarte rare excepţii – Stephen F. Cohen („The International Herald Tribune”) sau Helénè Carrére d’Encausse („Le Figaro”) – majorităţii autorilor le-a lipsit abordarea problemei, în analizele lor, din perspectiva duratei lungi, precum şi explicarea cauzelor profunde care au dus la declanşarea acestui conflict.
La originea conflictului se află dorinţa preşedintelui Mihail Saakaşvili de a restabili integritatea teritorială a ţării sale prin realipirea Osetiei de Sud şi Abhaziei. Procesul de dezintegrare al Gruziei a debutat la începutul anilor ’90. În perioada sovietică, atât Lenin, cât şi Stalin au oferit osetienilor, abhazilor şi adjarilor autonomie administrativă şi culturală în cadrul Republicii Socialiste Sovietice Gruzine. Autonomia oferită de autorităţile centrale sovietice a diluat dorinţa de emancipare a acestor mici popoare. În plus, autonomia a existat în mod real şi nu doar pe hârtie, fapt care le-a permis osetienilor, abhazilor şi adjarilor să-şi dezvolte limbile şi să-şi afirme identitatea culturală.
O dovadă a viabilităţii autonomiei din perioada sovietică este şi aceea că, după 1991, pe fondul politicii naţionaliste promovate de către primul preşedinte gruzin Zviad Gamsahurdia (care a pus capăt oricăror tendinţe de autonomie), micile popoare au ascultat îndemnul lui Boris Elţin („Luaţi-vă atâta suveranitate câtă puteţi voi duce”) şi s-au desprins de Gruzia. Războaiele care au urmat le-au asigurat existenţa acestor mici republici, fără însă ca ele să dobândească recunoaşterea ca state suverane din partea comunităţii internaţionale şi a Gruziei. Singura care le-a susţinut în demersul lor a fost Rusia, care a încercat să propună o variantă de autonomie micilor republici, cu scopul de a „îndulci” relaţia dintre Gruzia şi republicile secesionste.
Mihail Saakaşvili a reuşit să câştige puterea în Gruzia şi graţie a două promisiuni făcute electoratului: restabilirea integrităţii teritoriale a Gruziei şi dobândirea statutului de partener privilegiat al Statelor Unite în regiunea caspică.
În opinia noastră – şi nu numai – această a doua promisiune a lui Saakaşvili reprezintă adevărata cauză a conflictului ruso-gruzin.
„Pişcându-i de nas pe ruşi”
În 1982, Henry Kissinger – poate cel mai realist dintre diplomaţii secolului XX –, vorbind despre reacţia militară a Marii Britanii faţă de Argentina, care ocupase Insulele Malvine/Falkland, afirma: „O mare putere nu se retrage niciodată.” Victoria obţinută la sfârşitul Războiului Rece de către Occident (în special, Statele Unite) împotriva Uniunii Sovietice a sădit la nivelul mentalului colectiv al elitei politice americane o abordare triumfalistă a relaţiei cu Rusia, care a fost percepută ca un stat învins, fără o suveranitate deplină şi, mai ales, fără interese naţionale pe arena internaţională. Potrivit aceste viziuni, Statele Unite s-au considerat îndreptăţite să supravegheze evoluţia internă şi externă a Rusiei şi, mai ales, să-i ceară acesteia să acţioneze în conformitate cu interesele americane de securitate. Sovietologul american Stephen F. Cohen este foarte clar în această privinţă: „Asta înseamnă că Washingtonul poate încălca toate acele obligaţii strategice, asumate faţă de Moscova. Aşa s-a întâmplat când administraţia Clinton a iniţiat extinderea NATO spre Est. Aşa s-a întâmplat în timpul administraţiei Bush, care a ignorat atitudinea împăciuitoare a Rusiei şi a decis – unilateral – să denunţe Tratatul privind apărarea antirachetă şi a acceptat printre membrii NATO state aflate în imediata vecinătate a Rusiei. (…) O astfel de abordare înseamnă că Statele Unite au dreptul să atenteze la tradiţionala sferă de influenţă a Rusiei: zona baltică, Ucraina, Gruzia, Asia Centrală şi Marea Caspică”. Un astfel de comportament nu putea să nu provoace reacţia Rusiei. A fost doar o problemă de timp, iar conflictul ruso-gruzin a demonstrat acest lucru cu prisosinţă.
Pentru Moscova esenţa conflictului o reprezintă recuperarea măreţiei pierdute în 1991, precum şi umilinţa suferită pe arena internaţională în perioada lui Boris Elţin, când Rusia a fost redusă la statutul de putere regională. Dorinţa Statelor Unite de a domina zona caspică – considerată de Moscova ca aparţinând sferei sale de securitate – a reprezentat picătura care a umplut paharul.
Gruzia a avut un rol extrem de important în declanşarea furiei ruseşti. Conştient sau nu, preşedintele Saakaşvili a arătat, din 2003 încoace, omologului său de la Moscova „cartea americană”, fapt care l-a făcut să fie şi mai îndrăzneţ în relaţia cu Kremlinul, convins fiind că, orice s-ar întâmpla, Statele Unite îi vor veni în ajutor. Acesta a şi fost – în opinia noastră – principalul motiv care l-a determinat pe Saakaşvili să adopte soluţia de forţă în relaţia cu Rusia.
Încrederea că Statele Unite îl vor sprijini cu orice preţ l-a făcut pe preşedintele gruzin să uite de existenţa a două realităţi evidente: consolidarea relaţiei dintre Moscova şi republicile separatiste (graţie acordării de paşapoarte ruseşti locuitorilor lor) şi recunoaşterea independenţei Kosovo de către Statele Unite şi o serie de state occidentale, în pofida avertismentelor date de Rusia şi potrivit cărora acest demers va constitui un precedent periculos. Legat de acest ultim aspect iese la iveală dubla măsură cu care operează Occidentul/Statele Unite: atunci când interesele lor au cerut dezintegrarea Iugoslaviei şi acordarea independenţei provinciei Kosovo, nu s-au dat în lături de la nimic. Acum, fiind vorba de Rusia şi de interesele sale într-o zonă atât de râvnită de către SUA, soluţia Kosovo nu se poate aplica, Occidentul făcând zid în jurul protejatului gruzin.
Un moment de răscruce
Poate că Rusia a avut ceea ce ar putea fi numit overreaction faţă de Gruzia. În opinia noastră, disproporţia acestei reacţii a fost intenţionată tocmai pentru a arăta Occidentului că există o limită a înaintării în zona Caucazului şi pentru a stăvili procesul de erodare a poziţiilor sale în zonă.
Se poate afirma că, din punct de vedere politic, Rusia a obţinut o serie de avantaje: a) a reafirmat micilor state din zonă sprijinul său, folosindu-se de precedentul Kosovo; b) a diminuat ponderea pe arena internaţională a Gruziei (în pofida deciziei adoptate, la 19 august 2008, de către membrii NATO de a suspenda Consiliul Rusia-NATO), micşorându-i într-o anumită măsură şansele de accedere în Alianţa Nord-Atlantică; c) a pus capăt procesului de îndepărtare a Rusiei din zona caspică; d) războiul ruso-gruzin marchează revenirea Rusiei pe arena internaţională, a unei Rusii încrezătoare în forţele sale şi care nu se sfieşte să-şi apere propriile interese atunci când conjunctura o cere.
Pentru a descrie situaţia în care se află Statele Unite în raport cu actualul conflict ruso-georgian, credem că este potrivit un singur cuvânt: wishful-thinking. Resursele sale militare, diplomatice şi economice se dovedesc a nu putea susţine îndeajuns obiectivele de politică externă ale Statelor Unite. Chiar şi cei mai „războinici” dintre politicienii americani îşi dau seama de această realitate. În plus, Statele Unite sunt deja implicate în Irak şi Afganistan, iar problema iraniană îşi aşteaptă şi ea rezolvarea.
Conflictul ruso-gruzin de la începutul lui august a arătat cu asupră de măsură că ambiţiile ideologice americane în Caucaz au depăşit cu mult posibilităţile SUA. În al doilea rând, conflictul a mai dovedit faptul că sistemul unipolar, generat de hegemonia globală a Statelor Unite, este din ce mai contraproductiv. Din acest motiv, considerăm că principiul neamestecului în treburile interne, combinat cu cel a recunoaşterii sferelor de influenţă ale marilor puteri în spiritul Realpolitik-ului reprezintă o bază mult mai stabilă pe care s-ar putea construi relaţiile internaţionale. În fine, Occidentul, prin acţiunile sale, a făcut tot posibilul să izoleze Rusia şi pe Vladimir Putin, susţinând demersurile lui Mihail Saakaşvili, care i-a tot „pişcat de nas” pe ruşi. Această politică a dus la declanşarea războiului, într-o regiune care pentru Statele Unite are o importanţă de moment, în timp ce pentru Rusia ea este vitală.
