Alianţa Nord-Atlantică a împlinit 60 de ani. Şase decenii în care şi-a îndeplinit cu succes misiunea asumată în 1949: asigurarea securităţii colective a statelor membre şi evitarea unui nou conflict în Europa. Alianţa este acum la o adevărată răscruce de drumuri: NATO trebuie să se regândească, să se adapteze noilor provocări de securitate, noilor misiuni asumate, trebuie să stabilească o nouă relaţie cu Rusia.
NATO are nevoie de un nou concept strategic, de o nouă evaluare a extinderii şi a programelor de înzestrare – criza financiară mondială îşi face simţite efectele şi la Cartierul General de la Bruxelles –, de o nouă filosofie. Există deja semnale că transformările au început.
Cu numai două zile înaintea summit-ului găzduit în comun de Franţa şi Germania, NATO a acceptat doi noi membri, Croaţia şi Albania. A fost o ceremonie scurtă şi modestă găzduită de Departamentul de Stat la care au participat ambasadorii celor două ţări şi secretarul de stat adjunct, James Steinberg. Semnificaţia sa este, însă, majoră. NATO a „închis” arcul de cerc strategic din Balcani şi, cel puţin pe termen scurt, a oprit extinderea spre Est. Diplomaţi din statele membre ale Alianţei au comunicat deja discret că Macedonia, Georgia sau Ucraina nu sunt încă pregătite pentru a adera, iar extinderea devine un obiectiv secundar. În cazul Macedoniei continuă impasul creat la summit-ul de la Bucureşti când Grecia a blocat aderarea statului vecin din cauza eternei dispute privind numele. Georgia şi Ucraina sunt, însă, două dosare mult mai complicate. Rusia s-a opus cu vehemenţă aderării celor doua foste republici sovietice şi a reuşit să blocheze chiar şi acordarea membership action plan pentru Kiev şi Tbilisi, în ciuda simpatiei şi eforturilor preşedintelui Bush. Administraţia Obama este mai puţin interesată de continuarea extinderii în Est şi de inflamarea relaţiei cu Rusia, ba chiar sunt semnale clare că Barack Obama vrea să construiască o nouă relaţie cu Moscova. O primă întâlnire cu Dmitri Medvedev s-a încheiat cu angajamentul celor doi de a reduce arsenalele nucleare sub plafonul convenit prin Tratatul de la Moscova, din 2002.
Summit-ul găzduit de Franţa şi Germania a confirmat anticipările: preşedintele Obama a venit cu un obiectiv clar, atragerea partenerilor europeni la noua strategie a Statelor Unite în Afganistan şi sporirea participării europenilor la efortul de război, în bani şi mai ales în militari. Obama ar putea spune „VENI, VIDI, VICI”. Desigur dar… până când? Partenerii Washingtonului au promis 5.000 de soldaţi şi câteva sute de milioane de euro, dar greul efortului de război rămâne pe umerii Americii şi nu este clar cât timp vor putea guvernele europene să susţină un război absolut nepopular, aşa cum este cel din Afganistan, prea greu, prea costisitor şi prea departe pentru Bătrânul Continent.
Misiunea NATO în Afganistan este, însă, extrem de importantă pentru viitorul Alianţei cu atât mai mult cu cât situaţia din teren este din ce în ce mai complicată şi mai periculoasă. În ciuda unei prezenţe militare masive şi a sprijinului pe care comunitatea internaţională îl dă noilor autorităţi de la Kabul, Afganistanul este departe de a fi securizat. Talibanii şi-au intensificat acţiunile beneficiind de sanctuarul oferit de triburile paştune din vestul Pakistanului, de incapacitatea Islamabadului de a-şi securiza frontiera cu Afganistanul şi de a pune sub control Belucistanul gestionat în continuare de triburile locale. Pakistanul însuşi este în pericol să explodeze, iar angajamentul politicienilor de a susţine strategia americană în Afganistan este subminat de implicarea structurilor militare şi informative apropiate cercurilor islamiste în susţinerea talibanilor. De altfel, talibanii sunt creaţia atotputernicului Inter-Services Intelligence, serviciul secret pakistanez, în timpul rezistenţei anti-sovietice. Mai mult, talibanii fac parte din etnia majoritara paştună, radical opusă minorităţilor din nord, tadjikă şi uzbekă, pe care se bazează de fapt preşedintele Kharzai. Este şi motivul pentru care principalele probleme de securitate şi, implicit, pierderile de militari NATO sunt în provinciile din sud, Helmand şi Qalat. Strategia militară americană în Afganistan a dus, până acum, la una dintre cele mai grave controverse în cadrul Alianţei. Washingtonul şi aliaţii care duc greul în prima linie – Canada, Olanda, Marea Britanie – le-au cerut partenerilor să-şi suplimenteze forţele în zonele de mare risc. Canada şi Olanda au ameninţat chiar că îşi retrag trupele din Afganistan dacă alte puteri semnificative din NATO – Franţa, Germania – nu contribuie cu trupe în prima linie.
Obama a relansat relaţia transatlantică, dar, dincolo de zâmbete, blitz-uri şi cupe cu şampanie, divergenţele rămân. Alianţa şi-a reafirmat politica „porţilor deschise”, dar a evitat orice menţionare a Ucrainei sau Georgiei. Alianţa a salutat revenirea Franţei în structura de comandă centralizată a NATO şi angajarea europenilor în modernizarea tehnicii de luptă şi logistice, dar a uitat să cuantifice în bani şi echipamente participarea europenilor la apărarea comună. Europenii vor să-şi folosească resursele pentru dezvoltarea capacităţilor militare ale UE, cel mai puţin dezvoltat din cei trei piloni ai construcţiei europene, Statele Unite insistă pentru alocarea de resurse în cadrul NATO. Mai mult, sunt ţări europene care, în noile condiţii geopolitice, nu mai consideră programele de înzestrare militară o prioritate. Dar NATO, prin noile misiuni asumate, are nevoie de capacităţi suplimentare, iar factura prezentată până acum de Washington i-a făcut pe unii europeni să ridice sprâncenele. Pe de altă parte, operaţiunile din Irak, Afganistan şi nu numai au demonstrat că sunt puţine ţările care pot avea o contribuţie reală, semnificativă, la efortul de război comun. Washingtonul încearcă să-şi convingă aliaţii că „apărare comună” înseamnă şi „efort comun”, uman şi financiar. Dincolo de eschivele privind cheltuielile militare rămâne şi interesul pentru susţinerea financiară a propriilor industrii de armament. Criza financiară mondială a adus o presiune suplimentară asupra bugetelor militare. Multe state îşi reconsideră programele de înarmare sau de dezvoltare ale unor proiecte. Varianta de transport militar a lui Airbus 400 a fost suspendată, Marea Britanie vrea să renunţe la construirea portavioanelor şi chiar şi în Statele Unite sunt voci ostile proiectelor costisitoare de tipul F 22.
Nu în ultimul rând, Alianţa a reafirmat natura specială a relaţiei cu Rusia, semnal că la Bruxelles, a se citi la Washington, părerea Kremlinului contează. Cei 28 de aliaţi au decis stabilirea unui nou concept strategic şi le-au dat experţilor temă pentru acasă până la summit-ul următor care va fi găzduit de Portugalia.
Barack Obama a mai reuşit la summit-ul franco-german şi o lovitură diplomatică şi personală de mare impact mediatic: a convins Turcia să renunţe la blocarea alegerii premierului danez Anders Fogh Rasmussen – devenit inamic public numărul unu în ţările islamice pentru că nu a condamnat explicit caricaturile jignitoare la adresa profetului Mahomed – în funcţia de secretar general al NATO. Turcia a primit în schimb câteva posturi-cheie în structura de comandă a Alianţei – un atu şi pentru Washington de care, militar, Ankara este mai apropiată decât Parisul sau Berlinul – şi susţinere pentru aderarea la Uniunea Europeană, în măsura în care Casa Albă îi poate influenţa pe cei 27 când e vorba de extindere.
Trăgând linie, putem spune că a fost un summit reuşit. Barack Obama a păşit elegant, eficient şi stăpân pe sine în politica internaţională, aliaţii europeni au cedat puţin şi au păstrat foarte mult, marile dosare au fost amânate pentru viitoarea întâlnire, NATO şi-a reafirmat angajamentul pentru apărarea colectivă şi dorinţa de a exista pe mai departe. Împreună cu reuniunea G 20 de la Londra şi cu dialogul U.E.-Statele Unite de la Praga, fără să uităm prima întâlnire Obama-Medvedev, summit-ul NATO a marcat un nou început în relaţiile internaţionale.
