Regimul social-democrat patronat de PSD şi-a atins limita în materie de protecţie socială. Lipsit de idei, proiecte şi soluţii, guvernul PSD şi membri partidului au transformat protecţia socială în pomană organizată. Fasole cu cârnaţi la sărbătorile naţionale, bani sau miei de Paşte sunt date poporului suveran care se calcă în picioare pentru a primi pomana. Iar când nu o primeşte… sărmanul primar al sectorului 5 abia a fost scăpat de bodyguarzi din faţa unui grup de alegători. Astfel de gesturi “mitocăneşti” – spune preşedintele Ion Iliescu – sunt însă promovate şi de guvern: ţăranii primesc 2 milioane de lei/hectar, elevii şi studenţii 200 euro pentru a-şi cumpăra calculator, cetăţenii de la bloc bani pentru plata întreţinerii, “restructuraţii” zeci de salarii compensatorii… În aceste condiţii, ce rost mai are să munceşti?
De unde s-a pornit
Căderea regimului comunist a găsit România într-o situaţie destul de aproape de colaps. Practic, economia românească era cea mai bună ilustrare a eşecului economiei de tip comunist. Industrializată forţat, urbanizată forţat, cu o forţă de muncă ce era calificată mai mult “la ordin”, cu o mentalitate de tip “noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc” România s-a văzut dintr-o dată lăsată să se descurce de una singură. Un tip de economie s-a prăbuşit, altul încă nu i-a luat locul. Dintre toate ţările din fostul lagăr comunist, a avut cea mai cruntă soartă. În celelalte ţări, regimurile comuniste au lansat, în ultima parte, o serie de reforme, care, ulterior aveau să ajute foarte mult trecerea la o economie capitalistă. Rigiditatea sitemului din România a împiedicat astfel de modificări.
Nici acum, la 14 ani de la revoluţie, economia românească nu este încă restructurată. Astfel, structura acesteia este departe de “modelul” european, şi, conform unor studii, aproape jumătate din români vor fi nevoiţi să-şi schimbe ocupaţia în viitorul apropiat.
Principalii perdanţi ai “revoluţiei” au fost “navetiştii”. Aceşti ţărani nomazi, nici ţărani pe de-antregul, nici orăşeni, au fost primii pe listele de concediere apărute ca urmare a “restructurărilor”. Astăzi, ei sunt în majoritate plecaţi la muncă în străinătate (sate întregi sunt mutate în Italia sau Spania), devenind, la aproape 14 ani după, câştigători.
Dacă în oraşe lumea a reuşit, cât de cât să se descurce şi să se adapteze, pentru locuitorii de la sate “tranziţia” nu oferea prea multe soluţii. Agricultura de subzistenţă, practicată în 90% din gospodăriile ţărăneşti abia reuşeşte să asigure necesarul de pe o zi pe alta.
Din păcate, conducătorii de după 1989 nu s-au grăbit de loc cu reformele, România având cel mai lent parcurs dintre toate ţările fostui lagăr socialist. Menajând o populaţie care dorea să fie menajată, practic ei nu au făcut altceva decât să o chinuiască şi mai mult. Respingerea investiţiilor străine (“Nu ne vindem ţara-“) a investitorilor (“n-au mâncat salam cu soia”) a dus la pierderea unor trenuri importante. Astfel, România a încasat cei mai puţin bani din privatizări, a primit cele mai mici investiţii străine şi acum, se vede penalizată la aderarea în Uniunea Europeană.
Nici populaţia nu avea conştiinţa muncii, dar nici guvernanţii nu au făcut ceva pentru a o valoriza. Din contră, am putea spune. Micilor întreprinzători li s-a pus tot timpul beţe în roate, marii întreprinzători au fost puşi să cotizeze la partid. Iar populaţia, orice încercare de ieşire din turmă este drastic penalizată.
Cadrul general
Deşi de sorginte social democrată, o doctrină ce valorizează munca şi pe muncitori, în România se petrece exact pe dos. Munca este privită ca un lux şi impozitată ca atare. Astfel, pentru un salariu de 500 de euro, statul încasează de la angajat şi angajator aproape 600, deci aproximativ 120%. Iar preşedintele solicita chiar ca salariile mari să fie impozitate chiar şi cu 80%.
Se pune problema, ce face statul cu aceşti bani… Ei bine, nu face mai nimic, pentru simplul motiv că nu prea îi încasează. Firmele şi angajaţii se întrec în a găsi cât mai multe portiţe pentru a ascunde veniturile. S-a ajuns în situaţia în care un angajat nu are prea multe motive de a-şi declara veniturile reale (cu excepţia cazului în care are un credit la bancă). Taxele şi impozitele se plătesc procentual din salariu, în vreme ce eventualele beneficii (pensie, ajutor de şomaj etc.) se plătesc în cotă fixă.
De asemenea, în încercarea de a “stopa munca la negru”, guvernul a interzis angajarea pe baza convenţiilor civile – o formă prin care angajaţii şi angajatorii încercau să utilizeze o formă mai flexibilă pentru a regla relaţiile de muncă. Rezultatul: din circa 1.600.000 de convenţii civile, au fost transformate în contracte de muncă maxim 600.000.
Ca şi când impozitarea nu ar fi de ajuns, relaţiile de muncă sunt grevate de o birocraţie groaznică. Angajatorii sunt nevoiţi să depună în fiecare lună declaraţii peste declaraţii, atât pe hârtie, cât şi în format electronic. Probabil că atunci când ministerul de profil va descoperi emailul, angajatorii vor fi nevoiţi să le trimită şi pe email…
Un alt aspect care afectează grav relaţiile de muncă în România îl constituie legislaţia în domeniu, mereu schimbătoare şi noul Cod al muncii, un mare eşec al guvernului Năstase. Acesta creează multe facilităţi salariaţiilor şi dificultăţi patronilor, instituind o birocraţie deosebită. Din păcate, aceste facilităţi se întorc tocmai împotriva angajaţilor, firmele fiind foarte reticente în a-şi spori personalul.
Principalele probleme ar fi: obligaţia depunerii lunare a declaraţiilor (contribuţii sociale, impozit pe venit, evidenţa salariilor, şomaj), evidenţa angajaţilor trebuie făcută manual (până acum registrul angajaţilor s-a modificat de vreo trei ori, firmele trebuind să-l refacă), prevederi vagi, fără formate standard, toate prevederile temporale stabilite de cod sunt calculate în zile calendaristice pentru angajator şi în zile lucrătoare pentru angajat, angajatorul nu are posibilitatea executării silite în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive (angajatul are), angajatorul nu are dreptul de a concedia angajaţii pentru optimizarea profitului, ci numai în cazul unor “dificultăţi economice”, timpul de lucru este foarte strict definit la maxim 48 de ore (inclusiv orele suplimentare), obligaţia angajatorului de a informa periodic angajaţii despre situaţia economică şi financiară a companiei, fondul de garantare a salariului. Este clar excesul de zel al ministerului, care depăşeşte normele europene. Aşa cum exces de zel este şi faptul că liderii de sindicat nu pot fi concediaţi decât după 2 ani de la încetarea mandatului!
Birocraţia însă nu pare deloc a îngrijora guvernul, altfel nu s-ar explica de ce, recent, angajatorii au fost obligaţi să achiziţioneze un nou registru de evidenţă al salariaţilor, în condiţiile în care carnetele de muncă au rămas în uz. Practic, se ţin, manual, evidenţe duble, a căror utilitate este cel puţin îndoielnică.
Hai să muncim! Da’ în străinătate
Multă lume a remarcat paradoxul românesc. Deşi înregistrăm o creştere economică începând cu 2001, deşi guvernul oferă facilităţi peste facilităţi (pe hârtie, fiindcă în practică, procedurile sunt extrem de rigide şi birocratice, astfel încât ele nu îi stimulează de fapt pe angajatori), posibilităţile de a te angaja în ţară sunt foarte mici. Migraţia forţei de muncă este deja un proces de masă, care în orice ţară- cu un guvern conştient ar stârni îngrijorare. Deşi nu există statistici foarte clare, se pare că în străinătate muncesc cel puţin 1.600.000 muncitori români, mai mult sau mai puţin legal.
Aceştia au pompat anul trecut 1,5 miliarde de euro numai prin intermediul băncilor, estimările specialiştilor fiind de cel puţin 2 miliarde de euro. Aceşti bani au rezolvat, cât de cât, problema deficitului bugetar, acţionând şi ca un adevărat ajutor social pentru cei rămaşi acasă.
Deşi par mulţi, aceşti bani sunt puţini, raportat la numărul de muncitori şi la membri familiilor lor. Astfel încât ei nu reuşesc să schimbe prea mult viaţa românilor. O maşină străină la mâna a doua, o cameră în plus la casă este maximul ce pot spera.
Asta şi datorită faptului că o bună parte lucrează “la negru” şi în poziţii necalificate, în agricultură sau construcţii, pe salarii ce rareori depăşesc 700 euro. Deşi nu s-a implicat deloc în ajutorul acestora – lucru vizibil mai ales în cazul evenimentelor tragice, cum au fost atentatele din Israel sau, mai recent, cele din Spania – guvernul pregăteşte acum un proiect de lege pentru impozitarea veniturilor acestora. O altă formă fără fond, specifică României, fiindcă e greu de presupus că, din moment ce ei nu se grăbesc să-şi declare veniturile din ţară-, le vor declara pe cele din străinătate…
Structura profesională a celor plecaţi în ţară- nu dă prea mari speranţe în ceea ce priveşte creşterea bunăstării generale. Ei sunt persoane cu calificări precare şi prestează mai ales munci fizice prost plătite, refuzate de localnici: menajere, constructori, muncitori agricoli etc. Principalul câştig însă îl constituie contactul cu o altă civilizaţie şi dobândirea unei alte atitudini faţă de muncă. Şi, pentru guvern, o supapă prin care se detensionează presiunea socială pe care 1.600.000 de persoane în căutare de locuri de muncă şi familiile lor ar fi creat-o. Din multe privinţe, ei sunt salvatorii PSD. Rămâne de văzut cum vor fi voturile lor la următoarele alegeri, fiindcă nimeni nu ştie mare lucru despre ei.
Din păcate însă, pe lângă cei mulţi – care oricum nu şi-ar fi găsit un loc de muncă în ţară- – au plecat, de-a lungul timpului, şi mulţi specialişti de valoare. “Hemoragia creierelor” nu poate fi oprită şi, din păcate, ipotechează pe termen lung dezvoltarea economică a României.
Guvernul ar trebui să realizeze că deja “forţa de muncă ieftină şi calificată” este un slogan care nu mai impresionează pe nimeni. Supraimpozitarea şi suprabirocratizarea relaţiilor de muncă ne fac să pierdem avantajele faţă de ţările din jur… Iar Moldova şi ţările din fostul URSS abia aşteaptă.
La noi munca e grea…
Dacă cei mai vrednici sunt plecaţi la muncă în străinătate, cei rămaşi acasă nu se simt foarte confortabil. Numărul contractelor de muncă a ajuns în sfârşit la 5 milioane, pentru circa 4,6 milioane angajaţi. Ceea ce reprezintă circa 31% din populaţie. Alţi 7% lucrează pe cont propriu şi 2% lucrează cu ziua. Aproape un sfert, 1,25 milioane, lucrează în administraţie şi alţi 35% în companii de stat.
Dacă cei care lucrează în companiile multinaţionale o duc în general bine, având salarii mulţumitoare, beneficii pe măsură şi un mediu de muncă occidental (inclusiv în ceea ce priveşte rigoarea profesională), ceilalţi întâmpină probleme.
Mediul de afaceri este în general instabil şi funcţionează de multe ori pe principiul “dă un tun şi fugi”. Firme apar şi dispar ca ploile de vară, productivitatea generală este scăzută. Puţini patroni sau manageri români se gândesc să investească în angajaţii lor sau cum să-i motiveze. Silite de mediul de afaceri ostil să funcţioneze numai pe termen scurt, firmele nu au timp să gândescă strategii pe termen lung, ca atare personalul cade pe un plan secundar.
În aceste condiţii – şi, în plus, perpetuând mentalitatea din regimul trecut conform căreia “ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim” – în România nu se valorizează munca. Majoritatea românilor au o părere foarte proastă despre muncă şi numai puţini cred că prin muncă se pot îmbogăţi. Muncitorul român este nemulţumit din cauza salariului, din cauza relaţiilor cu şefii şi întreaga companie. Preferă un salariu mic, dar sigur, unuia mare dar nesigur – visul lui este un serviciu “la stat” şi un câştig la loto. Şi, desigur, un “ciubuc” când şi când.
Din această cauză, productivitatea muncii este ceva mai scăzută în România, comparativ cu ţările din jur, nemaivorbind de cele din Uniunea Europeană. Adăugând la acest lucru şi problemele întâmpinate de investitorii străini, nu este de mirare că ocupăm unul din locurile codaşe în ceea ce priveşte investiţiile străine.
Paradoxal, în vreme ce membrii lor sunt concediaţi, sindicatele par din ce în ce mai prospere. Multe sunt implicate în afaceri, sindicatul Petrom având un adevărat trust de presă cu posturi de televiziune, cotidiane centrale şi locale, posturi de radio. Numeroşi lideri de sindicat au intrat în politică, alţii se pregătesc să intre la următoarele alegeri. Blocul Naţional Sindical încearcă acum să coaguleze mişcarea sindicală pentru formarea unui partid politic, după modelul Solidarităţii poloneze. Interesant va fi, dacă acest partid-sindicat va câştiga alegerile, cine va mai apăra interesele muncitorilor… Nu că acum s-ar fi omorât cineva de dragul acestora. Ba de multe ori, sindicatele au acţionat chiar împotriva intereselor acestora.
Oricum, sindicatele sunt departe de puterea pe care o aveau în ’90, când “IMGB face ordine” şi minerii plantau flori la Bucureşti. Puterea a utilizat cum a vrut sindcatele, în special pe mineri, iar atunci când nu a mai avut nevoie i-a “liniştit”. De altfel, ultima guvernare a fost foarte liniştită din acest punct de vedere. Sindicatele nu prea au mişcat în front – decât atunci când era vorba de interesele puterii – fiind folosite mai ales ca bau-bau.
Protecţia socială
În lipsă de idei, căci de resurse nu se poate spune că îi lipsesc, guvernul social democrat a transformat protecţia socială într-o pomană organizată, care pare a plăcea în mod deosebit păturilor sărace, bucurase că, din când în când statul le dă ajutoare, fasole cu cârnaţi, bani de întreţinere.
Restructurarea industriei s-a făcut cu preţul plăţii unor salarii compensatorii, care, în cea mai mare parte s-au dus pe băutură. Rămaşi făsă nici o sursă de venit, ieşiţi de pe piaţa muncii luni de zile, aceşti lumpeni-proletari nu se mai pot încadra în muncă prea uşor. În aceste condiţii, apelează la mila statului care se vede nevoit să acorde tot felul de ajutoare.
Urmârind doar obiective pe termen scurt, nimeni în România nu a făcut o analiză serioasă a costurilor şi implicaţiilor protecţiei sociale. În vreme ce peste tot în Europa ţările îşi revizuiesc politicile în domeniu, doarece riscă să ajungă la fundul statului, în România nimeni nu are o asemenea preocuparea. Din contră, tentaţi de 2-3 voturi în plus, guvernanţii nu se sfiesc să cheltuiască sume aberante pe diverse programe care, în fapt, mai mult fac rău, atât economiei în general, cât şi simplilor cetăţeni.
Un studiu recent arăta că 80% dintre absolvenţii din România nu lucrează în domeniul pentru care s-au pregătit. În orice ţară- condusă de un guvern responsabil, acesta ar fi fost un semnal de alarmă că în învăţământ se cheltuiesc bani aiurea. Şi nu puţini, ci 80%!
Din păcate, reforma în domeniul învăţământului, începută de către Andrei Marga a fost repede abandonată. Poate că nu întâmplător, unul dintre miniştri învăţământului a fost poreclit de presă “Abramburica”, iar succesorul, “Abramburica 2”.
Nu cumva contribuţiile exagerate la asigurările sociale grevează bugetele statului, în primul rând? Nu cumva, dacă ar fi avut mai puţin de plătit, aceste întreprinderi ar fi fost mai capitalizate şi ar mai fi avut o şansă? Dacă tot şterge din când în când aceste datorii (multe din ele datând de anii de zile), nu ar fi fost mai comod şi mai simplu să se diminueze aceste cheltuieli?
Întrucât administraţia şi firmele de stat sunt locurile în care salariile sunt integral pe cartea de muncă şi – măcar în teorie, se plătesc toate dările – statul ar înregistra economii importante (care, ar anula astfel scăderile bugetare).
În fiecare an, guvernul lansează cu mare tam-tam câteva mii de bilete de odihnă/tratament subvenţionate. Majoritatea dintre ele sunt utilizate însă de nepoţii bieţilor pensionari. În locul aceste subvenţii mascate ce “ajută” de fapt numai “anumiţi” hotelieri, nu ar fi fost mai bine ca aceşti bani să fie utilizaţi pentru mărirea pensiilor?
Guvernul reţine 4% din fondul de salarii (3% de la companii, 1% de la angajaţi) pentru fondul de şomaj. În condiţiile în care ajutorul de şomaj este plafonat la 75% din salariul minim, nu avem de a face cu un surplus? O reducere chiar şi cu 2% ar însemna enorm pentru companii, mai ales în condiţiile în care măsurile de combatere a şomajului sunt clar ineficiente?
În materie de servicii medicale, toată lumea este nemulţumită. Interesant este că, de bine de rău, Casa de Asigurări de Sănătate era o instituţie extrem de eficientă în ceea ce priveşte colectările. Atunci când firma nu îi plătea asigurările de sănătate, asiguratul era informat de casă. Acum însă, veniturile se colectează centralizat, ceea ce, în mod sigur va afecta şi veniturile pentru sănătate. Din păcate însă, modul în care se cheltuie aceşti bani…
Este de ajuns să intri în orice spital şi te iei cu mâinile de cap. Servicii de sănătate gratuite sunt de mult o gogoaşă pe care nu o mai crede nimeni. Practic, orice serviciu trebuie dublat cu plăţi “neoficiale”, bani negri. Poate ar trebui o analiză mult mai clară asupra a ce anume se poate oferi gratuit şi ce nu.
Toate aceste întrebări retorice sunt soluţii “la mintea cocoşului”. Din păcate însă, ele nu sunt la fel de telegenice ca “vacanţele la mare” sau cu “învăţământul gratuit la toate nivelurile” ori “asistenţă medicală gratuită”.
În concluzie
Se poate spune că România are mari probleme atât cu munca, precum şi cu protecţia socială. Dacă în ceea ce priveşte munca lucrurile sunt îndreptabile, fiindcă atunci când este corect plătit şi stimulat angajatul român nu se deosebeşte prea tare de unul european, în ceea ce priveşte protecţia socială guvernul trebuie să-şi revizuiască atitudinea.
“Tătucul generos” care are grijă de toţi fii săi nu este un model realizabil. Încercând să facă acest lucru nu numai că eşuează în menirea sa, ci şi reuşeşte să creeze distorsiuni grave în funcţionarea economiei. Atunci când în numele protecţiei sociale sunt favorizate anumite categorii sociale şi companii şi nedreptăţite altele este clar că avem o problemă.
Majoritatea statelor din Uniunea europeană au conştientizat problemele pe care sistemele lor le au şi încearcă reforme – unele absolut radicale. România ar putea beneficia de aceste soluţii. Nu este nevoie decât se voinţă şi… inteligenţă.