Pe 6 septembrie anul trecut, avioanele de război israeliene au lovit o locaţie din deşerturile din estul Siriei. Israelienii au refuzat să explice ce şi de ce au lovit. Sirienii au nivelat imediat locul cu buldozerele, pentru a împiedica investigaţiile ulterioare. Guvernul SUA a recunoscut atacul, dar a refuzat alte comentarii. Iar lumea a fost lăsată să-şi dea cu părerea.
În luna aceasta, administraţia Bush a confirmat în sfârşit ceea ce zvonurile spuneau de mult: facilitatea siriană era într-adevăr o centrală nucleară. Avea acelaşi design ca şi centrala Yongbyon din Coreea de Nord, iar inginerii si muncitorii nord-coreeni contribuiseră la construcţia ei. Coreea de Nord şi Siria începuseră discuţiile privind facilitatea în 1997. Lucrările au fost lansate în 2005. Când au atacat israelienii, mai rămăseseră doar câteva săptămâni până la finalizarea sa.
Tot ce ar mai fi lipsit atunci ar fi fost suficient plutoniu, pentru a putea iniţia un ciclu de producţie de armament nuclear. Dacă li s-ar fi permis să continue, până acum sirienii ar fi fost un stat cu arsenal nuclear..
Această istorie are învăţăminte
Acţiunea militară împotriva facilităţilor nucleare poate fi eficientă – mai ales dacă respectivele unităţi sunt localizate la distanţă de centrele mai populate, cum a fost cazul în Siria.
1) De ani de zile auzim că este imposibil, de neconceput ca state precum Siria, Coreea de Nord, Iran sau Irakul lui Saddam Hussein să colaboreze vreodată între ele. Ni s-a spus că niciodată Iranul şiit nu se va putea alia cu grupuri teroriste sunnite ca Hamas sau al-Qaeda. Şi totuşi iar şi iar în ultimii 6 ani, am văzut exact acest lucru. Coreea de Nord a ajutat Siria. Iranul şi Coreea de Nord au făcut schimb de tehnologie. Iranul a subvenţionat Hamasul. Liderii Al-Qaeda s-au refugiat în Iran.
Ce mai, e aproape ca şi când ar fi format o axă sau aşa ceva.
2) Mulţi au cerut administraţiei Bush să „întindă o mână” Siriei. Iraq Study Group, cu Lee Hamilton şi James Baker drept co-preşedinţi, a sugerat că Siria ar putea ajuta la implementarea unei soluţii în Irak. Înainte de asta, secretarul de stat al administraţiei Clinton, Warren Christopher, a curtat intens Siria, vizitând Damascul de mai multe ori decât orice alt guvern din lume. Însă reaua credinţă, agresiunea şi lipsa de consideraţie a regimului sirian a continuat fără jenă.
Din fericire, această ultimă ameninţare mortală a fost interceptată la timp. Dar putem recunoaşte în sfârşit că regimul Assad din Siria este parte a problemei din Orientul Mijlociu, şi nu parte a soluţiei?
3) Democraţii şi liberalii au criticat aspru administraţia Bush pentru faptul că s-a concentrat asupra unor state sponsori ai terorismului, ca Siria şi Iranul, în loc să se concentreze exclusiv pe grupuri teroriste non-statale ca al-Qaeda. Au spus chiar că această concentrare asupra statelor-sponsor al terorismului este o „pistă falsă.” Dar teroriştii cu arme nucleare sunt mult mai periculoşi decât cei care nu le au. Încercările Al-Qaeda de a procura arme nucleare au eşuat. Ameninţarea terorismului nuclear vine în principal dinspre state precum Siria, Iranul şi Coreea de Nord.
4) Acţiunea militară împotriva facilităţilor nucleare poate fi eficientă – mai ales dacă respectivele unităţi sunt localizate la distanţă de centrele mai populate, cum a fost cazul în Siria. Şi deşi Siria are la dispoziţie organizaţii teroriste, nu a ripostat. Ceva ce ne dă de gândit în legătură cu mult mai seriosul program nuclear iranian.
5) Dezvăluirile subliniază naivitatea fatală a consilierilor lui Barack Obama. Aşa cum arăta Gabriel Schoenfeld pe blogul Commentary, Joseph Cirincione, considerat de regulă principalul consilier pe probleme nucleare al lui Obama, a respins în septembrie anul trecut primele zvonuri privind facilitatea nucleară siriană, considerându-le „prostii de extremă dreapta.”
Cirincione scria pe blogul Foreign Policy: „Asta [primele zvonuri privind facilitatea nucleară] pare a fi lucrătura unui mic grup de oficiali care transmit pe surse „informaţii” alese cu grijă, neverificate, pentru a promova o agendă politică anterioară. Dacă vă sună a pregătire pentru război în Irak, aşa şi trebuie. De data aceasta pare menit să deturneze un acord SUA – Coreea de Nord pe care radicalii din administraţie îl consideră o cedare. Unii israelieni doresc să împiedice orice dialog între SUA şi Siria.”
Cirincione pare să fi fost atât de hotărât să împiedice ceea ce considera ameninţarea exagerărilor americane, atât de dornic să promoveze dialogul cu Siria, încât a devenit orb la realitatea unei ameninţări nucleare.
Şi din păcate nu este singurul care gândeşte aşa. Este opinia dominantă în rândul specialiştilor pe politică externă ai Democraţilor – mai ales al celor din jurul lui Obama.
