Timp de aproape două decenii, figura Patriarhului Aleksei al II-lea a fost parte intrinsecă din ceea ce îndeobşte numim Rusia de după destrămarea Uniunii Sovietice. A fost deschizătorul unei noi ere, reuşind revigorarea Bisericii Ruse, reintegrarea ei pe agenda socială şi recâştigarea influenţei sale în străinătate. A fost o prezenţă activă în viaţa socială, culturală şi chiar politică a Rusiei, o imagine atât de pregnantă a Bisericii pe care o păstorea, încât timpul de după Prea Fericirea Sa era greu de conceput. Poate tocmai de aceea, ştirea morţii sale a părut la prima citire (şi nu doar mie) uşor neverosimilă.
Cu puţin timp în urmă, fusese la Munchen, în Germania într-o acţiune de misionariat. Mai mult chiar, cu o zi înainte participase la oficierea Slujbei Sfintei Liturghii alături de IPS Părinte Nicolae, Mitropolitul Mesoghiei (Grecia), aflat în vizită la Moscova. Astfel că anunţul privind Adormirea sa întru Domnul a iniţiat un şir întreg de speculaţii în presă (despre un posibil accident rutier sau despre o mai veche maladie cardiacă ascunsă cu grijă publicului larg). Cum la fel de repede au reapărut în discuţie diverse acuzaţii sau insinuări controversate care au planat de-a lungul timpului asupra Patriarhului Aleksei al II-lea. A fost regretatul Patriarh al Moscovei şi al Întregii Rusii agent KGB? Posibil. În fond toate ţările din blocul comunist european au avut înalte feţe bisericeşti care au colaborat cu organele de represiune ale vremii, în credinţa că e de datoria lor să o facă pentru a salva ceva din fiinţa Bisericii. E de datoria istoricilor să decidă acest lucru şi în ce măsură aceasta a avut un impact pozitiv sau negativ. Reluarea acestei discuţii la catafalcul înaltului prelat n-a făcut decât să demonstreze încă o dată că am devenit lipsiţi de cel mai elementar şi tradiţional bun simţ care ne spune că în astfel de momente “despre morţi, numai de bine”.
Cred că mai importante decât detaliile privind moartea sa sunt urmările ce decurg de aici. Adormirea întru Domnul a Capului Bisericii Ortodoxe Ruse, Aleksei al II-lea, este sfârşitul unei ere şi tocmai de aceea un moment propice de reflecţie asupra a ceea ce s-a întâmplat în Rusia post-sovietică, o dată cu venirea sa la conducerea Bisericii Ruse în 1990. În multe moduri, destinul său şi al Rusiei se împletesc organic, am putea spune.
Anii 1990 au însemnat pentru Rusia un timp al speranţelor şi al temerilor anxioase. Căderea comunismului a adus un suflu de libertate, dar şi terifianta cădere economică. A fost un timp al luptei acerbe între ideile noi şi mentalităţile vechi. Biserica Ortodoxă Rusă, vlăguită de opresiunea din perioada sovietică, aproape redusă la tăcere, a încercat sub îndrumarea Patriarhului Aleksei al II-lea să-şi regăsească un loc şi un scop ale sale. De numele său se leagă şi restaurarea Catedralei Hristos Mântuitorul de la Moscova, căreia i-a redat întreaga sa măreţie. Iar, probabil, cea mai importantă reuşită a sa a fost reunirea istorică a Bisericii sale cu Biserica Ortodoxă Rusă din străinătate, la 17 mai 2007, punând asftel capăt schismei de 80 de ani care datează de la revoluţia bolşevică din 1917. Astfel, Biserica s-a conturat într-o instituţie-cheie a Federaţiei Ruse, iar valorile religioase au revenit în viaţa publică, dar nu fără controverse.
Patriarhul Aleksei a fost un conservator, un susţinător aprig al dogmaticii de sorginte veche a Bisericii, şi nu de puţine ori a fost acuzat că a pierdut pasul cu vremurile noi. Într-o vreme în care s-a vorbit tot mai intens despre unitatea regilioasă, în care toate religiile şi instituţiile aferente din întreaga lume şi-au îmbunătăţit simţitor relaţiile cu Vaticanul (mai ales în timpul Papei Ioan Paul al II-lea), Biserica Rusă a continuat sub oblăduirea sa să aibă o atitudine rezervată, ba chiar să bată un vânt de îngheţ atunci când Patriarhul Aleksei al II-lea a acuzat Biserica Catolică de prozelitism pe teritoriul Rusiei. Lucrurile par să se fi îmbunătăţit după înscăunarea Papei Benedict al XVI-lea, însă la un nivel minor prin comparaţie cu bisericile ortodoxe surori din Europa. Naţionalismul său a fost considerat uneori ca fiind tributar unei mentalităţi nostalgic imperiale. Pentru Patriarhul Aleksei ortodoxismul însemna parte din esenţa Rusiei. Multe culte s-au plâns de-a lungul ultimilor 18 ani că li s-a îngrădit dreptul la liberă asociere şi exprimare, aspect menţionat şi de Rapoartele Departamentului de Stat american privind libertatea religioasă.
Nici relaţiile cu Biserica Ortodoxă Română nu au fost tocmai fericite. Patriarhul Rusiei, Aleksei al II-lea, a calificat acţiunile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române care a decis în octombrie 2007 reactivarea a trei eparhii pe teritoriul Republicii Moldova, drept „anticanonice“, „imixtiuni pe teritoriul unei biserici ortodoxe autocefale“, după cum se arăta la vremea respectivă într-un comunicat al Preşedinţiei Moldovei. De altfel se ştie că, dincolo de declaraţiile diplomatice oficiale, Patriarhul BOR, Prea Fericitul Părinte Daniel, nu s-a aflat niciodată în graţiile Patriarhului rus, probabil datorită viziunii sale reformatoare privind deschiderea şi modernizarea bisericii în concordanţă cu cerinţele noului mileniu.
Ce se va schimba o dată cu venirea unui nou Patriarh la Moscova în relaţiile cu Bisericile surori? Se va schimba ceva în optica Bisericii Ruse privind politicile sale chiar la ea acasă? Patriarhul Aleksei al II-lea a readus biserica alături de conducerea ţării după 70 de ani de ateism, a vegheat la conservarea şi dezvoltarea ei ca partener egal al statului. Mai mult, după cum bine se ştie, Biserica Rusă are partea sa privind susţinerea politicii Kremlinului atât în vastele teritorii ale Federaţiei Ruse, cât şi în străinătate. Să ne amintim că regretatul Patriarh Aleksei al II-lea, prieten al premierului Vladimir Putin, a declarat la întronarea preşedintelui Medvedev că tandemul Putin-Medvedev e “o binecuvântare pentru Rusia”. Sau că, în ultimul său interviu dat canalului TV Vesti, cu blândeţe a înfierat politica “criminală” a lui Saaka?vili, în urma conflictului din Osetia de Sud, considerând corectă intervenţia în forţă a trupelor ruseşti. Dar chiar dacă numărul bisericilor a crescut simţitor în Federaţia Rusă, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu numărul enoriaşilor, semn că politicile sale conservatoare şi asocierea cu politica nu prea au fost pe placul ruşilor de rând. Potrivit Raportului Departamentului de Stat al SUA privind respectarea drepturilor şi libertăţii religioase, din cele 142 de milioane de persoane (cât este în prezent populaţia Rusiei), numărul creştinilor ortodocşi este de 100 de milioane, însă numai o parte destul de mică din aceştia participă curent la activităţile cu caracter religios.
Despre candidaţii favoriţi la funcţia de Patriarh al Rusiei, respectiv mitropolitul Kiril, “ministru de externe” al Patriarhiei şi interimar la conducerea ROC (Russian Orthodox Curch), Mefody, mitropolit de Vorone? şi Lipe?k, Klement, mitropolitul de Kaluga şi Borovsk, se ştiu deocamdată destul de puţine. Mitropolitul Kiril este considerat a fi opusul celorlalţi doi. Mass-media rusă vorbeşte de calităţi excepţionale, un gânditor modern, o minte deschisă şi lipsită de prejudecăţi. Mai mult, încercările Bisericii Ruse de a crea propriile afaceri prin care să se autofinanţeze, după modelul occidental, sunt legate de numele său. La acestea se adaugă un portofoliu impresionant de relaţii în plan extern. Mitropolitul Mefody este curatorul principalelor proiecte ale Patriarhiei Ruse şi este recunoscut pentru relaţiile sale apropiate cu Kremlinul. Mitropolitul Klement este în prezent managerul proprietăţilor Patriarhiei Ruse şi membru al Camerei Publice. Care va fi cel mai în măsură să ducă mai departe moştenirea lăsată de Patriarhul Aleksei? În ce măsură vom asista la o schimbare de viziune sau la continuarea celei existente? Greu de precizat în acest moment. Mai mult, surse din interiorul Bisericii Ruse au declarat că nu este exclus să apară şi alte nume pe lista amintită mai sus. Conform Cartei Patriarhiei Moscovei, Sinodul Bisericii Ruse are la dispoziţie 6 luni pentru alegerea noului Patriarh.
