În sensul său prim, strict administrativ, meritocraţia este un mod de administrare în care numirile se fac şi responsabilităţile se atribuie indivizilor pe baza „meritelor” acestora, şi anume a inteligenţei, a referinţelor şi a educaţiei, măsurate prin evaluări sau examinări.
Deşi meritocraţia ca termen a apărut relativ recent, conceptul îşi are originile în lucrările lui Confucius (550-470 î.Hr.) şi Han Feizi (280-233 î.Hr.). Dinastia Han este prima meritocraţie consemnată în istorie în secolul al II-lea î.Hr. şi a introdus primele examene pentru funcţionarii care administrau imperiul pentru a evalua „meritele” oficialilor săi.
Meritocraţia în sine nu este o formă de guvernare, ci mai degrabă o ideologie. Este adesea confundată cu un tip de guvernare, în loc să fie definită corect drept o metodologie sau un factor folosit în sau pentru numirea indivizilor într-o guvernare. Persoanele numite în funcţii în meritocraţie sunt judecate pe baza anumitor merite care pot merge de la inteligenţă la morală şi de la aptitudinile generale până la cunoştinţele specifice.
Meritocraţia în sensul mai larg poate fi orice act general de judecată pe baza diverselor merite dovedite de oameni; astfel de acte sunt frecvent descrise în sociologie şi psihologie. Astfel, meritele pot depăşi domeniul inteligenţei şi al educaţiei, şi pot include orice talent mental sau fizic sau etică a muncii. În retorică, demonstrarea meritului unei persoane în stăpânirea unui anumit subiect este o sarcină esenţială, aflată în directă legătură cu termenul aristotelian ethos. Concepţia echivalentă aristoteliană a meritocraţiei se bazează mai mult pe structuri aristocratice sau oligarhice decât pe contextul statului modern.
Guvernarea meritocratică a rămas o piatră de temelie a guvernării chineze până în zilele noastre
Pe lângă Confucius, un alt filosof antic chinez din aceeaşi perioadă promova un sistem meritocratic de guvernare şi societate. Este vorba de Han Feizi devenit faimos în calitate de cel mai aprig susţinător al Şcolii de Drept, cunoscută şi sub numele de legalism. Teorema sa esenţială era domnia absolută a legii, dar conţinea şi numeroase elemente meritocratice. Un alt legalist, Shang Yang (361-338 î.Hr.), a implementat reforme legaliste şi meritocratice în statul Qin prin abolirea aristocraţiei şi promovarea persoanelor pe baza talentului, a inteligenţei şi a iniţiativei.
În acest fel armatele dinastiei Qin au câştigat un avantaj esenţial faţă de celelalte naţiuni, care susţineau vechile sisteme aristocratice de guvernare. Legalismul împreună cu idealurile sale pro-meritocratice au rămas o componentă-cheie a filosofiei şi a politicii chineze timp de încă două milenii, deşi s-au diluat semnificativ după dinastia Qin. Dar guvernarea meritocratică în aparatul de stat a rămas o piatră de temelie a guvernării chineze până în zilele noastre. Aceasta se vede cel mai clar în utilizarea „examenelor imperiale” standardizate pentru a determina accesul în clasa oficială, utilizare ce a început în timpul dinastiei Sui (581- 618 d.Hr.).
Dintre statele naţionale moderne, Singapore se afirmă drept o republică meritocratică, punând mare accent pe identificarea şi pregătirea tinerilor inteligenţi pentru posturi de conducere. Acest fapt a contribuit la o dezvoltare economică extraordinară care a transformat micul stat într-un “tigru asiatic”. Interpretarea singaporeză pune accent preponderent pe diplomele universitare ca instrumente de evaluare obiectivă a meritelor. Meritocraţia este unul dintre stâlpii pe care se bazează toate politicile educaţionale din Singapore începând din 1959, celălalt fiind armonia socială şi religioasă.
Meritocraţia este un concept politic cheie în Singapore, în parte datorită circumstanţelor în care acest stat naţional şi-a câştigat independenţa. Singapore a fost eliminat din statul vecin Malaysia în 1965, ca rezultat al refuzului majorităţii populaţiei sale, în majoritate etnici chinezi, de a accepta un „statut special” pentru malaysieni, auto-proclamaţi Bumiputra („moştenitorii pământului” în limba malaysiană). Guvernul federal malaysian susţinea un sistem care să confere privilegii speciale malaysienilor, ca parte a drepturilor lor „din naştere” ca popor indigen. Liderii politici din Singapore au protestat vehement împotriva unui astfel de sistem, susţinând în schimb egalitatea tuturor cetăţenilor Malaysiei şi numirea în funcţii de conducere în universităţi, contracte guvernamentale, guvern, etc. a celor mai merituoşi cetăţeni, în loc de o selecţie bazată pe relaţii sau apartenenţă etnică. Animozitatea ulterioară dintre guvenul federal şi cel statal s-a dovedit în cele din urmă ireconciliabilă; Singapore a fost exclus din federaţie şi a devenit un oraş-stat independent. Până în prezent, Singapore continuă să susţină meritocraţia ca fiind unul din principiile fundamentale care guvernează formularea politicilor publice naţionale.
Există însă critici susţinute de dovezi care indică anumite dezavantaje grave ale acestui sistem: în primul rând, societatea singaporeză este tot mai stratificată; în al doilea rând, dintr-un segment îngust al populaţiei se creează o clasă de elită. Comentatorii au criticat de asemenea statul-oraş pentru că nu aplică uniform principiul meritocraţiei; ei vorbesc, de pildă, despre influenţa şi prezenţa disproporţionate ale familiei prim-ministrului fondator Lee Kuan Yew atât în cercurile politice, cât şi în cele de afaceri. Deşi majoritatea singaporezilor recunosc încă faptul că succesul economic uriaş al oraşului-stat se datorează în parte accentului puternic pus pe dezvoltarea şi promovarea liderilor talentaţi, există tot mai multe indicii că un număr tot mai mare de singaporezi consideră că statul lor se transformă într-o societate elitistă. Susţinătorii pretind că vechiul proverb chinez conform căruia „Averea nu se transmite mai mult de trei generaţii” sugerează că în cele din urmă elitiştii vor fi, şi adesea sunt, înlocuiţi de cei din straturile inferioare ale societăţii. Într-adevăr, numeroşi lideri politici de nivel înalt din Singapore vin din familii de ţărani, în timp ce actualii ţărani se mândresc cu descendenţa lor nobilă.
Există tendinţa, în structura proiectelor open source, să fie folosite instrumentele meritocraţiei. Tehnic, cu cât contribuţiile unui dezvoltator la realizarea unui proiect sunt mai bune – fie că este vorba de dezvoltarea unor noi trăsături sau de menţinerea codului existent – cu atât contribuţia acestuia va fi solicitată sau necesară în măsură mai mare, şi astfel poziţia lui neoficială devine mai puternică. Cei care contribuie mai mult la un cod şi au o influenţă mai mare asupra direcţiei sau situaţiei unui proiect tind să aibă o poziţie mai importantă sau mai influentă. Apache Software Foundation şi Mozilla Foundation sunt exemple de organizaţii (open source) care susţin oficial că sunt bazate pe meritocraţie.
Filozofia lui Confucius punea accent pe moralitatea personală şi guvernamentală, pe corectitudinea relaţiilor sociale, pe dreptate şi sinceritate. Aceste valori au câştigat teren în China în faţa altor doctrine, ca legalismul sau taoismul în timpul dinastiei Han (206 î.Hr. – 220 î.Hr.). Opiniile lui Confucius au fost dezvoltate într-un sistem filosofic cunoscut sub numele de confucianism.
